72 h

Si astfel incep zilele unei noi perioade de Romania. Prima observatie, la aeroport, cineva a uitat “convenabil” un semn care ar trebui sa-ti atraga atentia cum ca e ud pe jos. De fapt nu e ud pe jos. De fapt cineva nu vrea sa intri in toaleta. E noua. Ce rost are sa o strici cu prezenta ta? O doamna in varsta se uita contrariata la semn. Sa intre? E uscat, se vede cu ochiul liber. Sa dea semnul la o parte? Cumva nu vrem sa incalcam una dintre regulile sociale elementare. Daca cineva a pus semnul “acolo”, a existat un “motiv” pentru care s-a facut asta. Atata doar ca in Romania adeseori se fac lucruri fara motiv. Mintea mea se amuza, o secunda, cu ideea ca pentru un strain ideea lucrurilor facute “anapoda”, complet gratuit, e ceva strain, extraterestru. Iar eu n-am fost plecat atat de mult incat sa nu-mi aduc aminte de vaca in triunghi rosu pe langa care am trecut de-atatea ori in drum spre Ardeal, pusa la o curba asa, artistic. “Atentie, vaco!” – radeam cu maica-mea de fiecare data cand ajungeam la punctul respectiv din drum. Si aici, in aeroport, e un mesaj ascuns in semnul galben de “wet floor”, si nu e nicicum unul de “bine ati venit”. Imi dau seama, sunt multe ghilimele in ce scriu acum, la fel cum sunt multe voci care-mi vin in minte, multe comentarii. Multe de toate. Suntem orice, numai tacuti nu. Nu exista casti care sa potoleasca vacarmul dimprejur, burtile care se agita nelinistite, cozile care se formeaza armonic in timp ce ofiterul (zis si “Marele Zeu atotputernic al stampilei aeroportuare”) cerceteaza incruntat pasaport dupa pasaport. Nu mai e ca pe vremuri, cand Romania era undeva in curul Pamantului, si-apoi prima la dreapta pana’n fund. Suntem in Europa. Acum. Suntem “Europa”. Avem “europi”. Respiram aer conditionat, mai ales Zeul Stampilei caruia efortul de a descifra numele inscrise pe fiecare document ii provoaca mici broboane de sudoare. Converg la baza fruntii, catre acel rid infantil pe care-l au toti copiii in timp ce-si sug creionul si incearca sa silabiseasca “Ci-re-si-ca a-re me-re”. Din fericire, e prea tarziu dupa doua nopti nedormite ca sa ma uit aidoma in ochii lui. Sunt tentat sa fiu la fel de tamp precum mediul inconjurator. Am uitat, de altfel, ca in Romania esti tentat la tot pasul sa te porti precum oaia. Behai aici. Behai acolo. Eventual oferi o ofranda Zeului Banana, aici reprezentat de domnul cu chipiu. Bine ati venit! – ne ureaza neutru, asa cum mi-a zis o data portarul de la Cimitirul Bellu. Probabil ca aratam la fel de binedispus la randu-mi. Personajul care se ocupa de carucioare tot spera ca ii iese si lui ceva. Va ajut cu un carucior? Nu, multumesc. Ti se pare ca am nevoie de ajutor? Sau poate parerea ta conteaza. Sau poate parerea ta merita un bacsis. Lumea e plina de bune intentii. De exemplu, unul dintre angajatii aeroportului zambind din toti cei patru dinti intacti (si uimitor de albi in comparatie cu fundalul negru din cerul gurii), avea buna intentie sa o stearga cu chitara mea Ibanez, si cutia ei Jumbo pe care lipisem sticker-e cu “fragil”. S-o fi gandit ca n-are nimeni nevoie de ea, si mai fusese si verificata la Munchen. M-am dus zambind feroce catre el (din fericire anii m-au ajutat sa devin suficient de masiv incat sa nu ma ia vantul de pe trotoar cu usurinta). Este a mea, multumesc. S-a uitat la mine fijat, mai ca s-ar fi si suparat un pic de implicatiile propriei fapte. Ii zambesc cu subanteles. Daca mai faci un pas n-o sa mai zambesti in picatele. Oare o sti ce-s alea picatele? Urcam geamantanele apoi pe tricicletele aferente. Afara, puhoiul de oameni. Pe aeroportul Otopeni ma simt invariabil celebru. Fetele de dincolo de gard ma sperie, ma uit peste ele undeva unde scrie “Exit”. Pun “s”-ul lipsa. Exist. Exist. Cu fiecare respiratie mi-aduc aminte cum miroase Romania. Deci dieta nu s-a schimbat totusi de cand am fost ultima oara aici. Continuam sa fim o natie de slana cu ceapa, si catei de usturoi. Atata doar ca acum sunt punctate de cacofonia Coco Canal, Dulce si Gabana si, daca ai un nas performant (ceea ce eu n-am, sinuzita mea cronica e o binecuvantare in astfel de moment) poti detecta chiar si marca de sapun care a spalat mana, dar nu si subtiorul. Curat murdar!

Totul e ars. De soare, de oameni, de poluare. Imi revine suprarealist ultima imagine aeriala asupra Bucurestiului. Cineva daduse foc la o miriste. Cale de kilometri, pamantul reavan reminiscent unui cataclism nuclear care s-a petrecut inafara campului de constiinta. Masinile au parbrize murdare, ceea ce n-ar fi foarte neplacut, dar prin petecele curate se vad icoanele imense, sau ursuletii de plus care se balangane obscen primprejurul imaginii unui Iisus ingalbenit de la fierea care-ti vine mereu inapoi la fiecare alt indraznet care-ti taie fata. Mi-aduc aminte de avertismentul profetic al maica-mii…cand veniti? Joi? La ce ora? 1? Nu e o ora buna, traficul e infect. Ma uit detasat imprejur, zambesc. Asta nu e trafic infect. Aerul da, e infect. Peisajul e acela al unui santier in timpul pauzei de masa, ocazional vin miasma de birt si de cadavru de bovina in descompunere, atata doar ca nu e o bovina in descompunere, e mirosul familiar de oras comunist in plina perioada menstruala. Sangereaza dintre coapsele-i adanci, semafor dupa semafor. Pe langa noi trece primul Bentley. Am vazut trei pana acasa, inghesuite precum niste cocoane rubensiene pe trotuare negre, pipernicite, printre care se strecoara oameni grabiti sa se ascunda. Oare cand am devenit un popor de sobolani? Indraznesc sa ma uit catre cer, cerul Romaniei mele a ramas la fel de curat ca si ultima oara, are un halou sfant, mi-aduc aminte insa ca eu care nu cred in sfant n-am voie sa vorbesc despre sfant. Cerul meu e sfant, e singurul lucru care ma ocroteste de nimicnicia Universului. Dar dimprejur, blocurile scorojite sunt precum obrajii sinistratului a doua zi dupa cutremur. Bolnavi, plini de praf. Blocurile sufera de o boala fara de leac, sunt sfioase in monstruozitatea lor. Casa Radio e rupta de la mijloc, un investitor sugubats anunta ca local se va construi o mare maretie arhitecturala. Asa sa le ajute Balena Albastra.

Prima zi in Romania se incheie intre aburi de vin, afara fosnesc plopii iar caldura ridica noi aburi pestilentiali. De departe, sunt surprins ca nu aud urletele cainilor. E posibil ca incalzirea globala sa ne rezolve una dintre cele mai mari probleme, macar pentru ca resturile care sunt catapultate de pe balcoanele vecinilor de palier se imput inainte de a ateriza pe asfalt. Oare ce ganduri au pensionarii in timp ce molfaie la copanul de pui? Bobita are sa se bucure. Fetita. Bobita si Fetita au deja un inceput de cataracta, s-au tras in vizuina sapata sub scara, Fetita a facut anul trecut 8 pui care au prins o ciuperca ciudata, cu totii, si le-a cazut parul de pe cur si coada. E ori asta, ori lalaiala nesfarsita de la televizor. Deschid de curiozitate (dracu’ m-a pus). Honorius Prigoana. Mi-aduc aminte de el, ultima oara cand l-am vazut prin redactie era un pusti plin de bube (si la propriu si la figurat) care-l tortura pe Vancica si vroia propria lui emisiune la Etno TV. Sta la aceeasi masa cu un alt mandru bard, si reprezentant oficial la trustul respectiv al umorului carpatin. Mi-aduc aminte ca anul asta trebuie sa-mi scot masele de minte. Brusc una se hotaraste sa ma doara. Nu stiu daca e din cauza lui Honorius. Oare el stie ce inseamna numele lui? Oare mai stie cineva ce inseamna onoare? Somnul vine tarziu, inevitabil intr-o pozitie in care pot sa respir confortabil. Rastignit, dispar intr-o lume fara semne de circulatie.

A doua zi in Romania incepe cu doua minute in care pleoapele mele s-au incapatanat sa stea imbratisate ca doua bestii care tocmai s-au imperecheat. Imi frec ochii pe dinauntru, caut sa storc o lacrima ca sa dizolv aracetul imaginar care ma impiedica sa vad. Se intampla, in cele din urma, de jur imprejur sunt haine impachetate sumar. Incep sa regret ca omenirea a trebuit sa dezvolte coada asta de paun care e tsolul. Nu era mai bine sa umblam cu totii goi ca’n prima zi, si eventual sa naparlim sezonier precum toate celalalte mamifere? Ei bine, nu. Noi nu doar ca nu naparlim, dar cand naparlim impaturim cu grija materialul ca avand „valoare sentimentala”. Apoi ma gandesc si la alta ciudatenie a rasei umane, suntem osmofobi. Nu ne plac mirosurile. Mie nu-mi plac mirosurile desi mi se intampla sa le simt rareori. Din bucatarie vine insa un damf de cafea. Cafeaua e unul dintre cele mai bune antidepresive posibile, mai ales cand e calda. Cafeaua rece mi se pare deprimanta dimineata. Inseamna ca a ramas de alaltaieri.

Exista un plan sa fac o plimbare prin Bucuresti cu masina. Ma inarmez cu rabdare, ultimele incurajari dimprejur au fost ca se circula ca in Infern. Si totusi nu e Infern. Dar pentru oamenii care n-au vazut altceva, neplacerea e sinonima cu Infernul. Eu am vazut si alte Iaduri, unele atat de apasatoare incat pentru o secunda iti venea sa pocnesti pe careva cu schimbatorul de viteze. Si-am supravietuit. In Bucuresti insa, dimensiunea problemei e una personala. Mi-aduc visceral aminte, dupa primul semafor, cum se „circula” pe la noi. Astfel incat, de acum relaxat ca la un joc de strategie pe care l-am mai jucat odata, de mult, incep si tai fete dupa fete, fortez galbene si apas satisfacut pe claxon. Intorc capul la primul cersetor care-mi vine la geam. Dau muzica mai tare. Pentru o microsecunda imi pare rau ca m-am lasat de fumat. Apoi imi pare bine. Ar fi insemnat sa deschid geamul. Asa insa, din bula mea de siguranta pot sa privesc degajat peisaje familiare, unele dintre ele atat de inghetate in timp. Si-acum sunt la fel. Poate ce s-a schimbat e babutsa de la ghereta de ziare de la Eroilor. E idiosincratica, ce cauta o babutsa sa vinda ziare? Rosii? Da. Branza? Da. Dar ziare? Si nici macar nu sunt ziare. Sunt reviste, multe dintre ele cu femei goale. De ce-ar vine o babutsa reviste cu femei goale, mai ales cand sigur pe sub cele trei camasi in diferite grade de innegrire se afla o ie alba, iar sub ia alba, la pielea si ma alba si rancezita de atatia ani petrecuti in nefericire se afla un rozariu al credintei. Dar trebuie sa traiasca, si ea. La fel cum si burtosii asudati, cu mainile murdare, care vin si ocazional mai sterpelesc o revista „pentru integrame” trebuie sa traiasca. Taxiurile Bucurestiului sunt ingrozitoare, remarc. Iar soferii de taxiuri sunt niste fiinte care-au evoluat in sub-specii simiene, urla sacadic unul la celalalt, vorbesc onomatopeic si-apoi isi fac semne ciudate, majoritatea fie au vorbit la un mobil ultimul tip, fie vorbesc sau vor vorbi la un mobil ultimul tip in urmatoarele cinci minute. Trec Dambovita. Pute a mort. O Raba ecologica se baga, sprintena, in fata-mi si astfel constat ca pot sa-mi tin respiratia si mai mult de un minut, daca chiar e cazul. Dar trec intr-a doua si, cu o miscare dibace de volan, depasesc pe dreapta. De m-ar vedea amicul meu brazilian, el saracul e atat de anxios, sunt sigur c-ar fi slabit trei chile doar din acceleratie. Merg spre minister, am uitat sa va zic, e una dintre obligatiile mele acum, aceea de a anunta Romania ca m-am intors. Iar Romania, daca nu stiati, e o grupare mica de cladiri in centrul Bucurestiului, acolo unde fiecare roman e important. Mai exact, fiecare roman care munceste in cladire. Restul suntem doar niste drosofile. Otset, din belsug. Caut un loc de parcare. Jumatate de ora. Nu ma impacientez, nu e ca si cum de unde vin s-ar fi inventat locurile de parcare pliante, pe care sa le porti cu tine si, cand vrei sa opresti undeva, sa te dai jos din masina, sa apesi pe un buton si spouff! s-a rezolvat. Nu. In cele din urma fac un mic slalom perpendicular pe niste masini venind in grande vitesse si ma infig, victorios, pe la Sala Palatului. Un batranel cu un tremor ciudat se apropie de masina, imbracat in albastru. Are un carnetel in mana. Ies, azi m-am imbracat asa cum ar trebui (nu tricou & bermude), am ochelari de soare, am doua telefoane si o privire destul de buimaca. Deci trebuie ca-s o persoana importanta pentru angajatul Dalli. Il intreb daca pot sa platesc la intoarcere, am treaba la minister, s-ar putea sa dureze. Se sperie. Imi pare rau instantaneu, ar fi trebuit sa-i protejez sensibilitatile. Zambesc. Se relaxeaza. Apoi o iau cu pasi marunti spre trecerea de pietoni, ma uit la stanga, din zare un Volvo cu numar de Trimis Consular face o miutsa cu un Logan. Pun hotarat piciorul pe trecerea de pietoni, ma vede, se gandeste o clipa daca sa treaca sau nu, dar apoi eu pun al doilea picior pe trecerea de pietoni si incep sa calc tacticos, uitandu-ma fix in ochii lui. Pune frana brusc, scartaie, se opreste la picioarele mele. Ii arunc o privire peste ramele ochelarilor, oprit pe trecerea de pietoni. Din spatele-i claxoneaza un alt taximetrist. Ma pufneste rasul. Pustiul din masina e tot o apa, cu obrajii injectati, asta e probabil distractia cotidiana. Imi scot casca de la iPod din ureche si-i fac un semn sugestiv pentru „kockoo”. Nu cred ca stie poezia cu cucu, totusi. Din spate, Corneiul Coposu turnat in bronz ma priveste amuzat. Sunt din ce in ce mai bine dispus. Urc hotarat scarile la minister, trec pe langa a doua reprezentare a Zeului Banana. Ma vede, incepe si se foieste si-apoi, spre marele lui noroc, ii suna telefonul. Fix. Deci acum se poate preface ca munceste, ca e important. Cat o fi avand pulsul? Il intreb daca e cineva sus la RUNOS. Nu e, cum adica nu stiu ca programul e doar martea si joia intre 11 si 11.01? Nu, nu stiam. Adica stiam, ma gandeam ca s-a schimbat ceva. Adica nu ma gandeam ca s-a schimbat ceva, speram ca s-a schimbat ceva. De fapt nici nu speram, Preamarite Zeu, de fapt am vrut sa te vad cum transpiri. Bat la usa la registratura. Ma invadeaza parfumul de manele. Ce de aur. Ce de bling-bling. Ce tastatura murdara. Ce maini cu unghi lungi. Si ce zgomot fac de fiecare data cand ating tastatura aia infecta. O privire galben-verzuie se ridica din monitor, Iubi momentan tace de la capatul celalalt al MSN-ului. Ce doresc? Imi vine sa-i spun ca am avut dintotdeauna fantezia sa arunc confetti in capul angajatilor de la minister, si-apoi sa suflu intr-o flasneta si sa cant “la Cucaracha”. Zambetul meu se intinde rapid, si iata ca pot sa fiu si cordial chiar daca imi urca omleta inapoi spre lueta. Omleta. Lueta. Poate sa ma ajute cu etcetera etcetera? Nu, bineinteles ca nu, numai doamna C. poate. E plecata, e vineri, normal, e la mintea cocosului, pana si Zeul Banana stie si el nu e imbracat asa, ca un „domn”, si nici nu miroase ca un domn dar as putea sa pun pariu ca unghiile alea mari si murdare i-au zgariat cel putin o data spinarea. Oare Iubi stie?

Ies hotarat sa ma mai plimb prin urbe. E abia 12, misiunea mea s-a incheiat inainte de a incepe si-apoi simt nevoia sa vad lucruri pe care le-am avut ascunse atat de mult timp. Sunt vesel pentru ca imi aduc aminte. Aici a fost asta. Aici a fost ailalta. Ia te uita, groapa aia e tot acolo. La restaurantul Nistoresti, aceeasi populatie sprijina zidurile, iar pe Calea Mosilor se lucreaza la asfaltat stradutele laturalnice. Ajung in Pantelimon, la CNP. Nu ma sunt caini. Rasuflu usurat. Inauntru, pace si prietenie intre popoare. Doamna P. Este? Da, bineinteles, dar e in concediu. Pana cand? Pana cand se termina. Logica ma gadila la timpane, dar zic eu e cineva in birou? Ca aud tipete (si va jur ca nu erau foarte melodioase). Da sigur, daca vreti intrati. Si doamna, balshoi kakaia femeie, imi zambeste cu o dantura paliag calitatea intai, parul vopsit permanent negru, rarit difuz. Are astma. Si alte lucruri mai puturoase, dar probabil nu de la gura i se trag. Intru in biroul cu pricina. Blonda din spatele biroului asuma imediat pozitia Zeului Banana. Si ea trebuie sa se prefaca ocupata. Pana una alta, nu stii niciodata cine e tipul solid din fata ta, cu doua telefoane si ochelari de soare. Daca e cineva care poate sa-ti faca rau? Bine? Mai rar. De rele trebuie sa ne ferim, nu asa ne-a invatat Ion Creanga? Apara-ma doamne de gaini ca de caini nu ma tem. Ma gandesc la asta in timp ce ma uit la ea, fereasca Sfantul sa zic cum ca ar fi din specia galinaceelor dar apoi se face ca deschide gura. E foarte politicoasa, si-mi da cea mai buna veste pe ziua respectiva, anume ca n-am nici o treaba de fapt cu ei. Adica am venit degeaba. Fac greseala sa incerc un spirit de gluma. Se panicheaza. Adica, domnul doctor, sa stiti ca eu am impresia ca ma luati peste picior. Ma induioseaza. Oare cati oameni au facut misto de ea doar in ultima luna? Are, tot ce se poate, o viata grea, atat de grea incat i s-au subtiat buzele pana la disparitie. Macar de-ar avea ce-arata in spatele lor. Alta dantura paliag calitatea intai. Unghii rosii. Tastatura infecta. Minister, deh.

Ies de la CNP. O iau spre Fundeni, m-am hotarat ca sa termin ziua in spirit maiastru. Ce-ar fi sa ma duc pana la spital, in Berceni? Ma veselesc ca un copil cand descopar ca CD-ul cu Night Losers (*Romanian Bulz) a ramas in deck-ul masinii. Rad cu lacrimi. Alt copil, cersetor, se apropie de masina. Dau muzica mai tare. Ar trebui sa ma simt vinovat? Nici pe departe. In spatele fiecarui copil cersetor sta un alcoolic cu burta mare, ascita, si ditai crucea de aur la gat. Nu banii mei de buzunar vor scapa Romania de exploatarea copiilor. Mintea mea, aora, si poate un dram de educatie, vor scadea insa sansele ca asta sa se intample. Sau nu. Mi-i totuna. O voce zice: Tine-o’n mana, tine-o’n mana. Mai intai ashe, apoi ashe. Si-apoi faci ashe, si-apoi ashe….una-i groaznic de urata…(pauza)…ascultati la baciu’ Petre, tot referitor la oi, da cu capul in pareche da sa nu dai inapoi…

G.

Advertisements

4 thoughts on “72 h

  1. Stufos dar bun! Bine ai revenit in Mayonezia. Iata ultimele stiri: noul imn de stat adoptat este Phil Collins “The Land of Confusion”.
    Eu nu pot sa scriu asa. Ar sari toti de … in sus ca sunt ungur 😀

  2. no vedeti ca de azi am revenit si eu in scumpa noastra patrie si am si net. In curind noutati despre tara Caprelor rasare. Fiti pe faza, inca incerc sa-mi aduc aminte cum se injura pe romaneste din punct de vedere co-rect.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s