Poneiul roz si roman(ul) Patapievici

Eu am aflat de exemplu de la Andrei Badin. Nu de la el in persoana, ci de la el de pe blog. Andrei Badin este, stie foarte multa lume inclusiv domnul presedinte Iliescu, un blogger. Suntem de fapt si dansul si subsemnatul bloggeri. O comunitate. Sferica. O BLOGOsfera. Dar sa trecem peste asta, termenul incepe sa-mi repugne pentru ca intamplator eu am o meserie, iar de scris scriu ca un amator ce ma aflu (adica iubesc scrierea, ca sa inteleaga si domnul Becali, abonat fidel la sectiunea “de plans, imbecilitati, revelatii” a blogului nostru). E ca si cum ai spune ca PZ Myers e blogger, ca si Fulgerica sau Zoso. Singurul lucru pe care-l au de impartit e platforma de editare text. Dar inapoi la poneii roz, Andrei Badin si de ce m-am apucat sa scriu asa de desantzat in aceasta dimineata. Cred ca ma paste o viroza.

Pentru mine Badin e in primul rand un jurnalist de investigatii, si ce gasesc la el e adesea mai interesant decat prima pagina a multor “jurnale” centrale cu care (doar cu unele) colaboreaza domnia sa. Si-acum cateva zile l-am vazut din ce in ce mai pornit pe Institutul Cultural Roman (si onorat domnia sa HR Patapievici, va zic mai incolo cum am auzit si de Patapievici) si reprezentantii Romaniei la New York, artisti in toata puterea cuvantului. Artisti artisti, dar un pic cam neobrazati si mai ales ce e cu svasticile respective (toata paranghelia a inceput de fapt cu Patapievici si un interviu pentru Deutsche Welle). Un paragraf indeosebi mi-a atras atentia la momentul respectiv, citez (din memorie):

“De fapt, tocmai asta ni se reproseaza: ca nu avem o agenda nationala a programelor culturale. Într-un fel, parca providenta divina a facut sa avem în oglinda cele doua scandaluri. Se întelege mult mai bine în lumina scandalului de la New York ce înseamna pentru mine ca Institutul Cultural Român este neutru din punctul de vedere al continutului programelor pe care le promoveaza. Prin urmare, sa ni se ceara sa exportam Eminescu pentru ca el este o valoare nationala dar sa ne abtinem sa exportam „street-art” si grafitti pentru ca asta în conceptia unora nu este expresia spiritualitatii românesti, mi se pare absurd”

Dar bineinteles, stimabile, asta vi se reproseaza! Ca nu aveti o agenda nationala de programe culturale. Avem, ce-i drept, o fantezie foarte gonflata ca datina noastra milenara a fatat de-a lungul evurilor de n-a mai putut, si ce nedreapta-i lumea asta ca nu sunt cunoscute geniile noastre pustii. Avem, ce-i drept, impresia ca evolutia literaturii, muzicii, sculpturii, picturii si-asa mai departe, s-au oprit inghetate in timp (sau in trafic?) pe undeva pe la Piata Scanteii. Si mai nou, ca sa nu para ca sunte(ti) anacronici, sponsorizam proiecte cu ponei pe-al caror posterior sta mandra svastica. Sponsorizam “street art” si grafitti. Nimic deosebit aici, intamplator le apreciez pe amandoua si inclusiv ideea de branduire a acelui ponei, dar de ce cu svastica? Mister. De ce nu cu secera si ciocanul, domnule Patapievici, ca doar pe noi ‘cestea din urma ne-au durut mai tare?

Scurt remember. Am avut un prieten foarte bun in liceu, n-are sens sa-i zic numele. Prieten bun, bun rau, cand ne-au parasit prietenele noastre aproape concomitent in clasa a X-a ne-a legat acel splin (masculinul de la splina) si stateam pe balcon la dansul si cantam, si beam bere, si-apoi ne inregistram si visam ca o sa avem succes la muzica si-o sa se intoarca dansele in genunchi. A lu’ dansul avea tata militian, si da-i vaiete si atitudine antisociala fata de Politia Romana. Ei, acest domn avea o mama. Bineinteles ca avea o mama, veti zice, ca doar nu s-a nascut prin fotosinteza. Mama sa era o fiinta sensibila, si la vremea aia eu mai mergeam pe la ei pe-acasa cand nu era nimeni (in scopuri mai sus declarate dar nu numai). Mai si parca intr-o seara veni vorba de nu stiu ce dracu la care maica-sa se uita la mine de dupa ochelari si-mi spune cu vocea suava, mai tu suni exact ca Patapievici. Zic zau? Da, ia te uita ce draguts (sic!) sa vezi ca cineva de varsta ta deja l-a citit pe Patapievici, ce ma bucur ca D**** e prieten cu tine. Zbang cu mamaliga’n gard, recunsoc ca am citit tot felul de mizerii la viata mea, mi-am zis in gand, dar pe domnul nu l-am intalnit. Ceea ce nu inseamna ca Patapievici, in anii ’90, nu era cunoscut. Doar ca nu era Popularizat. Iara asta, de ce nu, pentru ca probabil la vremea aceea nu se afla un alt Patapievici la carma navei amiral a Culturii Romanesti care sa incurajeze tineri Patapievici catre mase.

FFWD (fast forward, adica drept inainte inapoi la timpul prezent, in zilele noastre): Andrei Badin s-a cutsupenit rau la domnul Patapievici, mai ales ca acesta din urma i-a dat o replica (vadit) acida in Evenimentul Zilei. In acest moment, lucrurile s-au complicat. Daca ar fi fost doar un “ping”, n-ar fi fost nimic. Dar din moment ce-a venit “pong-ul” s-a transformat intr-o discutie foarte interesanta (a se citi scandal), iar noi mancam scandal pe pita mai ceva decat margarina (desi la artera nu se face diferenta, tot la fel se paradeste). Mai si de atunci curg detalii intr-o bucurie, cum futui si dregui la New York si ce fac blestematii aia si unicornul roz si urinofilia si toti depravatii aia si-asa mai departe. Si ce mai lipsea sa fie o balacareala comple(c)ta decat o ancheta a Senatului? Cotidianul de azi incearca o reconciliere a “partilor” (desi Badin nu s-a certat vreodata cu careva, a observat doar ceva dintr-o perspectiva principala, nu trebuie sa fiu de acord cu el ca salut ca macar o are, si busola’i vede nordul) la finalul careia exista un alt citat de larga inspiratie, folositor discutiei mele (citez din nou din memorie):

Toti acesti domni care acuza, sa puna mâna pe carte, sa vada ce se mai întâmpla. Daca pui «Princess X» în galantarul de la ICR, înseamna ca Brâncusi este un pornograf. Ce sa mai spun de Courbet sau de Louise Bourgeois. Eu cred ca „tepusa” lui Ghildus e mai pornografica decât toate acestea. Noi în MNAC ar trebui sa fim controlati mult mai des, pentru ca noi promovam pornografia cu veselie,”( Mihai Oroveanu, director Muzeu de Arta Contemporana, in Cotidianul)

Dar vai, marite maiastru, am auzit aceasta dulce indemnare (pe care am sugerat-o si eu in anumite momente) cu atata aplomb, la mine parca era mai justificat decat la matale dar tot ce se poate ca aceeasi ignoranta planeaza si pe arta contemporana, nu doar pe sanatate sau – si mai des – pe gramatica limbii romane. Carevasazika, indirect, Andrei Badin este un pudic si n-are viziune, si ar trebui sa descurajam elementele destabilizatoare care cauta sa calce sub botina bolsevica mugurii creatiei. Sau ceva de genul asta. Or eu zic ca asta este cea mai mare gogomanie pe care am auzit-o vreodata. Brancusi pornografic? Dar ce-aveti frate cu industria porno? Si de cand industria porno a devenit singura eticheta recognoscibila pentru erotism in arta? Sa ne intelegem, scopul productiei porno este excitatia membrului genital la barbat, mai rar la femeie, ca atare exista un grad de exhibitionism voluntar. Erotismul in arta a devenit “pornografic” (atentie la ordinea ierarhica intre cele doua) undeva la inceputul secolului XX odata cu prima mare ‘revolutie’ literara. De fapt, am putea chiar sa o ducem un pic inainte (dialectic) catre Franta lui Toulouse Lautrec. Ca un argument de margine, exista filme porno…si exista filme porno. Industria iti va intoarce favorul, domnule Oroveanu, ca exista si-aici un gradient de calitate. Si totusi, replica dansului e una mai subtila, si-am sa o fac explicita in urmatoarele, pentru ca am auzit-o in atatea instante incat m-a pufnit rasul sa o recunosc, din pacate, si-aici. Suna asa: nu aveti dreptul sa ne judecati (orice, arta, religia, preferintele sexuale, stilul de condus pe autostrada) atata vreme cat nu sunteti “din mijlocul nostru” (artisti, habotnici, homosexuali, englezi etc.). Cu alte cuvinte “magisteriile nu se suprapun”. Stiinta nu poate judeca religia, de exemplu, si cu atat mai putin omul de rand arta contemporana. Deci, Andrei Badin, sa-ti fie rusine, cum iti permiti sa te scandalizezi la poneiul roz cu svastica? Este arta! Pe de alta parte, daca Andrei Badin (un om presupus a fi in integritatea facultatilor mintale) se scandalizeaza, si scrie despre asta cu onestitatea omului scandalizat care pricepe (dar nu pricepe, zice domnul Oroveanu), noi ar trebui sa-l reprimam pe Andrei Badin. Ce conteaza ca majoritatea covarsitoare nu inteleg, si nu au cum sa inteleaga, genul asta de negociere nu se mai poarta. Of-ul lui Badin insa, asa cum il percep eu si probabil il percep si multi alti expatriati temporari sau permanenti, este ca in diaspora spiritul romanesc, oricare ar fi el, este bataia de joc in primul rand al romanilor, si’n primul rand al romanilor de-acasa. Daca exista “acasa”, adeseori Romania se vede doar ca un punct mic, negru, plin de praf unde mereu se cearta unii cu altii, nu conteaza cine. Si atata vreme cat trebuie sa ne reprezentam in lume, de ce sa incepem mereu cu verdele’n jos? Nu e vorba doar de Eminescu si Goga, sau de Sadoveanu si Arghezi care au fost pompati “puternic” in constiinta publica. E vorba de Cioran si Eliade de exemplu, de care americanii si francezii vorbesc mult mai adesea pentru ca – paradoxal – i-au cunoscut mai bine decat noi, sau de Eugen Ionesco, zeul teatrului absurd, sau de Babes, sau de fratii Minovici. Ei bine, nu. Noi trebuie sa-l ilustram musai pe Eminescu (de exemplu) in varianta zaluda lunatica posedata debila in faimoasa “plazza Romania” din Montreal (negociata strategic de “blogger”-ul Iliescu si gremlinii lui tocmai in buricul cartierului Portughez!!!), sau daca suntem in Marele Mar sa aderam la cutuma locala. Iara asta pentru ca nimeni altul decat “Institutul (plecaciuni, marite Sultan) Cultural Roman” nu face partitism. Iara pentru asta, jos palaria Andrei Badin. Iara pentru asta, rusine domnilor artisti. Nu se mai pune problema, in zilele noastre, daca “arta” e pentru “artist”, “cunoscator” sau “mase”. Granitele s-au dizolvat in mare masura si accesul la estetic face ca cel mai adesea sa “iesi” in fata prin negarea esteticului, si daca poti sa creezi fractura asta in continuumul estetic (vezi “svastica pe un ponei roz”) probabil ca vei face impresie. Insa dupa ce va fi trecut impresia, si primul zvacnet se va fi retransformat in liniste contemplativa, ramane obligatia de a evalua “ce-urile” si “de ce-urile”. Or aici Romania nu poate raspunde, e un talmes-balmes, o zvarcoleala de pseudo-intelectuali care militeaza pentru o pseudo-directie, nu trebuie decat sa le vezi penibilele lamentari care sunt din aceeasi categorie cu dorinta de motorina a primarului din Stefanesti (oare a avut-o vreodata?).

G.