Nu se intampla. Nu se leaga. Masinaria de vise s-a gripat, vorba scrisa iese din doi in doi iar la al treilea rateu se opreste. Nici o tentativa uzuala nu ma poate repune pe sine, sunt precum un tren naufragiat undeva prin Dobrogea, unde singura speranta e sa te acopere dunele de nisip inainte sa te jefuiasca tiganii. Am trecut deja de exasperare catre o stare de relativa serenitate. Si pana la urma, de ce-ar trebui sa scriu cu tema? (revolta). Ar trebui sa fiu totusi multumit ca in toti anii astia fantana de pacalici a ramas mereu limpede (recunostinta). Dar cum sa scrii in public, e ca si cum ai face un gest obscen de fata cu toata lumea. Ei, dracovenia dracului, si pana la urma de ce-ar fi scrisul meu un act de obscenitate. E un element de personalitate care e furtiv precum multe altele, intre altele ma gandesc ca probabil sunt lucruri pe care le scriu dar nu le-as zice cu voce tare. Tie nu ti se intampla? Banuiesc ca nu. Asta mi se intampla mie, ma amuza ideea ca textele grele sunt cele care nu ies dintr-o data, nu sunt precum copilul in orientare craniala care mai ca trage cu mainile sa iasa din uterul mume-sii. Nu, textele astea sunt precum copilul care s-a pus de-a latul, si si-a infipt o gheara in placenta, iar cu cealalta impinge la vale, in timp ce din cordonul ombilical si-a facut un harzob. Dar incapatanat cum sunt nu ma las. Nu, nu ma las. Mintea e uneori un inamic perfid care stie ca daca se pune precum magarul in mijlocul drumului, nimic nu se misca dupa. Idei. Idei. N-am. Azi nu imi vine nici o idee si totusi e important ca mainile sa se miste, propozitiile sa curga, frazele sa se aseze, pana la urma s-ar putea ca in haosul general, spre final, sa se nasca o explicatie. Libera asociere e ce m-a mai bagat si in alte ocazii in belele, mai ales intr-un loc unde tu vii sa gasesti o oaza de liniste, si eventual de ordine, iara nu eforturile remarcabil de hemoroidale a unuia ca mine care azi s-a apucat sa scrie mesaje in sticla cioburi. Hai ca fac progrese. E absolut infiorator, sunt precum un obsesiv compulsiv pus sa intre intr-o toaleta, precum un arahnofobic imbracat in plasa de paianjen. Ce bine e, si ce calm, atunci cand pot compune, atunci cand mintea imi e acordata precum un instrument si intre ce e inauntru, si ce e la suprafata, exista un continuum si o poarta. Azi va strig peste gard, si e un gard inalt, plin de tsepi si de ghemotoace de vata. E cineva acolo? Uite asta a fost o idee care a murit pe cat de tanara pe atat de frumoasa, sa ma disociez intr-un personaj numit Timotei Nebunul, precum personajul lui Fulga, si-apoi sa cochetez solipsistic pe marginea elucubratiilor lui cataclismice. Astfel, devenind altul, punand masca unui individ eliberat de constrangerile cutumei sociale, cel putin virtual, as putea sa explodez precum un comedon al creatiei. Stai sa notez undeva, formula asta s-ar putea sa-si gaseasca vreodata unul, doi fani care sa o fure, sa o adapteze si-apoi sa mance o pita de pe urma ei. Sau poate cine stie, in procesul penibil de a fura o idee se vor taia in cioburile sticlei in care mi-am scris eu mesajul, si va fi o taietura atat de penibila incat cicatricea ii va urmari o vreme, precum o vulpe turbata.
Nucleul meu caudat probabil jubileaza, momentan. Stiu ca acolo se intampla, si mi se intampla de mult – practic dintotdeauna – raman “blocat in viteza” si toata jucaria asta infernala care e gandirea refuza sa mai coopereze. Functionez, bineinteles, pe pilot automat. Fac fata la aceleasi lucruri in aceeasi secventa, si pot sa si zambesc precum saltimbancul Cascabel in timp ce tin cinci popice in aer. Dar partea asta, cea in care ma preling pe o zona de alb numita “Foaie” pe vremuri…oare tu, cel care acum te nasti, vei mai sti cand vei creste cum e sa balansezi, nervos, creionul deasupra unei foi de hartie si apoi sa o mototolesti, dispai piaza rea, cu cea care vine se va intoarce si Ea, inspiratia si nebunia, si frumusetea si chinul, si dintr-un pachet de celuloza am sa o recompun precum Pigmalion pe Galateea. Scriu mai tot timpul pentru ca tu, fiinta androgina care nu e obligatoriu sa faca nimic altceva decat sa admita ca litera asta a avut o origine si nu e generata aleator de un motor de cuvinte, sa o duci un metru mai departe. Fac acest drum pentru ca sufar de boala distantei, ce vrei sa-ti zic, sunt manat de demonul maratonului dincolo de care trebuie ca te-asteapta ceva, o apoteoza penibila in care, daca esti femeie musulmana, ti se vor oferi 72 de barbati virgini. Si da, bat campii. Bat campii si santurile si muntii si aberez cu atata satisfactie pentru ca astfel, palma cu palma, pumn cu pum, sut in cap cu sut in cap reusesc sa imi revin la o realitate creativa fara de care nu sunt pe deplin eu. Cineva remarca, in alta parte, si imi cer scuze pentru ca nu am sa citez sursa, ca e sensibil mai greu sa scrii aici cata vreme nu ai post-editare, iar constrangerea de spatiu functioneaza si pro, si impotriva. Asta din urma e adaugata de la mine din burta. Rareori am retinut o “bucatica” inteligenta fara sa pun ceva propriu pe langa ea, din care motiv la mine vei gasi adeseori strutocamile de intelepciune. Sunt purtatorul unui retrovirus cultural, care sufera mutatii rapide pentru ca mai apoi sa inghete “hardware”-ul.
Suficient. Daca vei fi rezistat pana aici, e din doua una fie ca a) nu a fost zguduitor de plictisitor sau b) pentru ca undeva rezoneaza cu ce se intampal si in tine uneori. Iata, tocmai ce m-am lasat prada marii mele panici ca nu voi fi adecvat, si-am scris exact ce mi-a trecut prin minte vreme de …cate minute or fi trecut. Si-acum am sa fac ceva care imi creste si mai mult angoasa, si apoi am sa respir vreme de cateva minute intr-o punga sa-mi treaca panica. Am sa trec niste tag-uri aleatori sub acest text. Il voi incadra in categoria lui nosologica. Si-apoi am sa il public. Are sa ajunga la tine. Ai sa ajungi si la acest punct la care ti se pare ca, la fiecare vorba pe care o citesti, sunt fix un pas inaintea ta. Ai dreptate sa crezi asta. La orice moment, sunt cu 0.8 secunde inaintea ta. Iar la final, te vei fi simtit furat de timpul petrecut citindu-ma. Iar asta mie imi accentueaza panica pana la punctul la care ma blocheaza din nou. Pana acolo, insa, pret de doar o fractiune de viata, sunt cu adevarat liber sa fi scris. Liber sa fi existat in toata flexibilitatea vorbei mele. Nu-i asa ca-ti vine sa ma pocnesti acum? Pana la urma, de ce te-as folosi pe tine, inca-ne-cititorul, spre un obiectiv penibil care e auto-satisfacerea drive-ului meu antisocial. Simplu.
Pentru ca pot.
G.
andreanum & co 