ce mai poţi cînd simţi că nu mai poţi

Aseară am mers mult pe jos, încercînd să găsesc, cu mintiuca mea rotundă din căpuţul meu buclat care ar putea fi limitele unui om. Limitele suportabilităţii. Care şi unde e momentul în care spui: stop joc, aşa nu se mai poate? Ştim că există femei care îşi încasează periodic bătaia de la bărbat vreme de 50 de ani fără ca măcar să-şi pună problema că viaţa ei ar putea fi şi altfel. Ştim că există anume călugări care poartă o jartea cu ţepi (se cheamă altfel, dar nu-mi vine mie acum) pe pulpă, pentru ca atunci cînd merge să îi intre ţepii ăia în carne şi să simte dureri cum se presupune că ar fi avut Iisus. Ştim de asemenea că există nu ştiu câte milioane de părinţi care au copii malformaţi, handicapaţi, fără putinţa de a fi oameni ca mine şi ca tine vreodată, păriţi care îşi duc crucea ani în şir.

Să zicem că ai o prietenă care, la un moment dat, fatalitate sau artizanat, devine bolnavă. Şi bolnavă în sensul în care nu acceptă că e bolnavă, deci bolnavă psihic. O boală care o face să creadă că medicamentele, singurele care o pot ajuta să se simtă bine, o fac să se simtă rău şi să creadă că toţi o otrăvesc, toţi sunt împotriva ei. Un om egoist, egocentric, capricios, care dintr-o dată sau treptat, ajunge să nu-şi mai poată controla răutăţile, ajunge să ameninţe, ajunge să acuze de enormităţi exact oamenii care îi sunt alături. E un caz tipic, cu toţii ştim sau am auzit despre aşa ceva. Cît timp poţi accepta şi trăi tu cu gîndul că “e un om bolnav, nu ştie ce zice” fără să pui la suflet, fără să te gândeşti că e nedrept să ţi se întâmple ţie aşa ceva? Cîteva zile, o lună, 4 ani? Îmi spunea M. aseară că nimeni nu e vinovat că ai tu o dramă în familie şi eşti nevoit să trăieşti cu ea, să consumi banii cu/pe ea, că nervii tăi sunt tociţi precum paltonul bunicii. Desigur, nimic mai adevărat. Dar totuşi, undeva există o limită a foecăruia, există limitarea care vine de la “am şi eu o viaţă şi n-am omorît pe nimeni ca să fiu nevoit să mi-o dedic unei cauze pierdute”, chiar dacă acea cauză pierdută este singura mea familie. În plus, nici banii nu cresc în copaci, iar unii medici nu-ţi răspund la telefon dacă nu le dai un ceva acolo, iar ca să ajungi la spital personal prin traficul din oraş înseamnă să te învoieşti repetat de la birou, să ai scandal cu şefii şi în general să nu mai faci faţă nici slujbei. Decizi că nu mai poţi, că şi tu contezi pe lumea asta şi arunci povara pe marginea şanţului.

După care drama are altă manifestare: în loc de chinul acut, de nervii şi tonele de ţigări, milioanele de lacrimi de deznădejde şi sentimentul că de lîngă tine se porneşte prăpastia, pe muchea căreia stai privind abisul în ochi trăieşti regretul de a-ţi fi abandonat familia, necazul că poate totuşi mai exista o cale, că poate totuşi dacă nu renunţai atunci…

Cine te poate ajuta, în situaţia asta? Cineva îmi spunea că statul ar trebui să se ocupe. Statul? De ce? Deznădăjduiţii oameni se îndreaptă spre stat ca spre statuia lui Buddha şi cer din ochi ajutor. Vi se pare vouă că statul, care abia e in stare să îndese banuţi în averile demnitarilor şi funcţionarilor, stă să se uite în gura voastră de amarîţi? Şi revin din nou la obsesia mea cu filantropia şi cu instituţia carităţii cu care nu doar Becali ar trebui să se fălească. O societate sănătoasă, formată din oameni sănătoşi, are grijă şi singură de nefericiţii şi neajutoraţii ei. Dar pentru asta e nevoie de mai mult decât bun simţ, e nevoie să ai şi o conştiinţă, pe undeva printre cardurile din portofel. Şi să fii conştient că şi de tine depinde. Şi să ai curajul să dai cei 10 lei care ţi-ar fi căzut oricum din portmonaie în aeroport.

Şi asta mai durează cîteva zeci de ani. Dar acum? Acum, dacă eu trăiesc drama asta acum şi nu mai pot s-o duc singur, cine mă ajută, la cine sun, pe cine caut?

Advertisements

12 thoughts on “ce mai poţi cînd simţi că nu mai poţi

  1. Tot eu am zis aseara ca oamenii, de obicei, pot sa duca incredibil de mult. Iar cand nu mai pot, faptul ca-si impart nevoile cu altul constituie un sprijin in plus. Si daca n-au pe nimeni, tot ne au pe noi. Din nefericire inca stam ascunsi, in Romania, in spatele halatelor albe si-al propriilor noastre defense. Exceptiile insa raman. Eu nu ma declar nemultumit de meseria mea, stiu ca ajutam oameni care altfel n-ar supravietui. Stiu ca oferim o vorba buna acelora pe care semenii lor ii ostracizeaza, ii persecuta, ii privesc cu spaima ancestrala a credinciosului ignorant caruia Biblia i-a zis ca nebunii sunt de fapt indraciti, fapturile Satanei care trebuie cumva “dezdracite”, si asta de obicei prin performarea de ritualuri absolut bolnave, “doar doar” s-o rezolva.

    Da, “statul” prin orice inseamna el nu face suficient de mult. Pe de alta parte, am sustinut si-o sustin. TU (un “tu” generic, eufemistic) ce faci? Romania are nevoie, mai mult decat oricand, de voluntari, de solicitudine, de oameni care sa dea nu de oameni care sa strige ca vor, sau ca li se cuvine, sau ca lor nu le da nimeni. Inainte sa te gandesti cat de mult ti s-a gresit tie, preocupa-te sa gresesti mai putin in fata altuia. Daca vezi bolnavi mintali pe strada, sa stii ca e si responsabilitatea ta. Daca parintele lui, sau bunicul lui, a consumat alcool pana la obnubilare e intr-o fractie minora si consecinta legitimizarii pe care si tu ai dat-o acestui obicei. Daca alegi sa intorci fata de la acei ai strazii care nu stiu notiunea de mama, tata, iubire, aproape, departe, bine, rau, si care iti sparg masina sau iti alearga copiii sa stii ca undeva, in lantul patogen, si tu, bland pasager pasiv si inocent, esti de vina. Nu exista nimeni care sa sustina, cu mana pe inima, “eu nu pot sa fac nimic”. Pentru ca sunt atatea de facut. Pentru ca fiecare om merita. Pentru ca fiecare om e bun. Adeseori interventiile tintite in a oferi substanta vietii unui om il previn pe acesta de a-si gasi consolare in cautarea de senzatii tari, fie ele in substante, fie ele in comportamente limita. Daca il protejezi de violenta, a ta sau a altora. Daca il aperi de propria tendinta nihilista in lipsa atasamentului si-a relatiei sanatoase oferindu-i-le tu, acest TU generic, gradul tau de bine va creste sensibil.

    G.

  2. Da, aşa e, fiecare poate face puţin pentru asta. Numai ca eu ma puneam în situaţia omului care simte că-şi pierde minţine, care nu mai vede nici o soluţie şi simte că are atîrnată de gît o piatră pe care n-o mai poate căra. Dacă ne detasăm şi vedem obiectiv, soluţii există, şi sunt dintre cele mai simple şi mai la îndemînă. Cum mai poţi fi obiectiv cînd tu eşti mîncat pe dinăuntru? De aici pornea postul meu, pentru că eu nu pot fi, în cazul ăsta, obiectivă, şi voiam să văd dacă mai sunt şi alţii ca mine.
    Ştiu că tu eşti altfel decăt ceilalţi doctori şi ştiu că dacă ai putea ajuta pe oricare cu orice ai face-o. Eu sunt în postura în care nu ştiu cum şi ce aş putea face ca să-mi ajut prietena.

  3. Oamenii din jurul meu ii percep mai “machiavelici” pe psihiatri decat pe psihotici :). Psihiatrul, cel care normeaza, abuzeaza si inchide. Inainte cu lanturi, acum cu etichete diagnostice si medicamente.

  4. Ha.ha, pai cine sa fie…vocile! Nu stiu ce sa-ti spun precis. Intre 20-30, umanisti, artisti, de ambele sexe si mai multe orientari sexuale, fosti rockeri, punkeri, hipioti reconvertiti spre indie si electrojazz.
    Si toti citesc Foucault:).
    Daca nu vad institutia psihiatrica drept una coercitiva o vad dupa functia de adaptare sociala, ceea ce nu e simpatic. Gen – Statul te lasa sa te droghezi numai cu ce vrea el – metadona, munca, TV etc.

  5. Kik,

    Psihiatria nu are – desi ar trebui poate sa aiba – rolul de modulator social. Asta e cel mult rolul educatorului. Ca prin tratamentul bolii mentale ameliorezi coaptarea la norma sociala (nu “normalul social”) este pe cat posibil adecvat, si un efect benefic colateral al intalnirii cu psihiatrul. Dar nu un obiectiv in sine.

    Am o problema cu afirmatia de final. Statul “te lasa” sa “te droghezi” numai cu “ce vrea el”. Hai sa incerc un spirit de gluma prin analogie si-am sa-ti cer sa intepretezi titlul celei mai recente carti a lui Jim Watson: “Avoid boring people”.

    Statul te lasa sa te droghezi sau “statul” te lasa sa te droghezi? 🙂

    G.

  6. Am observat faptul acesta: Oameni pe care noi ii consideram un fel de oropsiti ai vremii au totusi o viata linistita, acceptandu-si situatia si multumindu-se cu putinul lor. Observ deasemena ca multi dintre noi care nu au acele ,,cruci”” suntem sclavii orelor nesfarsite de munca si avem iluzia perfecta ca sunt realizati – dar de fapt noi suntem cei tristi.

  7. Cred ca m-ai incuiat. Nu pot sa interpretez titlul pentru ca nu am citit cartea. Te referi la stat versus “stat”, adica structura existenta versus ce proiecteaza fiecare in ea…ori?

  8. Stiu ca psihiatria moderna incearca sa se imbunatateasca insa in trecut a functionat de multe ori ca “sperietoare” de oameni. Ce nu convenea social putea fi pus in spatele unei boli psihice. De exemplu homosexualitatea – a fost scoasa din DSM in 70 sau 80, nu mai stiu. Sau cum se puneau diagnosticele la inceputurile miscarii antipsihiatrice…

  9. Ca si multe alte lucruri pe care le-a facut Jim Watson, si aici in cartea cu pricina titlul e mai important decat ce-i inauntru. Iar titlul mi se pare neobisnuit de destept, pentru ca 9 din 10 oameni l-ar intelege/ traduce ca fiind: “evitati oamenii plictisitori”. Bineinteles ca oamenii plictisitori sunt agasanti, aroganti, au tot felul de complexe de superioritate si adeseori sunt “party crashers”. Bun. O parte mult mai mica din oameni, si – culmea – intre acestia se numara autisti, Asperger, persoane cu dominanta hemisferica dreapta sau cu dislexie vor vedea insa o a doua traducere: “evitati sa plictisiti oamenii”. Si asta pentru ca in procesul intelegerii frazelor are loc o mentalizare diferita, si pentru fraza a doua e nevoie de mai putin “theory of mind” si mai multa intelegere mecanica a gramaticii.

    Acum. Analogia mea in limba romana se refera la aceea ca “statul te lasa sa te droghezi” poate fi inteles ca facand referire la “stat” (substantiv) sau la “stat” (verb la participiu). Iar adevarul este ca statul degeaba, lipsa de activare senzitiva si-a activitatilor care ofera o recompensa creaza premise pentru accesul la drog, oricare ar fi el. Drogul in acest context nu este decat un eufemism, el putand lua un numar de forme si avand o calitate metafizica de substanta adictogena (cu alte cuvinte aici marul este “chiar” bun pentru ca e rosu, si nu invers cum e el de fapt).

    Inchid paranteza.

    Psihiatria a fost intr-adevar un receptacul de stigma sociala in Europa Evului Mediu dar nu din cauza ei per-se, cat din cauza proastei intelegeri a functionarii corpului uman. Iar in psihiatrie s-a adunat tot ceea ce religia dispretuia mai mult, aceasta din urma fiind in cele din urma responsabila si de culpa care persista in prezent, si de ignoranta care transpira in anumite medii.

    Homosexualismul a fost scos din DSM la ultima revizie, in 1995. Si acum anumite forme raman incluse in clasificare, ceea ce sporeste cofuzia. Este evident pentru mine, de exemplu, ca anumite forme de homosexualitate sunt patologice in vreme ce altele devin constitutionale si intra sub incidenta altei discutii.

    Privind miscarea antipsihiatria, mi s-a parut si imi pare a fi o gluma proasta. Suma de asa-zise “dovezi” incriminatorii la adresa sistemului allopat de tratament al bolii psihice nu sustin un scrutin atent nici daca ai baut serios cu o seara inainte. Pe de alta parte, este corect sa admitem ca anii ’60 – ’70 au fost insotiti de o euforie a experimentarii pe subiecti umani in privinta neurolepticelor si sedativ-hipnoticelor. Pe cata vreme intr-adevar acest fapt a fost ingrozitor pentru victime, ramane observatia ca intr-un experiment Milgram grand-scale asta a fost probabil drumul de minima rezistenta. Oamenii au vazut ca substantele sunt eficiente, le-au dat mai mult, le-au dat mai des, fara discernamant, fara sa existe o buna cunoastere teoretica, uneori, a bolii din spatele simptomului; rezultatele nu au fost tot timpul pe masura tentativelor, ba chiar dimpotriva.

    Noi nu incercam sa imbunatatim asta. Noi am imbunatatit asta dramatic, ceea ce face ca astazi sa a) recunoastem mai bine boala mentala, b) sa o recunoastem mai repede si c) sa o tratam mai eficient. Nu vom atinge vreodata succesul dramatic al chirurgului care scoate apendicul si-apoi ca prin minune a trecut durerea de burta. In psihiatrie n-ai sa iesi cu plombe ca la dentist. Acele persoane care intra insa in contact cu mediul psihiatric si vor fi iesit de acolo pot sa depuna marturie insa ca munca noastra cu ei este schimbatoare de viata.

    G.

  10. Aha. Got it. Avoid boring people 🙂 l-am inteles ca acei 90%. Eu ma distrez cateodata cu semnul de circulatie Atentie handicapati! Insa nu-i acelasi lucru.
    Trebuie sa ai o minte foarte psiho-formata sa gandesti ca tine legatura intre “stat” si drog.
    In fine. Eu am vrut sa atrag atentie ca exista o zona, un grup social care vede psihiatria cum ziceam eu si nu cum ai scris tu in post. Nu ader in totalitate la parerea, sau, mai corect, prejudecata (sau post-judecata) asta insa nici nu am prea mare incredere in perspectiva medicala asupra “nebuniei”, ca boala psihica e deja termen medical. Mi se pare cam limitata si asezata pe nisipuri miscatoare.
    Si am scris comentariul fiindca sunt foarte curioasa sa inteleg de unde vin prejudecatile astea, sunt rezultatele unor experiente din trecut, sunt legate de perceptia culturala e nebuniei – mai degraba depasire a limitelor decat boala, e o dinamica sociala in care sunt proiectate paranoic asupra psihiatriei niste “vini”, e o relatie complicata intre sursa creativitatii si sursa nebuniei…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s