How to cope when everything works against you?

Sub efectul unei vesti incredibil de triste, am sa incerc sa continui odiseea Leylei (prima parte o puteti citi aici).

In puterea noptii, cu Kevin in circa si cele doua fete de mina, Leyla a coborit cu greu povirnisul stincos care o despartea de plaja ingusta unde astepta salupa salvatoare. Chiar a cazut de citeva ori, dar mereu in asa fel incit sa nu-l trezeasca pe Kevin sau sa le raneasca pe fete. Nu-si puteau permite o lanterna, pentru ca lumina ei le-ar fi putut trada granicerilor ce patrulau deasupra. Singurul bagaj pe care il carau cu ele era un teanc de poze, impachetate grijuliu intr-o punga de plastic si tinute cu sfintenie la piept de catre Meysun, poze la care daca te uitai chiar superficial descopereai imediat haul de tristete si chin din spatele zimbetelor lor stingace. La fiecare pas Leyla isi pipaia buzunarul, sa fie sigura ca cei 2000 de dolari trimisi de Kevin tatal, pretul cerut de barcagiu pentru a le trece dincolo, erau in siguranta.

S-au urcat tematoare pe puntea salupei vechi si fara nume, alaturi de alti 38 de transfugi. Banii i-au fost smulsi din mina fara a fi numarati si pusi intr-un plic pe care barcagiul i-a scris numele si pe care l-a bagat intr-o borseta atirnata de git. O sa aiba timp destul sa-i numere cind vor fi in larg. Leyla s-a gindit: ce s-ar intimpla daca, odata ajunsi in larg, suma platita de careva s-ar dovedi a fi prea mica? S-a cutremurat la gindul asta si a strins mai tare fetele linga ea.

Regulile erau clare: banii sint nerambursabili; nimeni nu fumeaza; nimeni nu aprinde vreo lumina; toata lumea vorbeste in soapta si numai daca este absolut necesar; e treaba fiecaruia sa aiba grija de el insusi si de copiii sai; barcagiul nu are nici o responsabilitate, indiferent de ceea ce se intimpla.  Indeminatic, barcagiul a desprins salupa de tarm si s-a avintat in larg. Linistea era intrerupta numai de duduitul infundat al motorului si de clipocitul apei taiate de prova salupei. Nu vorbea nimeni, toti se uitau inainte, niciunul inapoi. Si niciunul in ochii celuilalt. Desi avea numai 43 de persoane la bord, chila se scufundase in apa pina peste linia de plutire, semn ca, in cala, mai exista si o groaza de marfa care, probabil, n-ar fi putut fi traversata dincolo in mod legal. Dupa jumatate de ora, barcagiul a aparut agitat pe punte, cu doua galeti in mina. A strigat ceva la doi nigerieni care s-au ridicat speriati si au coborit dupa el in cala. Au aparut repede inapoi, cu galetile pline ochi cu apa. Au aruncat apa peste bord si au disparut inapoi sub punte. Nelinistea tuturor crestea cu fiecare galeata plina pe care o vedeau scoasa din cala si aruncata peste bord. La un moment dat, citiva s-au dezechilibrat si au cazut gramada, unii peste altii: barcagiul intorsese brusc salupa catre tarmul pe care il lasasera in urma. Motorul a accelerat la turatie maxima, acoperind tipetele “marfii” de pe punte. Erau in pericol cu totii, salupa lua apa serios, singura sansa era sa ajunga la tarm cit mai iute. Barcagiul se chinuia sa sune de pe telefonul mobil si injura cit il tinea gura. Ceilalti incepusera sa arunce apa peste bord cu miinile facute caus. Leyla si-a adus aminte de transportul din ianuarie trecut, cind o salupa plina cu 86 de transfugi s-a scufundat la 10 kilometri de tarmul grecesc. Doar noua au mai fost gasiti in viata de catre paza de coasta, iar Ayaa, prietena ei buna, nu era printre ei. Desi se intimpla frecvent ca vreo salupa sa nu ajunga la destinatie, ziarele nu scriu despre asta; este o tragedie muta ale carei amanunte sint cunoscute numai celor direct implicati.

Exact cind apa a inceput sa cucereasca puntea, s-au infipt in nisipul unei plaje. Erau mult mai la sud de locul de unde plecasera, dar avusesera mare noroc. Uzi pina la piele, s-au intins cu totii pe nisip, tragindu-si sufletele pe care era cit pe-aci sa le piarda. Abia acum au inceput sa se lege conversatii, sa se aprinda lanterne si tigari, sa-si vada fetele unul altuia si sa descopere ca multi dintre ei se cunosteau de dinainte. Ajuns in zona cu acoperire, barcagiul a reusit in sfirsit sa vorbeasca la telefon. Peste vreo douazeci de minute, un jeep negru cu roti late si remorca a aparut pe plaja. Doi zdrahoni au umplut remorca cu cutiile ude din cala salupei, au bagat citeva si in jeep, au tras o copertina peste ele si au disparut impreuna cu barcagiul, in noapte, fara sa se uite inapoi. Naufragiatii au inceput sa paraseasca plaja, unul cite unul sau in grupulete, la intervale de timp suficient de mari incit sa nu dea de banuit celor cu care, probabil, se vor intilni pe drum. Incepuse sa se crape de ziua. Leyla s-a cuibarit impreuna cu copiii sub un tufis aflat la baza unei stinci si a decis sa ramina acolo citava vreme, sa lase copiii sa doarma linistiti, sa se intremeze pentru lungul drum pe care-l aveau in fata. Patrula nu le-a vazut, i-a inhatat numai pe cei pe care i-a prins urcind povirnisul sau mergind de-a lungul drumului prafuit ce ducea inspre satul din apropiere, precum si pe cei care trindaveau inca pe plaja. Poate ar fi fost mai bine sa le fi prins si pe ele, macar le-ar fi carat cu un camion si le-ar fi dat niste haine uscate si ceva de mincare, chiar daca la adapostul vreunei inchisori. Cum nu pot dovedi ca ai incercat sa traversezi spre Grecia (poti sa spui ca erai pe plaja, cu prietenii), granicerii nu te pot retine mai mult de 48 de ore, si numai pe motiv ca n-ai actele la tine (chiar daca, de fapt, tu nu ai acte deloc). Leyla a aflat asta abia dupa o saptamina, cind, rupta de oboseala si prada unor dureri de cap cumplite, a ajuns inapoi in Istanbul impreuna cu copiii, si s-a intilnit cu citiva dintre cei care fusesera arestati de graniceri.

Nu s-a mai putut intoarce la vechea camera de la etajul cinci, fusese deja inchiriata unei familii din Angola, familie are caror zimbete si sperante erau inca intacte, la fel cum le avea Leyla in urma cu doi ani, cind ajunsese aici. N-au primit nici un semn de la Kevin, tatal celui mic. De fapt, cum sa primeasca? Isi vinduse telefonul inainte de tentativa de plecare si el nu le daduse nici un contact, le spusese doar ca le va astepta pe plaja de pe partea cealalta. Au stat pe la cunostinte, la mila lor si pe credit, indurind foamea si toanele celor care le gazduiau. Citeva prietene mai sufletiste, din putinul pe care-l aveau, au pus mina de la mina si le-au cumparat un rind de haine de mina a doua, din bazarul din Aksaray. In doua luni au schimbat sase adrese si numai doua rinduri de haine. Intr-un final, au reusit sa se stabileasca intr-un hol transformat in camera de locuit de catre o femeie pe care a impresionat-o drama pe care o traiau. Cind doamna tractorista a ajuns in Istanbul, acum doua saptamini, a gasit-o pe Leyla tare mindra de perdelele pe care reusise sa le cumpere din bazar; acum se puteau dezbraca fara teama, seara, inainte de-a se intinde pe salteaua de paie ce le servea drept pat.

Ignorind durerile de cap ce deveneau din ce in ce mai dese si mai suparatoare, Leyla a trudit zilnic, facind curatenie sau spalind rufe prin diverse case. Cistiga 20 sau 25 de lire pe zi, dar nu refuza nimic, isi impusese sa ramina mama pina la capat. Au petrecut trei zile si la noi in casa, saptamina trecuta, incepind cu ziua in care doamna tractorista m-a anuntat c-o sa avem oaspeti. Ok, am zis, motiv in plus sa umplem frigiderul cu dulciuri si sa iesim in fiecare seara la terasa sau in Parkorman, unde copiii puteau alerga si se puteau scalda in voie. Vacanta s-a dovedit a fi tare scurta, Meysun a plins sfisietor in momentul in care au trebuit sa plece. Eddie a cautat s-o consoleze cu un ursuletz de plus; nu stiu in ce masura a reusit. Vizitele doamnei tractoriste la ele au devenit aproape zilnice de-atunci, la fel si comenzile la MacDonald’s sau KFC pe care le vad in extrasul cartii de credit; invariabil, pentru sase persoane.

Ieri dupa-amiaza, la insistentele doamnei tractoriste, Leyla a acceptat sa se duca sa viziteze un doctor, sa vada ce-i cu durerile acelea de cap. Aseara, tirziu, cind doamna tractorista a sunat-o sa afle ce s-a intimplat, am vazut cum, calma, a pus telefonul pe masa, s-a intors catre mine si a soptit pierduta: tumoare la creier.

Advertisements

8 thoughts on “How to cope when everything works against you?

  1. Tracto, am dat 5 stele textului desi imi pare imprompriu dat fiind ca e o poveste absolut ingrozitoare. Acum, io am o hiba asa incat o sa pun niste intrebari, in experienta mea “tumoare pe creier” e un diagnostic nefericit, dar nu e inevitabil o condamnare la moarte.

    Lucrurile sunt disperate, dar poate totusi facem ceva. Daca este o masa intracraniana, trebuie vazut in primul rand ce “fel” este, apoi daca este operabila, apoi daca operatia ar avea tenta curativa sau nu. Iar daca lucrurile sunt pierdute pentru mama, raman copiii care atata vreme cat au viata in ei merita cea mai buna posibila soarta.

    Deci, punct si de la capat. Dc. preferi in continuarea textului, putem sa purtam dialogul asta inclusiv ca element catalist pentru o dezbatere mult mai larga, a migrantilor ilegali si a dramelor interumane care se desfasoara la caderea noptii. Sau putem sa ne vorbim in privat, departe de ochiul public. Tot ce am (si nu e foarte mult inafara de un cap pe umeri) iti sta la dispozitie.

    G.

  2. cred ca trebuie precizat urmatorul lucru: m-am decis sa scriu povestea asta pentru a arata viata in toata goliciunea ei. desi am incercat sa indulcesc unele momente tragice (peste unele chiar am sarit, din respect pentru sentimentele unor persoane), certific personal faptul ca absolut tot ceea ce scrie aici este purul adevar. leyla, rosa, meysun si kevin sint persoane reale, fiecare cu sperantele, lacrimile si bucuriile ei. nu consider ca exploatez o stare de lucruri scriind textele acestea (din moment ce nu cistig nimic), ci vreau doar sa arat cititorilor nostri o alta fateta a realitatii cu care eu, personal, i-am obisnuit: una mult mai dura, dar care sper sa fie in stare sa scoata din amorteala niste sentimente pe care multi dintre noi le-am uitat sau ni le inabusim (in)constient.

  3. mutsunake, tot ceea ce stiu in momentul de fata este ca asta e diagnosticul pe care l-a primit ieri Leyla. doamna tractorista este la ea acum. mai tirziu, cind se va intoarce, sper sa fiu in stare sa-ti spun mai multe. medicul i-a prescris si niste antibiotice (nu stiu ce) si i-a spus sa se intoarca peste cinci zile pentru a repeta analizele. nu stiu daca are (si) vreo infectie si unde este localizata. sper din toata inima ca a avut norocul sa nu dea peste un medic incompetent.

  4. mutsunake, am doar putine noutati, Jennie n-a putut discuta prea multe cu Leyla. stim doar ca tumoarea este localizata in interiorul creierului. in plus, simte ameteli destul de des si are senzatii de pierdere a cunostintei (de fapt, nu de pierdere reala a cunostintei, ci senzatii similare cu parca ar trai un vis). senzatia dispare dupa citeva secunde, la fel si ameteala. medicamentele pe care i le-a prescris medicul se numesc Alfasid si Minoset Plus. peste 5 zile, Leyla se duce din nou pentru un scan, iar Jennie a rugat-o sa ne arate rezultatele, sa le vedem si noi. am sa le scanez si am sa ti le trimit si tie. cam atit de data asta.

  5. Okay. Astept e-mail-ul de la tine. Faptul ca tumora e in interiorul substantei cerebrale nu e o veste foarte buna, dar hai sa vedem ce e de facut in continuare.

    Cheers,

    Gab

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s