Azilul sperantelor, partea I

Mi-aduc aminte cand am intrat la Facultate, cred ca eram in primul an daca nu cumva trecusem deja intr-al doilea cand unul dintre ei (precizez aici ca atunci cand am sa vorbesc de „ei” inseamna invariabil profesori, asistenti universitari, medici pe langa care am deprins meserie) mi-a recomandat sugubatz: „cu prostul si cu nebunul sa nu te pui, ca au mintea odihnita”. La vremea respectiva traiam o dulce tinerete a ignorantei in privinta psihicului uman. Ca multi altii, am intrat sa studiez medicina pentru fascinatia corpului uman, asa cum un instalator e fascinat de tevi, coturi si garnituri, sau un mecanic de suruburi si piulite. Neintamplator studentului la medicina, in primul an, i se da spre studiu anatomia. Inhabitam aceste masinarii infernale numite „corpuri” si abia cand cadem in boala realizam de fapt cat de fragile au fost de la inceput. Anatomia, fiziologia omului sunt cruciale, veritabile mere in gradina Edenului; fara ele continui sa crezi ca boala ar putea sa fie marca lui Cain si nu un „defect” de structura sau functionare a corpului tau. Boala fizica e un fenomen imediat. Asta e alta invatatura pe care o deprinzi precoce. Daca osul se rupe, piciorul nu merge. Daca artera se infunda, nu mai curge sange. Unde nu e sange, nu e oxigen. Unde nu e oxigen, tesuturile mor. Ca in orice alt mestesug, legile fundamentale se deprind prin fraze „daca…atunci”. Daca nu esti sanatos, atunci esti bolnav sau, cel mai adesea spus si asa cum probabil tu, cititorule ai deprins, daca ceva e in neregula, atunci e boala. Cum iti dai seama ca e ceva in neregula? Cum stii ca ti-ai rupt mana, sau ca iti „curge sange”. Ce face sa avem informatia asta aparent fara sa ne-o fi servit cineva cu lingurita, anume ca „sanatatea” e un domeniu finit, dupa care incepe boala. Exista norma. Fiziologie, stiinta functionarii normale. Prin sustragere, „patologia” e orice altceva. Nu stim, din nastere, mai nimic despre fiziologia noastra dar deducem incredibil de repede cand ne-am taiat ca asta nu e in regula. Sau daca ne apare o eruptie pe piele care e pruriginoasa, „stim” ca numai de bine nu ne vine sa ne scarpinam. Iar eu, ca invatacel la Medicina, mi-am inceput drumul catre raspunsuri taind cu sarg pielea de pe spate unui individ poreclit ad-hoc Veronica. Asta ii statea scris pe umar, am dedus ca probabil cineva important in viata lui se numea astfel. O fi fost maica-sa? Mai probabil a fost o femeie careia i-a fost barbat.

Putini studenti la medicina intra in meseria asta fara sa-si doreasca sa devina chirurgi. A doua constatare dupa cea la care m-am referit mai sus, anume ca „ceva” in interior ne defineste boala si altfel decat prin sustragere de la o norma zisa „sanatate”/ „sanatos”/ „normal”/ „fiziologic”, este ca remediul la boala urmeaza o logica materialista. Daca acel „ceva” e boala, inseamna ca distrugerea lui, extragerea lui, eliminarea lui „fizica” va fi sinonima cu disparitia bolii si „insanatosirea”. Nici pana acum nu pot sa-mi ofer o explicatie competenta de ce punem un semn de egalitate intre „sanatate” si „insanatosire”, pe cata vreme niciodata insanatosirea nu presupune revenirea la acea „sanatate” dinainte. Dar am sa revin la asta un pic mai tarziu. Deocamdata sa ne intoarcem la poveste. Inveti, cand esti student la medicina, ca lucrurile se excizeaza. Se taie. Corpul uman e accesibil prin diferite „tehnici” asa cum scoti sa zicem semintele dintr-un bostan, asa cum sapi pamantul sa ingropi semintele. Aici sunt uneltele, dincolo invatatura de a le pune in slujba intentiei tale. Intentia este de a gasi „radacina” acelui „rau” (boala) si-apoi, cu o miscare dibace o vei fi scos afara. Ca o paranteza, evuri la rand si chiar si in zilele noastre in anumite zone din Australasia procedeul shamanistic (citeste “escroc”) continua sa fie intens folosit; pur si simplu oamenii n-au o viziune abstracta asupra „bolii”. Boala e doar un alt fel de bostan.

Patru ani am dorit sa capat acest dar. Patru ani am luptat sa inteleg anatomia corpului uman, sa ii vad subtilitatile si sa ii inteleg arhitectura complexa. Indiferent in ce, sau in cine, crezi, anatomia omului e o opera de arta inimitabila. Imagineaza-ti miriade de artere, arteriole, vene si venule, nervi mai mici si mai mari, muschi care se prind maiastru doar in anumite parti ale organismului, tendoane care sunt corzi capabile sa sustina de zece ori greutatea lor. Gandeste-te un pic, muschiul maseter, care iti va inchide gura ce-ti pica fix acum a mirare, e capabil sa „stranga” peste o jumatate de tona forta. Si totusi dintii nu se sparg (desi in anumite crize convulsive tocmai asta se intampla). Cel mai lung nerv din organism are peste un metru lungime. Cea mai groasa vena poate avea si 5 centimetri diametru. In fiecare zi invatam ceva fascinant despre organizarea ierarhica si felul de-a functiona a organismului. Dupa un timp devi imun la mirosurile nu intotdeauna placute, te lasa rece vederea sangelui (de ce ne sperie sangele? Pentru ca e sange sau pentru ca e rosu?) sau pozitiile aberante ale membrelor atunci cand te intereseaza sa „vezi” ce se afla in gaurile adanci ale corpului, cum sunt fosa axilara sau fosa pterigopalatina. Nu iti obosi mintea sa retii, mai important imi e sa retii acel sentiment de sublima modestie si excitatie aproape maniacala in fata misterului naturii umane dezvelit in fata ochilor tai. Mintea ta, desi le „stie” pe toate subconstient, desi exista o imagine perfect ideala a tot si toate in interiorul creierului tau despre vase, si nervi, si muschi si organe, nu le-a dat vreodata un nume, iar efortul de a le numi si de-a le reinventa in limbaj vorbit e un chin pe care putini il duc vreodata la capat, in ciuda placerii „de a sti”. Si-apoi, in anul 4 de Facultate, s-a intamplat ca am avut o prima pacienta in fata careia tot ce-am fi stiut cu totii, vreodata, s-a dovedit a fi inutil. Pentru prima oara in viata, am dat gres si tot ce stiam noi in ale sanatatii, si bolii, se loveau de o realitate care ne scapa, careia nu puteam sa-i dam un nume, sa-i oferim un raspuns. Nu-mi spune ca n-ai auzit vreodata de cineva care s-a imbolnavit de ceva pentru care doctorii n-au raspuns, nu stiu sau nu se poate sa trateze, acel cineva pe care nu „boala” il ia, ci boala, acel ingerul in fata caruia nu putem decat sa ne aplecam fatalist. Boala care ne aduce aminte cat de putine stim de fapt despre sanatate.

In salonul respectiv, doar de femei, se aflau paciente si paciente. Cea mai batrana era bine trecuta de 80 de ani, veche clienta a doctoritei care ne pastorea, si cunoscuta de zeci de ani cu poliartrita reumatoida. Poliartrita reumatoida e o boala greu de imbratisat cu gandul pentru ca, iata un al treilea element pe care il punem de obicei ca parghie la intelegerea noastra despre boala, spre deosebire de alte boli „vine dinauntru”. Vezi tu, cand zici „boala” zici cel mai adesea ca un „ceva” a intrat, si daca tai organismul si „prinzi” acel ceva vei putea sa-l excizezi si sa-l scoti afara. Inca din antichitate apar insa evocari ale unor evenimente unde un ceva „dinauntru” mananca diferite personaje, si corpul se auto-consuma. Regele Midas e un exemplu care-mi vine in minte, mitul lui e unul incredibil. Poliartrita reumatoida e o boala in care organismul „secreta” o substanta numita „anticorp” care ataca anumite portiuni din corp. Articulatii indeosebi, dar nu numai. Din fericire se trateaza. Din nefericire, nu se vindeca vreodata, dar traiesti cu ea ani multi. Rar „se moare” de poliartrita. E ca in ulcer, stii vorba aia: „nu se moare de ulcer, se moare cu ulcer”. La fel si aici. Ce dovada mai buna in sprijinul unui astfel de argument decat pacienta de 80 de ani si mai bine care venea periodic la „tratament” pentru poliartrita ei. Ce ironie insa, ma gandesc, pentru toti aceia care traiesc cu poliartrita nu se poate ca ce scriu aici le va oferi vreun fel de alinare. Despre asta in alta parte insa. Simt ca divaghez din nou. In acel salon unde eram, pe cand eram student la medicina, se afla o femeie undeva pe la 40 de ani. Cred ca era destul de bine trecuta de 40 de ani, avea un baiat care isi facuse de curand majoratul desi ramasese insarcinata cand era tanara deci…da, probabil undeva pe la 40 – 42 de ani si care venise dupa un episod ciudat in care urinase sange. Acum suntem deja de acord, tu si cu mine, ca avem „innascut” un simt de ce inseamna sanatate si ce inseamna boala. Femeia respectiva, cand a vazut sange in toaleta numai bine trebuie ca nu s-a simtit. S-a dus la doctor. A crezut ca are o infectie urinara. Si-a facut analize. Nimic. Totul iesea normal. Dupa toate diagnosticele „simple” care s-au infirmat, au urmat din ce in ce mai des ipoteze, teste, drumuri la profesori, la ei ca sa afle de unde ii vine problema. Nu i s-a mai intamplat niciodata dupa aceea, desi jena la urinat ramasese, iar spaima, frica de a nu suferi de ceva „grav” a inceput sa o acapareze. Ar trebui sa fie simplu, nu? Suruburi si piulite, imi spuneam mereu. Suruburi si piulite, pentru orice intrebare daca iti oferi suficient de mult timp, si ai destule informatii, vei putea sa oferi un raspuns care sa aproximeze ideal realitatea. Cand esti doctor, nu te intereseaza adevarul, asa cum cocheteaza filosofii despre lume si oameni. Te intereseaza realitatea. Asa te „invata”. Cauze si efecte. Pentru pacienta L. insa dupa aproape doi ani de vizitat X clinici, Y medici si auzit Z opinii, singura realitate era efectul, acela ca urinase sange. Intre timp facuse si o serie de laparoscopii exploratorii, i se luasera eprubete peste eprubete de sange fara sa stim nimic in plus decat ca la tot, si la toate, reiesise ca e „normala”. Laparoscopia e o interventie – zicem noi – invaziva. Ti se fac niste incizii in burta prin care se baga niste tije cu camere de luat vederi, si niste clestisori cu care, la o adica, se pot lua „probe” de tesut, biopsii care se analizeaza apoi la microscop. Doare. Inseamna sa te internezi. Esti pus sub anestezie. Nu e deloc placut ca sa nu zic ca multi sunt speriati sa faca vreodata o interventie chirurgicala, daramite doar pe post de analiza. Dar L. era la capatul nervilor.

Statea in fiecare zi in varful patului. Cu greu scoteai un raspuns de la ea. Privirea, pamantie si fada, nu continea vreo inflexiune care sa arate ca dincolo de drama ei s-ar mai afla vreo umbra de speranta. Mai mult, pentru ca toti stiam ca nu stim de fapt nimic despre problema ei, cu greu ne animam vreunul sa interactionam cu ea. La orice ora, pe preferabil sa ai o pacienta de 80 de ani cu poliartrita, vorbareata, decat una de 40 de ani, boala necunoscuta, si taciturna pe deasupra. Asa a fost dintotdeauna. Ma amuza, fac o paranteza, ca recent un sondaj de opinie al doctorilor din America a certificat ce pare atat de evident, desi nu e, anume ca felul in care pacientul se imbraca sau vorbeste influenetaza tratamentul medical de care are parte. Nimanui nu-i plac pacientii antipatici. Femeile frumoase primesc mai multa atentie in camera de garda. Iar L. era nu doar un caz nerezolvat, dar si extrem de antipatica. Toti ar fi vrut sa fi asistat la laparoscopia ei exploratorie. Stiu ca ti-e greu sa pronunti laparoscopie. Retine cum ii spuneam si noi, cand eram studenti. Laparo. Suna mai bine, nu? Ei bine, toti am fi vrut sa fim musca aia pe perete cand i-au facut laparo. Medicinistii de azi, chirurgii de maine. Ce inseamna sanatatea, cand boala e necunoscuta. Devine si sanatatea o alta necunoscuta? Incepusem sa ma intreb, in fiecare dimineata in care-mi faceam rondul, mai ales ca pe la urechi in zumzaiau scenarii care mai de care mai cataclismice, ca are vasculita, ba nu ca are granulomatoza sau alte boli care mai de care mai exotice. Si una si cealalta sunt boli serioase, vin „tot dinauntru” ca si poliartrita reumatoida dar saraca femeie nu intrunea criterii pentru vreuna dintre ele. Daca o fi o „boala autoimuna seronegativa”? Aici eu doctor nu pricep foarte bine, daramite tu, cititorule care probabil nu te vei mai intalni vreodata cu termenul asta. O boala autoimuna seronegativa inseamna ca „ceva” fabrica un „altceva” care-ti mananca organismul dar ca acel „altceva” nu e detectabil in sange pentru ca…nu e nimic „iesit din comun” la el. Daca tu ai fi pacient, ai accepta asta ca fiind diagnosticul tau? Nici pe departe. Urma ca a doua zi dimineata sa vina ei. Un al catelea consult?

Va urma

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s