CatziKaVoy

Sorb destul de absent din cafea. M-am hotarat ca, fiind vara, am sa ridic piciorul de pe acceleratie, sunt si-asa multe lucruri de rezolvat in viitorul apropiat, merit un Royal cheese de la McDonalds. Mai stii reclama? Dar nu asta vroiam sa spun. Vroiam sa spun ca in curand, probabil saptamana viitoare sau poate in doua saptamani, am sa imi adun gandurile si am sa fac un rezumat al primei “jumatati de sezon”. S-au strans destul de multe texte, unele poate au prins, altele nu, e timpul totusi sa ies la o gura de aer proaspat pentru ca toamna se numara bobocii. Iar eu am intentia sa scriu multa vreme de-acum inainte. Face parte din ergonomia compunerii ca act cotidian, daca devine la un moment dat o corvoada ceva nu e in regula. Ori la mine a inceput sa intervina uzura, nu sunt multumit de felul in care impachetez cuvinte in ultima luna. Adeseori imi vine o idee care e cu siguranta interesanta, are un “ceva” care ar merita nu un rand, nu zece, ci de zece ori cate zece, dar apoi imi dau seama ca masinaria din spate, acei “oameni ai muncii” cu axile paroase care dau la baros nu coopereaza.

Sunt mai mult decat multumit cu dezvoltarea domeniului nou in primele 6 luni. In fiecare luna am avut crestere, iar numarul de vizitatori s-a dublat de la primul la al doilea trimestru. Bine, e o pacaleala aici, primul trimestru a inceput in martie, s-ar putea chiar ca initial sa fi pierdut un numar de “clienti” care ne traversau pe vremea cand functionam doar in WordPress. Recunosc, uneori regret confortul pe care ti-l oferea popularizarea WordPress, desi era o Fata Morgana, ce avem acum e, de fapt, “realitatea”. Si, fara falsa modestie, e o realitate sugubeata si care depaseste cu mult granitele familiilor noastre, etern fidele. Oricat m-as pacali ca ma citesc doar rudele, adevarul e ca nu pot explica restul de cateva sute. Asa ca exersez in fiecare dimineata gandul ca cineva, de partea cealalta a ecranului, asteapta si merita un “ceva” care sa depaseasca standardul peroratiilor frustrante dupa un trafic greu spre servici. Sau vesnica ametealo-filie despre politica, sau coruptie, sau politicieni corupti. E posibil sa vorbeasca uzura, mi se pare insa ca dedicam prea mult timp acordand spatiu publicistic unor scursuri pentru care singura pedeapsa veritabila e ignorarea. Uitarea. Marginalizarea. Ma gandesc ca nu-i vom putea schimba niciodata. Racilele lor. Nesimtirea lor intraveninoasa. Nu se termina vreodata. Nu putem decat sa recaptam, si sa tinem cu dintii de, acel spatiu vital in care sa ne traim vietile protejati de prostie, si de ne(pot/tot)ism.

Stii ce vreau? Vreau sa duc(em) la bun sfarsit ceea ce vine peste noi in lunile care se apropie mai repede decat ai zice, vreau sa vina o vreme in care sa ies cu adevarat din sistem si vreau sa-mi scriu cartea la care visez, cartea de care tot aduc vorba din cand in cand. Iar voi, cu rabdarea caracterstica, mi-ati citit ciornele si mazgalelile. Uneori, poate, nici cosul de gunoi nu le-ar fi primit cu bratele deschise, dar voi le-ati traversat cu privirea. Nu poate sa fie atat de rau, nu? Si-atunci, de ce nu? Alois Parchemin, bouquinistul, ar putea sa fie acolo, impreuna cu detectivul Miron si cu Caroline. Mai exista un personaj, Eliza, recipienta unei scrisori de la-revedere, Eliza care a fost un bebelus foarte plangacios, uneori cand inchid ochii o vad cu ochii mintii, e acolo. Atunci cand scriu, daca inchid ochii cuvintele, personajele, evenimentele sunt acolo, nu e doar un efort superficial de a-ti povesti trivialul zilelor mele. Cartile n-ar trebui sa fie despre banalitati, sau daca ar fi banalitati ar fi bine sa fie niste banalitati unice, atat de banale incat ies din tipar. Cartea vecinului de palier care se masturbeaza in spatele usilor inchise ar putea fi interesanta. Dar daca usa ar fi deschisa…Ne-am chinuit prea mult, in erele care au trecut, sa mentinem o iluzie de usi inchise, atunci cand drepturile individuale, cand aspiratiile personale, cand iluziile de “cautare a fericirii” ne-au eludat. Si prea des, acum, ridicam ziduri si tragem draperii, si inchidem centuri de castitate doar ca sa violam, din nou si din nou, acel drept la intimitate. A devenit, prin asta, un act de-o rutina teribila sa fii abuzat fizic, sexual, psihologic oriunde intorci capul. Usor, aproape imperceptibil, mentalitatea pe care o tot rostogolim printre obraji s-a transformat intr-o patroana de bordel care ofera, periodic, vanzari la strada. Mojicia isi ridica fustele, isi agita crustele sifilitice in fata potentialului client. Nu mai exista de mult sacru, nici macar o iota nu mai adumbreste locul viitoarei catedrale a “mantuirii” neamului, dar dincolo de sacru pierdem la cote accelerate umanul din noi, bestia din noi. Suntem, la capatul zilei, o plasa de alge supta spre baierile leviathanului, si-mi pare atat de sec, de gaunos, cand miezul vietii, al existentei individului ramane palma de pamant pe care o imparte cu vecinul, sau ura “de dupa usa” fata de orice face umbra asfaltului incins.

Dar am divagat prea mult. Iti raman dator cu “selectii” (sectiunea slagare?) din ultimele luni. M-am uitat prin ele, zilele trecute. Unele imi plac pana si mie. Stii bine ca de cele mai multe ori nu pot sa sufar produsul finit al gandurilor mele, prefer sa merg mai departe.

G.