Nocturna

Observ la mine, de cand m-am intors, ca revin obsesiv asupra temelor privind orasul pe care-l iau zi de zi la roata. Nu e de mirare, Bucurestiul este abominabil din punctul meu de vedere. Nu inteleg cum am putut vreodata sa ma simt cat de cat confortabil aici, si daca stau bine sa ma gandesc in fapt si de drept nestiinta alternativelor m-a tinut, undeva, intr-o zona in care ziceam ca deh, macar nu mai e una sau cealalta. Sa incep cu o lista a problemelor? S-au mai facut. Pot in schimb sa fac o trecere in revista rapida a ororilor pe care le vad aproape in fiecare zi. In primul rand traficul. Se scrie, se vorbeste, se comenteaza, se tipa si se urla. Ca sunt multe masini. Ca sunt multe lucrari. Ca sunt multi idioti. Absolut de acord; dar dincolo de toate acestea, exista zone absolut “calde” si-apoi zone reci prin care poti sa circuli cat de cat in regula. De n-ar fi atractiile de pe margine, ca de exemplu cainii si pensionarii migratori, chiar ai putea zice ca mersul de la A la B e tolerabil. Ieri m-am felicitat, de exemplu, ca am reusit sa evit in ultima secunda un caine pe Trafic Greu (scriu cu litere mari ca nu stiu daca ii mai zice si altfel). Pe scurt, o cotarla alerga alta cotarla. Primul a mai vazut ce-a mai vazut, in timp ce eu si alte cateva masini goneam voiniceste proaspat plecati de la semafor. Al doilea insa, orbit in goana dupa coada patrupedului, s-a bagat de unul singur sub rotile unui Logan care, pahidermic, nici n-a mai franat ci a trecut, agale, peste coloana vertebrala a saracului maidanez. Probabil acum isi cara trenul posterior intr-o pre-agonie. Va muri. Va putrezi. Va contribui si el, ca si altii, la miasmele care acopera capitala mandrei noastre Romanii.

Problema maidanezilor e una care-mi provoaca o colera intensa dintr-un motiv personal. Eu sunt canofob. Nu sunt de vina ca m-a muscat un ciobanesc in frageda copilarie. M-am tratat, m-am “lecuit”, nu chirai daca vad un caine ba chiar cat am fost plecat m-am imprietenit cu catselul unui amic pe care l-am cunoscut de cand era mititel cat un papitsoi de plus, un labrador negru. Ei si de cand m-am intors, privind suspicios pe geam haitele ingrozitoare care populeaza anumite arii din oras, absolut odioase si dincolo de orice posibilitate de control prin indiferenta, ma tot gandesc ca nu e sigur. Si maraie, si latra, si ocazional o iau la fuga pe carosabil (vezi incidentul de mai sus).

O alta problema este ca, oricat as incerca, nu pot sa fac mai putin de o ora pana la servici. Asta nu e vina nimanui, desi azi de dimineata m-am trezit la ora 6 si un sfert; m-am gandit ca “bat” majoritatea romanilor. De unde! Am iesit din parcare si-am dat binete unei cozi voioase de autoturisme numa’ unul si unul, si apoi ne-am inghesuit cu totii pana imi venea sa pocnesc la intamplare primul cersetor care se apropie la o distanta mai mica de 10 metri de propria-mi persoana. Vreau ca politistul care dirijeaza traficul sa aiba in grija si igiena, cat de cat, a strazii pe care calc; sau de exemplu ca masina de gunoi sa nu stea pe banda din mijloc, de unde imprastie odoare pestilentiale catre toate, dar toate benzile dipmrejur; imi mai doresc ca hoardele barbare de trecatori sa astepte macar culoarea verde a propriului semafor. Tot in aceasta dimineata, un domnisor proaspat trecut de varsta uzuala a dezvirginarii in Carpati se plimba, de-amboulea, fix pe mijlocul liniei de tramvai. Mai incolo, o mamaita cu o sticla de lapte in plasa se furisa printre masini. Niste oameni pe scutere forjau in draci masinariile cu pricina. Nu pot sa le sufar, desi probabil in ele se afla salvarea noastra. Sper ca se vor inventa mini-nano-scutere care sa plimbe oamenii pe oriunde numai pe arterele centrale nu; sau pe cele periferice. Sper ca in cele din urma iarna se va merge la piata cu sania pe trotuar, iar vara se vor da cu patinele cu rotile. Nu e niciodata tarziu sa te apuci de-un sport social. Dar apoi, de ce a ascund asta, nu pot sa sufar ca seara cand eu ies sa alerg (mai putin acum, de la ploaie), exista o puzderie de cetateni care ocupa trotuarul (altfel foarte larg) din zona rezidentiala unde imi port mirabila fiinta in shorts si maieu cu decolteu. Si-l ocupa abuziv. Se bea, se fumeaza, se schimba tot felul de impresii de la inaltimea buricului protuberant, in timp ce shlapul face flip-flap, iar diferite mamifere defecheaza pe asfaltul din fata blocului. Este de-o barbaritate rar intalnita, am vazut insa intr-o zi un mos care avea un pitbull cu botnita. Sa mai zica cineva ca jogging-ul nu e sport extrem.

Acestea fiind zise, noaptea in Bucuresti e cu adevarat prietenoasa daca te afli la adapostul casei tale. Un pacient, deunazi, ii spunea unui alt medic (ma aflam intamplator in cabinet), ca nu iese dupa 8 seara. Esti deprimat? Nu, zise dansul, dar locuiesc intr-o zona destul de “periculoasa”, si nu e cuminte mai ales pentru mine care se stie ca sufar de o boala mentala. Hm, cine e nebun aici si cine e sanatosul? Vreau sa ma simt in siguranta in cazanul acesta cu smoala, si nu se poate. Pica toate oriunde te intorci. Blocurile sunt de-o culoare bolnava si, in cel mai fericit caz, vezi albul termopanelor de factura mai recenta; altfel daca te uiti atent, unele par a fi gazduit cel mult niste colonii de furnici care si-au lasat ouale pe la geamuri. Ma gandesc, de fiecare data cand ridic privirea, ca totusi traiesc oameni in spatele lor. Daca intri in fiecare casa vei gasi un covor, de preferinta persan. Vei gasi o canapea. Un televizor. O baie cu faianta. Floricele pe pereti. Kitsch. Covorase. Ciucuri. Si totusi, curatenie. Si totusi, cat de cat un aranjament dar care de afara pare demn de o utopie postapocaliptica. Zi de zi, oamenii care ies din blocuri nu indraznesc sa se uite in urma. De-aia nu putem vedea cerul, pana la cer trebuie sa admiram peretii cavoului plin de jeg in care ne scaldam, e ca si cum ne-am fi nascut cu dorinta de-a fabrica fosa septica perfecta. Suntem, sa-mi fie iertata exprimarea, niste viermi navigand dejectiile altora.

Un zambet, va rog. Un pic de delicatete. Un semn ca suntem filogenetic superior melcului, si nu lasam doar bale scarboase in drumul nostru catre noua varza de rontait. Umanitate, un altceva pe care mi-l doresc; umanitate manifestata prin consum generos de apa cu sapun, eventual si la masini. Nu pot sa sufar noroiul pe care-l iau la roata, nu pot sa supravietuiesc daca in fiecare zi cand ajung acasa trebuie sa-mi schimb hainele numai, si numai pentru ca m-am aflat in contact cu o alta planta necrofaga in cautare de muste de mancare. De ce in Bucuresti totul trebuie sa miroasa a cacat, sau a ceva care a intrat in contact intim cu un cacat, sau ceva care cheama, apetisant, un mamifer cu numar variabil de picioare sa isi imprastie putresceina si pe stanga, si pe dreapta? S-au ofilit pomii; “spatiile verzi” sunt de-un galben murdar, si in cel mai bun caz am sa pretind ca e doar pentru ca a venit din nou toamna. Pe de alta parte, nu e toamna, ci e prezenta oamenilor in acest oras care il transforma intr-o tumora maligna.

Sugerez vizitarea Bucurestiului in nocturna. Eventual cu ochii inchisi, in nocturna. Imi repugna pana la lacrimi sa vad palmierii la Universitate, sau la intersectie la Oltenitei, pe cata vreme majoritatea copacilor nativi, plute si plopi si mesteceni si tei si corcodusi si dracu sa-i pieptene sunt intr-o stare deplorabila. Nu din cauza climei. Din cauza oamenilor. Bineinteles ca toata lumea va da vina pe toata lumea dar la ora adevarului suntem buni sa hranim caini care sa formeze haite care sa tapeteze, sinucigas, strazile supra-aglomerate ale orasului; nu suntem insa buni sa avem grija de o planta. Murdari si la fire si la trup, si mai ales la port, respiram gazele de esapament emanate intr-o litanie permanenta de remanenti la semafor, si nimic mai mult. O zi. Macar o zi in an de ce nu se opreste totul? O zi fara trafic. O zi in care sa le zici oamenilor, uite, ia banii astia de la mine si stai acasa, sau nu! – si mai bine – ce-ar fi sa iesi la parc? Ce-ar fi ca sa facem parcari pe verticala iar pe orizontala sa facem spatii verzi? Ce-ar fi ca blocurile alea nenorocite sa fie decorate cu niste plante agatatoare care macar sa lase iluzia, daca te uiti din departare, ca ascund o populatie sanatoasa? Si ce-ar fi ca macar unul din trei oameni sa poarte o planta la rever? Cu siguranta cu ultimele puteri s-ar aduna suficient oxigen incat sa aereze mintile besmetice ale unor conationali. La Bagdasar, un mandru coleg de breasla si care probabil se trezise cu fata la cearsaf urla azi dimineata: “Afaraa! Va dau pe toti afaraa!” Cei patruzeci de apartinatori aglutinati precum boabele de strugure n-au reactionat initial, apoi mai ca s-ar fi impotrivit a la Toparceanu (“ce-ai cu noi bah, de ce vrei sa dam cu var”?) dar mai apoi a aparut o kakaia infirmiera in uniforma albastra si mi ti i-a condus pe majoritatea…pe scari. Nu exista sala de asteptare la spitalul cu pricina, si ca urmare solutia e una in care mani dobitoacele afara din tarc asa cum facea Vadeanul al mic (in copilaria mea idilica) atunci cand aduna vitele in ciurda. Ciurda de oameni care bineinteles ca se afla toti din placere la spital, unde alt Zeu Banana cuvinese a se adresa precum Hans cohortelor migratoare. Raus!

Cine are dreptate? Nimeni n-are dreptate. Nici macar eu n-am dreptate. Bun simt cred insa ca am. Si pun acest bun simt pe masa. E gratuit. Nu cer moneda europeana pentru sarjele mele de bun simt. Ofer, la schimb, buna educatie. Incerc un zambet pentru ca imi doresc unul; imprejur oamenii nu-si doresc zambete, ma gandesc uneori. Oamenii isi doresc palme, pumni, flegme si scuipati. De ce s-ar purta asa altfel? Cand alegi un anumit comportament, si cauti sa eliciti o reactie, de ce te-ar mira ca la un moment dat ti-o iei in plina figura? Rare gesturi de prietenie, si de altruism, tapeteaza societatea in care traim care altfel avida de un atare sentiment se hraneste din surogate.

Am avut surpriza placuta, in aceasta dimineata, sa aflu de la paciente cine ia spaga la mine pe sectie. Am zambit tot restul zilei. Se poate. Evident, se poate.

G.