Parfum de cale(ndele) grecesti

Auzi si tu? Bazaitul imperceptibi; forforteala inconfortabila dimprejur; soaptele anxioase, cu parfum de iepure vanat de vulpe. N-am crezut ca va veni ziua de azi. Si sunt tanar. Calendaristic, era aproape sigur ca am s-o prind. Emotional nevrotic un pic prea histrionic exhibitionist, ca si alte persoane, si mai ales datorita faptului ca sunt nascut dupa 1968, am disperat multa vreme ca nu se mai termina niciodata. Niciodata, si inca vreo doua vacante parlamentare dupa aceea. Dar azi m-a izbit valul schimbarii, frontal, ca un mare flop mareic gata sa-mi rastoarna firava barcutsa a constiintei vigile. Ce tot vorbesc insa in snoave si cimilituri? Doar e simplu ca reteta de bruderschaft. Senatorul PSD Ion Iliescu, fost presedintele Romaniei de trei ori Ion Iliescu, fost CPUNIST, fost FasaitNisT, fost mai draga mai animalule, a anuntat ca nu intentioneaza sa catindeze la un nou mandat, pentru ca are alte prioritati, dar mai ales ca daca nu e pe liste si nu poate fi lokomotif, nu se merita. Dupa ce-ai fost ales de Romania, nu se compara sa fii la circumscriptie. Si-acum liniste…sa reflectam un pic asupra acestui moment, in timp ce aerul ne mangaie obrajii, pasarelele canta pe cer, frunzele fosnesc, praful se-asterne pe cale, si norii s-au risipit. Este momentul sa ridicam un pahar, eventual cu bauturi neracoritoare si in grad cat de cat avansat, si sa ne aducem aminte de ta’arishci cazacioc Ilici, tovarasul nostru de drum, ucigatorul de toci, toace si orice alte dobitoace care s-a intamplat sa conduca Romania vreme de 50 de ani inaintea dansului. Mai mult sau mai putin.

Am crezut intotdeauna ca daca va veni vreodata o revolutie, si-am s-o traiesc, va fi o fapta plina de eroism asa cum se intampla in cartile copilariei mele. La noi in sat, trebuie s-o spun, Revolutia s-a desfasurat asa: tata si taica-meu s-au dus, din cate-mi aduc aminte, in Casa Dinainte, au scos tricoloarele si poza cu regele Mihai si-apoi au plecat la oaste. Taica-meu avea acelasi cojoc pe care maica-mea nu putea sa-l sufere. La cererea ei, l-a schimbat cu cojocul bun. Imi pare suprarealist cat de otova aratau oamenii la vremea aia, si totusi era cojocul cel bun si cu cizmele Salamander nemuritoarele, luate din Germania nici mai mult nici mai putin. S-au intors ore mai tarziu, veseli nevoie mare si cu oarece arome etanolice pe la mustati, nu se batuse nimeni cu  nimeni in schimb au vazut tancuri. Tancuri, iti dai seama? Reduta reclamata fusese Caminul Cultural. Senzational oricum, dar pana si noi stiam ca nu e nimic in comparatie cu razboiul stelelor care se petrecea la televizor. Era ca o sarbatoare nationala. Sunt sigur ca pentru multi lipiti de masinariile lor Opera, Opera HS, Mondial, Telecolor si-alte marci de larga distributie la acea vreme, programul extins, complet dement si cu intermezzo-uri de rafale de mitraliere, imaginile cu TAB-uri, dezinformarea ca ne invadeaza din nou rusii, au creat acel cocktail unic din care a iesit Ion Iliescu, pentagenarul, nas acvilin, privire otselita, voce metalica si numai buna de mesaje patriotice, dar mai ales, mai ales, un om al poporului, un intelectual, director la editura, fusese si pe la Ape, si in primele zile imaginea-i blocata in CC cu urechea pe telefon, inconjurat de armata si alti facatori de bine  a la Brucan si Barladeanu a facut istorie. Altcineva n-ar fi putut sa o scoata la capat cu toata sarada asta, si cu toate cele ce-au urmat. Mi-aduc aminte de serile cand stateam cu Alex Mihai Stoenescu si imi mai povestea despre “notele de subsol” din stenograma Revolutiei. N-am sa detaliez aici, e un personaj suficient de verbal incat sa o faca de unul singur. Mentionez insa numele lui pentru ca astfel am realizat cat de naiv eram. Cat de naivi eram. Cat de naiv sa fii sa alegi un Ion Iliescu cu…80% din optiunile de vot? si asta cand a devenit, pentru prima oara, presedinte. Acum, 15 ani mai tarziu, nu pot decat sa admit ca electoratul lui Iliescu era unul dezobisnuit intr-atat de mult sa zica “nu”, fie ei nomenclatura sau plebe, incat consensul “democratic” era unul fuzional, la “orase si sate”. Si-apoi, era un om caruia-i statea exceptional in costum. Si ce costume purta! Maica-mea il admira foarte mult pentru “prestanta” cu care-si purta costumele. Adevarul e ca in anii ’90 au urcat in prim-plan personaje care stateau separate, in ochiul public, doar de shtaif si de buticul de unde-si cumparau sosete. Si totusi, cine-a inteles mai din timp aritmetica alegatorului a castigat majoritati, si-a format guverne, si-a prestat tranzitie. O fi fost treaba buna, sau rea?

Nu pot sa trag linie cu buna stiinta si sa o spun, limpede raspicat linistit resemnat, ca cineva “ne-a vandut tara” sau “s-a furat ca’n codru” si asa mai departe. Cand spun asta mi-aduc aminte de oroarea de a oferi titluri de proprietatea trusturilor straine, in perioada respectiva. De cat de scandalizati am fost la privatizarea Sidex (contraexemplul Resita doare si mai tare insa). Mi-aduc aminte atat de bine, pentru ca e pervasiva pana in zilele noastre, daca piata imobiliara a devenit una atat de utopica este pentru ca, in multe instante, pe langa pretul “corect” platesti si pretul durerii de la despartire. Suntem, cu adevarat, legati de pamant precum iobagii. Lor, iobagilor, le-a vorbit Ion Iliescu cel ades nascatoriul unei noi clase de homo politicus fara alte studii decat un Stefan Gheorghiu (ceea ce nu era de colo, totusi) sau eventual vreo bursa de stagiar pe la Toulouse, n’est pas monsieur Roman? Esential in toata masinatiunea (motivata totusi de un patriotism pe care eu nu pot sa i-l neg) a fost ca neocomunistii domniei sale sa se deghizeze in artisti ai poporului, acolo unde liberalismul nu va putea sa penetreze vreodata, in sate, in catune, in vagaunele ne-electrificate si marcate de-o mizerie lucie, unde doar grunjul onctuos colora ograda. Nu vi se pare monstruos ca ridicand mainile de pe actul de vot, macar din semn de protest intelectualii si liberalii s-au lasat la mana vanghelilor inca in stare embrionara?

Daca la putere au acces indivizi dubiosi, mikishpagi si bivolari, si pacurari si comersanti de oua, ramane totusi responsabilitatea celor ce le-au dat nume, dar si-acelora care au refuzat sa le spuna pe nume. Deasupra, si ales prin vot popular, a stat Ion Iliescu ale carui pacate sunt multe, dar nu acelea de-a fi organizat un Parlament de shontorogi. Shontorogii lui da. Shontorogii altuia nu. Oamenii lui kamarad Ilici au fost orice, doar imbecili nu. Spunea profetic Dan Iosif “cand eram consilier, asta m-am chinuit sa-l invat, sa nu mai fie “cinstit”, sa fie “corect”” iar Ion Iliescu a fost corect. A lasat delapidarea si jaful in masa sa se desfasoare inafara campului sau de constiinta. A condus aceasta nava in deriva care (inca mai) este Romania cu o mana de fier intr-o manusa de catifea, si rareori si-a aratat coltii, dar cand a facut-o a fost cu marca unui om a carui constiinta umana este tocita tocmai in locurile esentiale. Decretul de amnistiere a lui Miron Cosma tocmai la finalul mandatului sau cel din urma, de exemplu, a fost un act ostentativ, si fara vreo urma de interes civic pentru amaratii aia pe care Cosma i-a invartit si-au ajuns sa zvante in bataie studenti si jurnalisti, “animalele”. In istorie, insa, va ramane doar zambetul larg, reprezentant al clasei muncitoare dar nu ca muncitor, ci ca urmas de muncitor tinut la umbra. Iliescu n-ar fi putut fi vreodata bronzat, pentru ca nu are timp sa iasa la aer. Iliescu n-ar fi putut fi vreodata baut, pentru ca destinele tarii nu pot fi vreodata lasate in mainile lui Bachus. Iliescu n-ar fi putut vreodata fraterniza cu Becali, pentru ca e un mizantrop. Iar daca Basescu, actualul presedinte, face toate de mai sus e pentru ca e un anti-Iliescu, condamnat in cele din urma sa ajunga la fel ca inaintasul sau destoinic.

Nu cred ca-si va publica vreodata memoriile, cele adevarate, cele autentice, nu divagatii infinite pe marginea meandrelor gandirii. Nu va exista o spovedanie a lui Nicodim. Nu vom afla cine-a tras in voi pe 21, sau pe 22, desi poate raspunsul e unul nedemn sa fie consemnat de istorie. Nici pana in ziua de azi, domnia sa nu admite ca a chemat minerii, desi timpul “ramas” e atat de scurt, n-ar pierde multe zile daca si-ar spala pacatele in fata istoriei. E prea tarziu de regrete poate, e tardiv cu atat mai mult cu cat progeniile dansului deja se grabesc sa-i sanctifice existenta, bucuroase sa se gudure pe la picioarele-i precum bastardul care n-a fost iubit suficient de tata-su, dar iata si-a gasit Cezarul caruia sa-i fie Brutus. Ce sunt sigur, insa, e ca Romania ar fi fost mai buna fara Ion Iliescu in ea. Si nu cred ca Ion Iliescu merita un rol epifanic in istoria moderna a Romaniei. Nu cred ca Ion Iliescu a ajutat Romania, nu cred ca merita vreo iota de recunostinta pentru aportul domniei sale la imaginea Romaniei in lume, oriunde ar fi. Nu cred ca Ion Iliescu a fost vreodata presedintele “romanilor” sau “reprezentantul” romanilor, si singurul cadou la despartire, de la mine, va fi uitarea dulce, si treptata, ca atunci cand ai visat urat iar la trezire ceata se ridica. Odata cu plecarea lui, a cata oara sper Doamne, gheara vechii garzi se va destrama, incet, incet, iar capitolul acesta din existenta noastra ca natiunea se va inchide, si-om merge mai departe.

Iar daca nu putem sa facem asta, plecati din Romania. Oriunde, dar nu intr-o tara de epigoni ai socialismului stiintific. Oriunde, dar nu intr-o tara de sociopati la trei ace. Oriunde, dar nu intr-o tara intoarsa cu verdele’n jos.

G.