Fugue

De cand m-am intors, alerg. Alerg seara in jurul parcului, dincolo de blocuri, din nou pe langa parc. Apoi pe la piata. Ma uit in dreapta in fiecare seara cand ajung dincolo de semafor. Un batranel isi vinde insignele; ma intreb, de ce nu m-as opri vreodata sa cumpar vreo insigna? In fundal, intr-un fel de curte (care sigur are alta denumire mult mai importanta, am constatat ca si ultimele darapanaturi in Bucurestiul anului 2008 au un nume masiv) se afla doua trei personaje in permanenta, care au asternut la picioare precum niste prepelicari destoinici incarcatoare de telefon. Sau lanterne. Sau lanterne cu incarcator. Vanzarea n-a fost niciodata un obiectiv, cat mai degraba un alt fel de socializare avand in vedere ca nu pot sa-mi imaginez ca tot amarul acela de “electrice” se trag, genealogic, din dormitorul domniilor lor. La poarta un caine isi da duhul. Ce vremuri, ma incearca un zambet, cand fugind prin dreptul unui caine ai fi riscat chiar o alergatura ca’n filme. Dar – mi-a zis acum cateva seri un amic – nu te impacienta, daca doresti vreodata senzatii tari intra “printre blocuri”. M-am cutremurat. De-asta am fugit toata viata, imi dau seama de fiecare data cand trec pe langa caine. Nu de ce se intampla “dupa blocuri”…ci printre.

Fuga mea oportunista, dat fiind ca serveste multor interesuri (sic! fraza formulata doar ca sa atraga anumite cuvinte cheie), se accelereaza printre carucioare cu copii mici, majoritatea fetite, parinti fericiti si din ce in ce mai pufosi, observ, si pensionari care ies precum coleopterele sa ia o gura de aer, dar nu mai mult. Sunt extrem de vesel, n-a luat decat aproape un sfert de secol ca privirea aceea unica, mai mult trista decat tampa, sa inceapa sa dispara din pupila sexagenarilor. Acum are inflexiuni furtive, undeva intre satisfactie si disperare, fiecare a devenit un fel de florin piersic in personajul Margelatu. Din sens invers, in timp ce marinez aceasta idee undeva la marginea constiintei, vad o fantoma in negru.

Fantoma in negru face acelasi lucru ca si mine. Perspiratia mi se intensifica, strang spastic sticla cu apa in mana, muzica imi bubuie in urechi reconfortant. Lumea de fapt nu exista, si ma simt bine sa calc pe un asfalt pe care nu vreau sa fiu. Domnilor critici, mingea e in terenul dumneavoastra. Fantoma alearga, la fel ca si mine. Sacadat, la fel ca si mine. Inconjurat de ape care matlaseaza tricoul. Ca si mine. Imprejur, o maree miscatoare de camasi in carouri care taseaza bancutele; subtiori transpirate care urla cu un ultim schelalait „vrem apa”; picioare in sandale mangaiate de praf. Si-apoi ne intersectam.

Un ochi imi fuge catre el, doar o secunda. E imaginea mea vie, doar ca e vreo doi ani in Romania inaintea mea. Sigur el nu alearga aici doar de 100 de ore, ca mine. El alearga aici de 1000 de mii de ore cel putin. Si n-arata deloc rau, constat, desi totul e prea cernit pre gusturile mele. Schimbam plezanteriile uzuale bisectoarei si-apoi fiecare isi duce tangajul mai departe; ne vom mai fi intalnit o data, pur si simplu pentru ca asa duce drumul. Pe partea stanga, un scooter accelereaza vrajmas. Bucurestiul a fost micul Paris, a devenit mica Roma si s-ar putea ca maine sa devina micul Tokyo? Cativa domni cu ochii mijiti imi ofera un argument valid ca romanul s-ar putea sa treaca in curand la Asia. Dar nu. E in aceeasi paleta de florin piersic. Si scuipatul de seminte, de altfel.

Intermezzo. Niste domni forjeaza o dacie la ProTV. Titlul sugestiv: „distractie extrema”. Din cauciucuri iese un fum gros. Tonul reporterului, neutru spre acuzator. Acum cateva seri, tot la ProTV, un film cu batai. Monkey see, monkey do.

Inapoi la fugue. Pe ultima suta de metri toate durerile dispar intr-o mare viitura de endorfine. Nu mai conteaza ca fiecare tendon e crispat si isi scrie deja scrisoarea de demisie. Cel mai hilar imi pare ca ultimul efort il fac in dreptul florariei traditionale; cu tiganci. Si ma opresc brusc, ma uit stanga, dreapta, ma mai intind o data pe dreapta, o data pe stanga, si-apoi, precum un ogar haituit de toate cele o iau tacticos la pas in vazul balabustelor, inghetate de fiecare data cu samantsa in varful limbii. Marele lor talent este ca au niste flori in care mi-ar placea, o data, sa ma arunc. Sa ma scald in ele. Sa ma culc pe un cearsaf de crizanteme, si sa-mi pun capul pe ceva care sa aduca a trandafir japonez. Sau un japonez trandafiriu.

Intermezzo 2. Tot la proTV. Un suspect de incest, retinut. Pe burtiera, cuviosul Teoctist va deveni in curand patron de biserica. Bine zicea mama. De ce o fost vreodata domnul asta „PREAfericit”?

Si nu e decat miercuri.

G.

Advertisements

2 thoughts on “Fugue

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s