Acesti barbati

Confidentialitatea ma impiedica sa vorbesc despre toate momentele mai putin placute ale meseriei mele. Adeseori intr-o specialitate cum ar fi chirurgia, de exemplu, ti se vorbeste despre “apendicita cutare”, sau “abcesul cutare”; in psihiatrie, insa, pe puntea suspinelor nu e loc de boli ci de pacienti. Iar pacientii au probleme despre care cred ca sunt ale lor si doar ale lor. Una dintre caracteristicile bolii mentale este, prin aceasta, ca alieneaza individul, si-l transforma intr-un recipient solitar al unei vulnerabilitati despre care crede ca ii sta ca un neg in frunte lui si numai lui, dar nimanui altuia. Iata, deci, ca un prim pas este decontaminarea unei atare credinte. Pe de alta parte, si-am intalnit asta de un numar de ori si e un subiect care eludeaza din pacate cercetarea psihiatria, rolul relatiei cu partenerul in patologia de individ este unul prevalent, si sever adeseori. Am atins asta intr-un text anterior, vorbeam acolo despre partener ca si factor comorbid. Aici am sa fiu mai specific. Am sa vorbesc despre “acesti barbati”.

De ce “acesti barbati” si nu “aceste femei” – in primul rand. Daca in patologia psihiatrica adulta vorbim mai des de femei decat barbati – si cu mici exceptii femeile sunt mai des prezente in serviciile de sanatate mentale decat viceversa – la fel de corect este ca cel mai probabil barbatii sunt un rezervor de boala mentala, atat ca genom dar si ca agregat fenomic. Sexul masculin, desi evolutionar aparut ca sa diversifice, si – culmea! – sa previna agregarea de maladie, e sinonim cu instabilitatea alelica, una la mana, dar si, de la un punct incolo, cu un bagaj biologic sugestiv pentru vulnerabilitati punctiforme de-a lungul vietii. Barbatii au intr-adevar o speranta de viata mai lunga (si-am sa revin la asta imediat), dar sunt mai slabi genetic. Ei sunt, in fapt si de drept, sexul slab si ca urmare comporta o serie de “perle patologice” incepand cu hipertensiunea arteriala, continuand cu diverse forme de cancer si incheind cu apetitul pentru substante, oricare ar fi ele. In continuitatea biologica, la nivel psihosocial, barbatul continua sa reprezinte un simbol centrist; in pofida miscarilor asa-zis de emancipare feminina, traim in entitati patriarhale si suntem condusi de entitati patriarhale. Pe de alta parte, intr-o oarecare masura justificat de cele tocmai mentionate, barbatii isi traiesc boala mentala mai degraba la domiciliu; intre patru pereti; discret. Realizam boala mentala a barbatului, adeseori, cand se interneaza nevasta in spital.

Portretul barbatului cu nevasta la serviciul de psihiatrie este unul relativ usor de creionat. Unul ar fi typus androgynus, viril dar cu porniri hipersexuale (complexe homosexuale latente, adeseori, care fac sa fie “baiat de gasca” si curvar in acelasi timp), consumator de substante, probabil anxios si cu tulburari de comportament subiacente, subadaptat dar charismatic, masculul alfa intr-un grup atent selectionat in care prietenii incurajeaza comportamentele dezadaptate. Manipulator, compulsiv, rareori perfectionist dar unde apare asta absolut toxic, barbatul cu nevasta la serviciul de psihiatrie traieste o relatie simbiotica perfecta in raport cu consoarta. Undeva, femeia masina de gatit pe care-a gasit-o in tinerete relativ atractiva si totusi cu porniri castrante a ajuns, catre 40 de ani, sa-i fie un fel de mama-fetis sexual cu care retraieste fanteziile oedipiene, cu care are copil/ copii ajunsi la varst adulta in vreme ce domnia sa isi marcheaza ultimele puncte pe harta darwiniana a clubului de interes. Altul ar fi un typus neuroticus, barbat suspicios, paranoic, casnic, de preferinta adept al lucrului manual si cu minutii. Minutiile il conduc sa transfere mare parte din bagajul de suspiciune pe nevasta plimbareata, aleasa special ca nevasta pentru ca e plimbareata, si nu invers. Din adancul vizuinei unde are loc si consumul tabietic de racoritoare (pentru ca barbatul paranoic ramane si el un anxios puternic, retraind separatia cu fiecare rasarit de saore), acesta isi coordoneaza bine plasa de control dar nu cu titlu manipulator, ci mai degraba protectiv. Recompensa este sa isi redistribuie rezervele emotionale in succesul celorlalti. Fobic, dar confortabil, barbatul “de cluster A” (potrivit DSM, tip C de personalitate in clasificarea european) decompenseaza agresiv catre decada a 5-a cand ramane singur cu nevasta in casa. Nemaiexistand obiectul intermediar, si mai ales daca nevasta este la randul ei o personalitate anxioasa, dependenta, barbatul nevrotic isi maltrateaza sistemic si sistematic partenerra, expunand cu premeditare vulnerabilitatile ei pre-existente. Internarea psihiatrica este, asadar, adeseori o valva de sanatate pentru pacient, care nu vine sa-si vada de boala, ci sa scape din ghearele barbatului. Acest fapt, de altfel, complica si mitigheaza raspunsul la tratament, intrucat nu s-a inventat inca pastila care sa vindece prin telepatie, cu alte cuvinte s-o ia bolnava si sa se vindece sotul. Am gasit ca, de fiecare data cand spun asta, apare un zambet complice pe fata pacientelor mele. Carevasazica inca viseaza.

Nu in ultimul rand, exista acesti barbati care sunt foarte bine intentionati. Aproape autisti in bunele lor intentii. Convinsi ca bunele lor intentii sunt suficiente sa schimbe cursul unei boli in care, ca in orice fel de contabilitate, ei sunt pe coloana de datorii de returnat, nu de luat. Vor avea mereu idei originale, se vor implica aproape eroic in cursul maladiei partenerei; vor vrea informatii; vor cere detalii suplimentare. Sunt, din punctul meu de vedere, adeseori la randul lor suferinzi de un narcisism avortat, convertit in complex de Salvator, mereu pe punctul de-a deveni antisociali daca mesianismul lor nu e luat in serios, sau daca energiile lor pozitive sunt corect incadrate la valuri seismice care nu-si au locul in algoritmul terapeutic. Si totusi, cu educatie si adeseori cu timp egal distribuit intre pacienta si partener, adeseori quanta de comunicare intre cei doi se schimba, si apare un schimb ameliorat de nevoi exprimate/ nevoi satisfacute intre membrii cuplului.

Inchei cu barbatii care au plecat. Exista suferinte psihiatrice in urma plecatilor prin divort. Exista apoi suferinte in urma barbatilor plecati in loc luminat, in loc cu verdeata, barbatii al caror design a fost ameliorat dramatic post-mortem. Au fost idealizati. Au fost cosmetizati. Au fost, caci despre morti numai bine, niste oameni exceptionali, care daca ar fi sa crezi toata viata lor n-au ranit nici macar o musca, pentru care moartea a venit catastrofal, nedrept si total dureros. Dupa care se plange. Catre care se sufera. Langa care, insa, n-a fost chip sa se traiasca decat sub forma ectoplasmica, intrucat doar prezenta lor intr-un plan mentalizant e tolerabila, pe cata vreme convivialitatea cel mai probabil a reprezentat, acum 20 – 30 de ani, bulbul bolii mentale pentru care eu, si pacienta mea, purtam la timpul prezent o discutie aprofundata. Doliul – asa cum il inteleg eu – poate deveni un stindard de maladaptare. Celebram in fiecare zi ziua mortii ca un fel de 23 august, cand cica s-au intors armele dar de fapt a fost o istorie fabricata. Nu exista, si acesta e de obicei punctul meu de plecare in sanctionarea blocajului in schimbare de la atasament-bond – relatie – separare – doliu, un partener real de la care sa-ti iei la revedere cata vreme vorbim de iubirea bibelou de portelan.

Tratati barbatii, si veti vindeca (si) o multime de femei. Exista un consens crescand in literatura psihiatrica, si in medicina in general, ca abordarea multi-strat a patologiei de gen, si implicarea partenerului in actul terapeutic amelioreaza dramatic succesul oricarei terapii/ tratament. Pe de alta parte, este notoriu ca barbatii au raspuns mai prost la tratament, sufera de “forme” mai grave si adeseori comporta o morbiditate asociata teribila. E normal, atunci, sa ne punem problema daca nu cumva serviciul de sanatate in sine reprezinta un factor de bias in selectia acelor cazuri care vor fi de succes. In acest echilibru instabil, intre asteptarile provider-ului de sanatate si populatia selectata (de gen), trebuie sa ne adaptam pentru a primi, si rezolva, mai adecvat maladia mentala a barbatului in toata “splendoarea” ei. Informatiile pe care le avem din design-uri populationale ne spun ca barbatii au un stil de coping mai pacatos; tind sa fie mai rigizi, mai introverti, mai neurotici si cu tendinte latente la dezintegrare afectiva in perioade de stress intens. Barbatii au amigdala mai sensibila; barbatii disociaza; barbatii borderline sunt recunoscuti de 10 ori mai rar in anumite servicii decat femeile borderline.

Tratati barbatii si veti vindeca o multime de femei. Iar, prin asta, va exista si consolarea ca veti vindeca o multime de barbati, iar daca familia e o triada, si o multime de copii. Or asta merita toate eforturile.

G.

Advertisements

One thought on “Acesti barbati

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s