'Nafura si catapeteasma

N-am facut niciodata un secret despre ce cred despre ingerinta religiei in profesia medicala. Evident, medicul ramane undeva in fiinta lui latenta un saman, un mistic, si cocheteaza cu ideea ca exista “miracole”, ca uneori simpla lui prezenta pasiva poate constitui o tamaduire, o vindecare, o transmutanta spirituala in urma careia “se schimba vieti”. Pe de alta parte, profesia medicala este una liberala, empirica, bazata pe dovezi, pe evidente, pe un algoritm de gandire secular, tributar curentelor de orientare umanista si cu adanci origini in biologie, chimie, matematica, filosofie, sau metafizica. Dar iata ca in psihiatrie socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Iar astazi am patit o patzanie pe care-am sa o amintesc, pentru ca mai apoi sa-mi fac catharsis-ul aferent fata de un lucru pe care-l abhor. Nu stiu daca exista verbul a abhora in limba romana. Daca nu exista ar trebui sa se inventeze. E un fel de nu pot sa sufar, dar cu greata si brusca senzatie de voma in jet.

Contextul este urmatorul. In munca mea este important, si ajuta sa-ti faci o idee mai buna despre familie, daca iti iei timp si faci cunostinta cu diferiti membri ai familiei nucleare dar si extinse. Astfel cunosti fenotipul largit, si iei la cunostinta care e scriptul cultural caruia i se supun indivizii, care sunt delirurile impartasite (a se citi “credinte irationale”), care e tapul ispasitor care ar putea fi sacrificat pentru “iertarea pacatelor”, si cine e tartorul de fapt si de drept. Adeseori, tartorul e pacientul tau, sau cel putin asa s-au hotarat doi-trei membri din familie. Alteori, pacientul tau e victima unui tartor, fie el mama sau tata, sau unchi sau bunica. Violenta in sistemele familiale este un liant care ia adeori forma recipientului in care se afla, cimenteaza un atasament malign, dezintegrant si sugestiv pentru drive-uri de auto-extinctie; vorbind cu diferiti membri ai familiei poti sa-ti dai seama, nu in ultimul rand, care au fost solutiile personale la dileme de grup, mai ales daca in familia respectiva exista o incarcare abrupta de boala mintala. Am spus, si am sa o spun pentru ca e un adevar fundamental al psihiatriei: trateaza parintele, si tratezi copilul. Tratezi copilul, si vei trata parintele. In societatea romaneasca memetica uratului face ca obiceiuri absolut oripilante sa fi trecut prin atributie si misatributie de la tutore la pupil, si de la “profesor” la “mic profesor”. Daca suferim de o boala, suferim de boala parintelui invulnerabil, internalizat intr-atat incat unii intra de mici in slujba herculeana de a ispasi 12 porunci, sau mai multe, si-asta inainte sa-si inceapa si ei, saracii, propria existenta sau sa-si dea voie ca macar o data sa greseasca din proprie si initiativa. Unii copii se nasc condamnati la viata, pe viata, pentru patologia celor ce le-au dat nume.

Un domn statea intr-o zi pe banca langa unul dintre pacientii mei. O adolescenta a carei poveste m-a atins, la fel ca multe altele. Zambesc adeseori, la sfarsitul zilei, cand imi dau seama ca munca pe care noi o desfasuram in meseria asta reda ani buni de viata unora care acum, cand vin la tine, stau pe-o muche de cutit. Adolescenta luase o pozitie neutra; personajul era imbracat in negru, cu o barba sparioasa si ochi albastri. M-am dus sa ii salut, am facut cunostinta si-apoi mi-am vazut de ale mele. Apoi s-a pus problema sa stam intr-o zi sa discutam, ca sa aflu si parerea dansului despre problemele nepoatei. Nici o problema, a trecut o zi, a venit dupa ce plecasem, apoi a mai trecut o zi si nu s-a putut si-apoi a treia oara a venit mai devreme si-am facut o plimbare prin parc. E in obligatia mea, in astfel de momente, sa ascult mai mult decat sa vorbesc si-apoi sa-mi fac o idee; ceea ce-am si facut. Ne-am strans mana reciproc, la final, si eu mi-am vazut de treaba. A venit altcineva; si-apoi altcineva. La final, m-am indreptat obosit spre masina. In fiecare zi, dupa 8 ore petrecute printre chiraieli si tipete si afirmatii sugubete din gurile, sau privirile, unor copii vitregiti de soarta, imi doresc doar sa dau muzica tare si sa imi spal ochii pe albastrul cerului, si-apoi sa inchid usa muncii mele dupa mine. Cu cheia. Simtul umorului nu te scuteste de nevoia de a contine intr-o buna masura contaminarea pe care o iei asupra ta cand discuti cu persoane bolnave mintal “for a living”. Cand sa plec, personajul cu pricina se apropie de masina. Am coborat geamul. Vroia sa intre in masina. Cum adica sa intre? Nu, va rog, ce doriti dar pe geam. Ca vreau sa va dau o icoana…

O icoana….

…da, un cadou pentru ca sfantul P….

Nu, multumesc.

…dar insist…(si-mi baga icoana pe geam, in masina, acoperita intr-o panza neagra)…

…Domnule, scoateti icoana din masina…

Si nu, si nu. Si pana la urma am reusit sa inchid geamul, si-am inchis motorul, si-am iesit la el. Pai bine mai domnule, dumneata stii unde te afli? Dumneata te afli intr-un spital de psihiatrie. Dumneata stii ca noi n-avem voie sa primim lucruri de la apartinatori? Stii dumneata ca spitalul de psihiatrie e un domeniu laic, si ca n-ai voie sa faci prozelitism la noi? Ca medicina e un domeniu liberal, si ca eu iti tratez nepoata si ca daca mai faci asta vreodata, eu te dau afara din spital?

…si-am plecat.

Si-acum urmeaza discutia de final, si propriul meu cui impotriva religiei si a ceea ce trebuie sa fie asumarea responsabilitatii in anul 2008. Nu accept, si n-am sa accept vreodata ca cel putin in meseria mea sa vad picior de papistas, bigot sau credincios mistic altfel decat in hainutse de pacient, la pat sau pe tratament. Nu exista abuz mai mare decat sa indoctrinezi un copil, sau un adolescent cu idei bizare, neverificabile despre rolul unui Dumnezeu batranel dar razbunator daca cumva te pune dracul sa pacatuiesti. Cui ameninta cu Armageddonul ii doresc sedare usoara. Prozelitismul se pedepseste prin lege, si inclusiv contaminarea cu “credinta” a unui psihic tanar, inca verde, imi pare de neiertat si-ar trebui prevenit cu orice pret, pentru ca religia n-a vindecat pe nimeni. Credinta n-a vindecat pe nimeni. Este o gogomanie mai mare decat dealul Mitropoliei, si se abuzeaza mult prea des de cazuri dubioase si cel mult prost documentate doar ca sa sustii teoria “miracolelor”. Cel mult credinta asta coroziva, aplicata pe obrazul tuturor celor susceptibili, este cea care omoara, este cea care ne umple spitalele, si ne formeaza cozi la cabinete.

Pentru ca omul crede ca daca se roaga la Doamne Doamne ii trece cancerul.

Pentru ca omul crede ca sfantul Nicolae il poate vindeca de galbinare, impreuna cu ceaiurile de codita soricelului si apa sfintita de la manastirea Moldovita sau ce stiu eu unde.

Pentru ca omul crede ca daca se spovedeste si se impartaseste o sa-i treaca poliatrita reumatoida.

Pentru ca nimeni alta decat cuvioasa Paraschiva poate sa inturneze prognosticul altfel sumbru uneori al sarcoidozei, sau al diferitor forme de limfom.

Pentru ca doar printr-un raport mijlociu cu baby Jesus si Doamne Doamne omul crede ca se poate ajunge pe lumea cealalta sau oricare alta, intr-o forma destul de bine conservata incat sa continue sa “pacatuiasca”.

Pentru ca iertarea de aproape din Biblie este un fenomen transferential narcisic. Mi se rupe de tine si de iertarea ta, daca asta pe mine ma baga direct in Rai. Pentru ca iertarea simonica nu e altceva decat manifestarea unui cluster patologic in care multi dintre “iertatori” o sfarsesc, daca nu cumva inainte ii mai iarta si pe cativa pe-acelasi principiu nenorocit.

Pentru ca omul care corupe om din spatele sutanei, sau a Cartii, imi pare un criminal cel putin la fel de mare ca un pedofil sau un violator. Spiritul omului, psihicului si sanatatea lui mentala imi sunt mai sacre decat toti macacii si Macarii si anafurele si catapetesmele, iar a pangari mintea agera a unui adolescent cu nemerniciile privind sexul & abstinenta, sau cum contraceptia e rea, sau cum, divortul e impotriva bunelor intentii ale lui Doamne Doamne, sau cum cine gandeste pacat o sa-i iasa prin piele, e in cartea MEA un act repobrabil, si daca pot sa fac ceva pentru asta am sa fac.

G.

Advertisements

3 thoughts on “'Nafura si catapeteasma

  1. ai putea sa detaliezi un pic partea asta: “Pentru ca iertarea simonica nu e altceva decat manifestarea unui cluster patologic in care multi dintre “iertatori” o sfarsesc, daca nu cumva inainte ii mai iarta si pe cativa pe-acelasi principiu nenorocit” ?

    as vrea sa inteleg, fiindca eu cred ca trebuie sa iertam pentru a avea liniste interioara. iertarea pentru mine a fost un act eliberator, ca sa pot sa depasesc niste momente din copilarie. asa ca ma panichez acum descoperind ca cine stie, poate sunt intr-un “cluster psihologic” si nu stiam 🙂

  2. Eh, Mutsunake ne provoacă să-l contrazicem 🙂
    E un eseu al lui Lévi Strauss, L’efficacité symbolique, care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru orice medic. Explică de ce vindecările “mistice” există, şi putem deduce de ce orice muncă de dezindoctrinare pe care am duce-o cu pacientul (dar nu e şi asta un fel de prozelitism, G.?) nu prea are şanse de reuşită.

    Dar nici nu aş vrea să încerc aşa ceva. Măcar din cauza riscului cert de a-mi înstrăina pacientul. Şi eu văd nişte incompatibilităţi clare între psihiatrie şi religie, dar până la urmă românii sunt un grup în care superstiţia şi scepticismul se îmbină straniu. Dacă colaborezi bine cu “popii”, poţi să ai măcar şansa să-ţi trimită pacientul, atunci când îşi dau seama că e ceva în neregulă. Dacă mă ia în gură cu ei, şi cu credinţele, absurde sau nu, dar culturale, ale pacientului, sincer, nu văz niciun beneficiu.

    De asemenea, riscăm să cădem în capcana: “singurul Dumnezeu de aici sunt io.” Sigur, niciunul dintre noi nu formulează aşa lucrurile. Dar când totul se reduce la clustere psihopatologice şi scripturi, nu suntem departe. Până la urmă, psihopatologia e o simplificare grosolană. E mai infinit mai multă subtilitate în romanele lui Dostoievsky decât în orice tratat de tulburări de personalitate. Tot aşa cum noi nu trebuie să uităm niciodată, G., că suntem şi nişte temniceri, că avem, peste rolul de şaman-mistic şi cel de doctor raţional şi evidence-based, şi un rol întunecat, de cerber şi călău al ţapilor ispăşitori.

  3. Vlad,

    Cu siguranta sunt puncte foarte interesante, si salut interventia ta. Eu m-as separa insa de compararea religie – practica medicala pentru ca daca filosofic o putem duce, si putem sa ne uitam poate un pic mai atent la ce constituie de fapt “evidenta” si ce nu, in raportul cu pacientul noi suntem tributari unui cod etic bazat pe un primum non nocere care ne separa fundamental de religie. Volens nolens noi cautam sa ingrijim la fel un bolnav fie el schizofren, psihopat, deviant sexual sau cu retard psihomotor. Adauga la asta ca n-o facem din vocatie sau pentru ca ni s-a “revelat” la ceas de seara si vom avea deja doua principale puncte de falie intre munca de decontaminare de care vorbesc eu si observatia ta ca e “tot un fel ” de prozelitism.

    Tu spui ca munca de decontaminare a obsesiei/ delirului mistic religios( fie el sistematizat or ba) este una care instraineaza pacientul. Nu am sa te contrazic, dar nu am sa fiu nici de acord pentru ca intr-o alianta terapeutica daca incepi cu “nu-uri” nu subiectul iti instraineaza pacientul (vezi “religie” sau “credinta” in cazul de care vorbim), ci atitudinea injonctiva, paternalista si care ridica defense, nu le coboara.

    Si-apoi imi pare ca te afli – vorba unei cunoscute de-ale mele, intr-o mare eroare. Tu spui ca “romanii sunt un grup”. Nu sunt de acord. Romanii sunt multe grupuri pentru ca societatea romana este una recent industrializata, ca urmare exista inca multe zone unde ai primi generi iesiti din vatra satului, carevasazica microcosmuri cu traditii si obiceiuri particulare si unde important este sa adaugi nu factorul “cultural” traditional ci pe acela local, exotic.

    Adaug un detaliu la cele de care am vorbit. Personajul nu este preot. Nu este cleric. Este credincios. Imagineaza-ti, Vlad, ca ai vedea nu un domn cu barba lunga si straie negre vorbind de baby Jesus, ci un alt domn in halat alb care vorbeste de Ey si de Winnicot si de Lorenz si de Bleuler si de Freud si de calitatile incontestabile ale psihanalizei in tratamentul neurozelor unui bolnav. L-ai intreba, bine bine sunteti medic? Nu, sunt doar un domn care s-a aciuat pe la spitalul Obregia. Carevasazica argumentul din competenta este unul care traverseaza NOMA, si-aici a condamna prozelitismul poate sa functioneze de ambele parti cata vreme am intalnit si medici imbecili care-si sfatuiau rau bolnavii, si le bagau tampenii in cap.

    Inchei cu un raspuns la ultimul tau paragraf care e formulat ca de obicei inteligent. Linia argintie ar fi ca si in nomina noastra si in scriptura se afla un set de “credinte” ridicate la grad de axioma, si ca prin asta cumva validitatea uneia si-a celailalte ar trebui sa se ratifice, sau sa se infirme reciproc. Asta iau eu din observatia ta ca suntem “si niste temniceri”, “cerber si calau”, si da, sunt de acord ca in relatia transferentiala cu pacientul noi devenim pe rand parintele bun, parintele rau si-apoi in anumite momente suntem chiar parintele sadic (vezi anumite tipare de personalitate). Pe de alta parte, o buna munca psihiatrica tocmai ca vine sa demonteze acel “crede si nu cerceta”, iar ridicarea bolnavului deasupra propriei boli nu se face deistic, prin identificarea acestuia cu un obiect de adulare mult dorit. Da, psihiatrii au o dunga narcisista; da, medicii in general tind sa se refugieze in complexe primare de adaptare superioara, si da unii dintre ei ascund rani adanci pe care le-au sublimat in profesie (desi un studiu in urma cu 3 ani a esuat in a gasi o corelatie pozitiva intre stilurile preferate de defensa si specialitatea chirurgicala aleasa, de exemplu). Pe de alta parte, cu mici exceptii medicul si psihiatrul isi pastreaza reflexivitatea si raman in comunitate, o comunitate unde exista bucle reglatoare si peer-review. In cel mai bun caz singurul Dumnezeu de pe sectie isi ia din cand in cand un concediu 😉

    @Ema, foarte pe scurt. Iertarea simonica a fost considerata mult timp un pacat, anume ca “nu poti sa-ti cumperi intrarea in Rai”. Dupa primele doua mari epidemii de ciuma care au lasat Papalitatea in ruina s-a schimbat macazul si (mai ales ca nobilimea pacatuia destul de “consistent”) s-a ales si posibilitatea iertarii pacatelor contra unei sume initial simbolica, mai apoi direct proportionala cu pacatul. De aici am facut analogia intre iertarea ca act vindicativ, sau transferul inter-generational (atributii si injonctiuni) a vendetelor, iertarii ca pacat sau iertarii ca solutie a-priori. Uneori iertarea este apanajul tipurilor defetiste, pasiv-agresive care in subsidiar dispretuiesc autoritatea si se considera victime ale sistemului (pe care tocmai l-au iertat). Exista o iertare care vina sa invite la un nou ciclu de atasament, dar aceea se construieste pe rezolvarea separarii primare de obiectul dorit.

    G.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s