Podul de piatra

Sunt cateva amintiri imprastiate. Una dintre ele are culoarea gri cu maro. Suntem in bucatarie, mancam cocorazi (cred), afara ploua de bubuie. Ploua de nu se poate. Ploua cu picaturi care ar putea, de sine statatoare, sa potoleasca setea unei armate de caribu. Si – ceea ce e de fapt cel mai grav – ploua atat de rau ca suntem consemnati la domiciliu. In llumea copilariei mele nu exista limita de vreme. Daca e viscol afara, suntem la sanius. Daca ploua, sarim veseli prin balti si ne batem cu noroi. Ploile de vara sunt calde, sunt dulci, ploile de vara te ajuta sa cresti si-apoi dupa ele iese un soare galben ca o mamaliga, soarele lui George Calinescu pe care nu l-am putut suferi toata viata cu tot cu Romania lui literara. Dar nu azi. Azi suntem consemnati la domiciliu pentru ca vine viitura. E prima viitura din viata mea. Habar n-am ce-i aia, dar presupun ca e ceva care seamana un pic cu potopul lui Noe. Noi am fost invatati inca de la primele cuvinte sa zicem mama, tata, si-apoi Potop si Noe si inger ingerasul meu. Nu e niciodata prea devreme sa incepi sa te rogi iar acum, printre doua molfaieli de cocorada si alte mancaruri care asteapta sa se intample ne uitam pleostiti pe fereastra, printre zabrele, la frunzele ciresului amar cum se scutura. Vantul bate violent. Ciresul negru din fata casei urca o creanga fix pe acoperis, iar noi o folosim sa ne cocotzam pe tsigle, motiv permanent de neplacere si priviri piezise de la tata obligat o data pe luna sa il cheme pe vecinul Gaspor sa astupe gaurile provocate de calcaiele subsemnatului si nu numai. Ciresul amar face niste cirese amare pe care eu nu le inteleg, mai ales ce-i atat de deosebit la ele de an de an sta lumea priponita in fata lui doar doar pica amarasteniile alea care nu fac nici macar un cosulets…si mai sunt si amare. E penibil! Da, n-am inca 6 ani (poate) si stiu sa spun penibil. Am trecut de varsta la care ma poticneam in Rica nu stia sa zica. Eu am fost rarait cand eram mic. Deci penibil a fost un cuvant crucial. Jalnic, penibil. A trebuit sa le invat de mic ca sa pot supravietui intr-o lume plina de rauri (sic!). Mama zice ca s-a umflat valea si ca daca se rupe barajul de la Sebes o sa inunde tot. Am inteles. Si cam cand se presupune ca se intampla asta? Adica pe dupa-amiaza daca nu se intampla nimic putem sa iesim si noi afara? Nu stiu, dragutsul mamii, sa vedem. Dupa asta i-a venit ideea sa mai facem niste cocorazi. La vremea respectiva, cand ploua afara se inchidea televizorul pentru ca era risc sa tranzneasca stalpul si daca se ardea ceva nu era in regula. Este o regula pe care o recomand pana in ziua de azi, pe principiul fa ce zice popa nu fa ce face popa. Amintirea asta e legata de una mult mai primitiva unde mi se sopteste in casca – mai ales de maica-mea – ca pe cand aveam doi ani mi-as fi pierdut strampii si-un papuc pe vale. Eu nu recunosc asta, e egodistonic, n-as putea vreodata sa-mi pierd papucii, daramite strampii, pe vale. Ne intoarcem insa la cocorazi, trebuie curatati cartofi, trebuie rasi si-apoi trebuie frecati cu multiple alte lucruri printre care si lapte acru. Procedeul mi se pare gretos, dar rezultatul absolut delicios. Si nimic nu compenseaza melancolia de-a privi lumea printr-o gura de sticla decat sa rontsai la aceste turte, doar ca la vremea respectiva “turta” nu exista in vocabularul meu decat legat de “dulce” si iar trebuie sa marturisesc ca n-am putut vreodata suferi turta dulce. Crescut fiind intr-o casa in care se faceau diverse dar mai ales foarte frecvent, formele bizare si mai ales tari la masea pe care le cumparam de la targ mi se parea ca nu se merita.

Si-apoi a venit. Viitura. E un fenomen care se petrece sub ochii tai, si-apoi am sa fac imediat legatura cu o “viitura” adevarata dar la vremea respectiva aceasta minuscula aratare mie mi se parea ca precede sfarsitul lumii. In primul rand a intrat apa pe ulita. Apa pe ulita? Asa ceva era inimaginabil, si-apoi apa avea o culoare indefinita undeva intre gri si maro si vinetiu si curgea de undeva altundeva decat de obicei pentru ca de ce curgea atat de repede? Ulita noastra nu era in panta! Si dramatic, in apa pluteau puicute moarte cu penele zgribulite si cu ghearele chircite si ochii dati peste cap, ciocul intredeschis si pluteau in viitura. Ne uitam fascinati. Mama a observat in cele din urma, si-a facut repede o cruce si hai dragutsii mamii ca nu e frumos, bineinteles ca asta nu era o decizie negociabila de genul inca cinci minute. Puii plutitori erau ce-i drept o atractie destul de pagana, iar noi la vremea respectiva stateam feriti in sanul Dreptei Invataturi.

Cum a venit, asa a trecut. Zece minute poate? Jumatate de ora mai tarziu, eram din nou afara cu niste bete de frasin si am plecat la vanatoare de pui plutitori care, am observat, aveau tendinta sa ramana agatsatsi la fiecare vijeu. Lipsiti acum de bulboanele apei curgatoare se fleoscaisera precum o carpa putrezita si, daca-i impingeai usor cu batsul, le iesea apa pe cioc. Ne-a pierit interesul si-am plecat pe vale in sus sa vedem ce facuse viitura. Singura nenorocire e ca luase cateva punti care dadeau in cateva gradini in care se aflau cativa pomi cu cateva mere pe care cativa dintre noi si le doreau intrucatva. O alta consecinta infausta e ca in lunile care au urmat noroiul mirosea neplacut si era mai abundent decat de obicei; s-a rezolvat cand vecinul Vasile a adus o basculanta de pietris. Vecinul Vasile era mereu darnic cu basculantele de pietris

Cativa ani mai tarziu Hantzi si-a cumparat un Nissan de teren si-a venit din Germania. Cu ocazia asta l-am cunoscut si eu fix dupa ce ajunsesem la Statiune si ploua, ca de obicei, marunt si pipernicit. In Galeata Closanilor ploua rar, zicea Argintaru al’ batran, dar cand ploua nu se mai termina. Munte de jur imprejur, niste satuce amarate in vale si apoi intrarea serpuita, abrupta spre statiune. Cea mai frumoasa dintre imagini. Si prispa de la adapostul careia poti contempla orice, de la nemurirea sufletului la fundul curtii vecinului…sau curtea fundului vecinului, nu-mi aduc aminte exact succesiunea. Apa din zona e calcaroasa, astfel ca fundul curtii e mai des folosit decat in alte parti. In mod fortuit, de jurul imprejurul se afla colonii de izma din care se face un ceai foarte bun. Pe ploaie mocaneasca, aroma ceaiului de izma si ochiuri cu slanina se pot dovedi cea mai proxima experienta de una transcedentala, mai ales pe matzu’ gol. Mai ales cand joci table. Mai ales cu un oltean caruia i se pare ca stie sa compuna versuri care rimeaza cu sase-sase.

Hantzi venise cu un Nissan rosu si cu niste conserve de peste absolut delicioase, remarcabile chiar prin sosul lor care nu era uleios precum la ale noastre. Da, acesta este adevarul despre constiinta noastra primitiva in anii ’90, ne impresionau pana si niste nenorocite de conserve de peste! Nici o masa fara peste! – va aduceti aminte, nu? Si Hantzi-si aducea aminte. Acela a fost anul in care am vazut poate cele mai multe pesteri si m-am bagat in cele mai ciudate gauri posibile, pentru ca pe Hantzi il interesa mai putin frumusetea formatiunilor subterane, a galeriilor uscate de mii de ani si-n care un alt Dumnezeu, al cavernelor, cioplise cu migala calcit si aragonit in cele mai preternaturale moduri. Hantzi facea speologie sportiva. Ce-o fi asta? – l-am intrebat. Hai cu mine si-ai sa vezi. Pot sa merg? – ochiul meu stang s-a uitat la taica-meu. Daca promiti ca ai grija de el, da sigur zice Hantzi. M-am inrosit de furie. Pana si la varsta asta, si dupa atatia ani de umblat pe munte, tot trebuie sa fiu in grija cuiva? Of. Intr-o zi, cand am sa fiu mare. …

In drum spre Baia de Arama, poate cel mai sarac loc din Romania  – inafara de Moldova Noua poate? – il vad pe Hantzi ca dintr-o data trage de volan si iesim in decor. Zice, e masina noua e cazul sa o testam pe tractiune integrala. Si prin shpangi prin fum prin mii de baionete ne-am dat cu Nissanul pana aproape de parapeti si a porcait omul masina aia de-mi era mie mila de zgomotele suspecte care ieseau din aripa si intr-un final ajungem la Bulba. Bulba are o gura cat o sura, si’n susul ei isi face ocazional tabara o colonie de lilieci. E o pestera activa si destul de pacatoasa pentru ca are intrare relativ mica, dar primeste afluenti si cand iese nu se joaca, iese de numa’-numa’. Asa imi spunea Hantzi sfatos, si-apoi fata i s-a crispat si mi-a zis ca numai in anul ala murisera vreo trei amarati de speologi amatori pentru ca s-au incapatanat sa intre in Bulba pe ploaie si i-a luat viitura. Din nou cuvantul asta. Mintea a facut un mic clic, inapoi in timp spre ulita copilariei mele, si apa gri maro vinetie, puii morti cu ghearele chircite care ramasesera priponiti la vijeu, dar acum Hantzi imi zice hai sa-ti arat ceva si apoi imi arata cu degetul pe peretele de gresie undeva la 6 metri un trunchi de copac, poate stejar? Era decojit si lipsit de toate crengile, rupt ca si cum un urias l-ar fi folosit pe post de scobitoare. Si statea aninat in perete. M-am intrebat, ce l-o tine aninat in perete. Aparitia era cu atat mai ciudata cu cat gresia iti da impresia de monolit, totul curge, nimic nu ramane. Dar copacul se infipsese in coapsa de piatra, si-acolo a ramas. Iti dai seama, zice Hantzi, pana acolo a urcat apa. No asta da viitura, m-am luminat in luminariu!

Marius Nitu scrie in Gandul de azi un editorial despre traditionalele inundatii anuale, sub titlul sugestiv “Cod Cacaniu”. Merita citit macar pentru ca nu imprumuta, asa cum se intampla de obicei, tonul apologetic al cetateanului de la bloc (gen Mihailescu-Braila) in fata taranului sinistrat. Dimpotriva, e suplu, direct si fara ocolisuri si la randu-mi n-as fi putut exprima mai bine ridicolul imaginii presedintelui instalator, care vine cu pompa sa desfunde veceul Moldovei care-a bursit pentru a cata oara? In alta imagine, ieri, il contemplam pe Sandu, acest Nestor al meteorologiei romanesti, care sumbru ca de obicei a prevestit noi bube mucegaiuri si noroi fix cu cinci minute inainte sa pice traznetul. As intelege daca meteorologia s-ar ocupa cu seismele! As intelege daca istoria ultimilor 5 ani n-ar fi sugestiva ca si in prezent, si’n viitor, zeci de mii de amarati vor canta curca pe valuri. E ca si cum ne-ar placea sa ne balacim in sinistrele mizerii, lucru observat si de Nitu care se intreaba unde ar fi trebuit sa mearga mai bine banii care-au ridicat case si biserici pentru sinistratii de ieri. Catre sinistratii de maine poate?

G.