Revolution Renaissance – New Era (2008) review

A fost una dintre vestile triste ale anului. Stratovarius, una dintre formatiile mele de suflet, a ingropat securea. La propriu. Geniul nebun din spatele florii de crin, Timo Tolkki, si-a luat catrafusele si-a plecat, nu inainte de a face un mare scandal pe marginea problemelor interne din trupa, in special cu Kotipelto (vocals) si Jorg Michael (drums). Istoria declinului Strato nu incepe aici, insa, ci merge cativa ani in urma, astfel ca merita amintita ca intro la review-ul albumului “infam” RR, mai nou proiectul de novo al lui Tolkki.

Stratovarius au un sunet unic, intens adrenalic, undeva pentru ca Michaels duduie in double-bass mai bine decat multi alti tobosari de pe firmament, dar si pentru ca vreme de cateva albume bune la bass s-a aflat Jari Kainulainen (mai nou cu Evergrey). Adauga la asta clapele atmosferice ale lui Jens Johansson, si chitara speed/prog a lui Tolkki, si-ai sa obtii un “ceva” care suna foarte bine si in tempo-uri rapide, si in pasaje lirice. Si totusi, pana la aditia lui Timo Kotipelto, Strato nu a facut foarte multi fani; Kotipelto a fost intr-un fel, pentru Stratovarius, ce-a fost Kiske pentru Helloween in anii ’80, un pusti cu o voce foarte “rotunda”, aproape (dar nu foarte) de patru octave registru, si cu un timbru usor de recunoscut. Odata cu “Visions”, finlandezii au prins pestisorul de aur, desi fiecare album ulterior nu s-a ridicat la aceiasi parametri, mai ales datorita instabilitatii band-ului dar si a temperamentului destul de labil al lui Tolkki. Acesta din urma a fost in cele din urma diagnosticat cu boala bipolara in 2004. La o vreme dupa aceea, un fan l-a injunghiat. A stat internat luni bune, departe de lume. Stratovarius a intrat intr-un con de umbra, dar apoi au scos (ca si multe alte band-uri in istoria lor naturala), “albumul negru” (self-titled) Stratovarius – Stratovarius. Rareori mi-a fost dat sa fiu atat dezamagit decat dupa prim-ul spin al materialului, in 2006. Am incercat sa regasesc o continuitate intre Elements, sa zicem, si ce ascultam, fara succes. Era ca si cum armoniile superbe, marca Strato, se pierdusera intr-un “Maniac Dance”. Apoi Tolkki si-a luat acel “sabatic” pe care si l-a dedicat proiectului sau megalomaniac (si in cele din urma un esec rasunator) – Opera Metal “Saana: Warrior of Light”. Ce i-o fi trecut prin cap? Conflictele cu Frontier Records au dus la abandonarea retail-ului; Tolkki si-a vandut demo-urile (asa – zisele “folios”, desi n-au fost folio nici pe departe) pe site-ul lui myspace. Si-apoi a venit vestea buna ca Strato pregateste un album nou, cod RR. Fani, si critici deopotriva, au sperat ca R vine de la “resurectie”, pentru ca atunci cand s-a facut anuntul cariera Tolkki & Co. era in moarte clinica. Timo anunta, pe unde putea, ca RR va fi in “stilul Visions”. Si-apoi, la Wacken 2007, au lansat “Last Night on Earth”, un teaser pentru RR, care a circulat o vreme pe Youtube cu bad-crop si out-of-sync, o piesa destul de formulaica pentru Strato si fara vreun element “nou”. Oricum, sa ne intelegem, era nemaipomenit, era o piesa “formulaica” Strato, reminiscenta unor vremuri catre care toti ne doream sa se indrepte.

Si-apoi s-a facut totul praf. Neintelegerile cu Kotipelto dupa Wacken, si vesnicele certuri cu Michael pe marginea “paraphernalia & royalties” (tricouri, insigne etc.), si-o poala de rufe spalate ulterior in public pe marginea tensiunilor interioare au marcat primul trimestru al lui 2008. Strato a murit de-o moarte violenta, in care Tolkki continua sa fie ciclotimic. Dupa ce-a renuntat la drepturile de autor pe brand, Timo a anuntat ca va scoate un album Strato in 2009 (independent). Cat de nebun trebuie sa fii sa anunti asta? Si totusi, RR (abrevierea, sper ca ati inteles, de la Revolution Renaissance) a supravietuit nasterii si, mai mult decat atat, pe albumul “New Era” programat sa apara in curand, apar voci interesante de genul Tobi Sammet si…Michael Kiske. Kiske, de fapt, canta pe jumatate de album. Nu stiu cum de l-a convins Tolkki, intr-un interviu recent Mischa a marturisit ca cei doi nu s-au intalnit niciodata, converseaza doar pe e-mail. Ceva complicitate exista intre ei, mai ales de la prima intersectare pe Metal opera a lui Tobi (Avantasia).

Suficient insa cu avant-propos-ul, sa trecem la lucruri mai interesante. Este New Era un “total flop” sau e exact in liniile anuntate de Tolkki? (“noul Visions”?). Ei bine….sa zicem ca e un frate mai mic, schiop si cu hipermetropie al Visions. Cu siguranta, in comparatie cu “Saanaa…” New Era suna a album metal, si asta e o prima mare calitate. Apoi, cum poti sa ai un material cu Kiske si sa nu sune atractiv? E o pacaleala, totusi, ascultand cu atentie “Glorious and Divine” de exemplu nu poti sa nu remarci ca, desi toate ingredientele sunt aranjate in pozitiile aferente, muzica nu se leaga. Si tocmai chitara lui Tolkki, sunetul ei 150% clar si incredibil de tehnic, e neglijenta. Jumatate din band-ul care canta pe acest proiect, trebuie remarcat, sunt cei de la Thunderstone, care imprumuta o oarecare prospetime sunetului, din fericire nu 150% “Strato rip-off”. Altfel, nu pot decat sa-mi imaginez ce-ar fi reprezentat RR cu Kotipelto. Sau, stai, pot sa-mi imaginez. Zilele trecute am dat, pe Youtube, de o comparatie intre Kotipelto si Kiske (vocea lui Kotipelto e de pe demo-urile inregistrate anul trecut, cand Strato inca se zvarcolea in agonie). Fiecare ramane sa judece, ceea ce am sa fac si eu in urmatoarele cu RR.

Revolution Renaissance – New Era este un avorton, un proiect neterminat, un Frankenstein muzical. Desi suna mult mai bine decat 99% din ce exista pe piata power-metal, ramane o maxima dezamagire. Compozitia are toate elementele Stratovarius, este chiar prea-mult Stratovarius si ceea ce o conduce, motorul primar, e o deceptie adanca. Departe de a fi un cantec de lebada, e fantoma a “ce-ar fi putut sa fie”. Singurul moment cu adevarat magic e “Keep the Flame Alive”, pe care Kiske are o prestatie colosala. Altfel, divorturile sunt atat de neplacute. Iar RR – New Era e colectia de monede care ii ramane lui, linguritele decorate care ii raman ei, setul de portelanuri de la matusa Esmeralda care ii ramane lui…Si macar pentru asta, albumul merita cumparat, ascultat, si-apoi depozitat langa celalalte. Cu siguranta nu e o poveste cu final fericit.

• compozitie: 8
• muzicalitate: 8
• valoare replay:7
• reprezentativa de gen: 8

G.