Etichetoza

Suferim de etichetoza. Bine, suferim noi de multe – va spune mos Teaca (inclusiv de pacatoasele epizootii care ne-au schimbat preferintele culinare) – dar de unde si pana unde? Este ceva rau sau mai degraba bolnavicios sa dai nume lucrurilor? Si daca ramuri bat in geam si se cutremur plopii, iar copilul lui maica-sa a fost ticalos eu sa nu-i zic cum ca este? Si daca, sa zicem, nu exista nume in vocabularul nostru pentru ce se intampla, or suntem ignoranti la ce ni se intampla, or este nepermis sa dam glas acelor ganduri care traiesc in magma protoconstiintei noastre, e oare posibil sa inventam un fel de pasareasca a cuvintelor alterne in care se inverseaza acele busolei, iar binele devine rau, raul devine furios, furiosul devine vesel si veselul e nevropat? Iar emotiile umane in forma lor autentica sunt distilate intr-o forma foarte ingust permisiva, aceea nu doar a scriptului social dar si a scriptului personal, stramtoarea prin care trece infantul dinspre prima copilarie spre varsta adulta, acolo unde se intalnesc toate personajele dramei personale; acolo unde se superficializeaza conflicte (mai ales cand copilul devine parinte fara sa fi trecut foarte neted catre maturitate); acolo unde atasamentul primar regaseste propriul destin, acela de a sfarsi in separare, acela de a o termina in doliu. Melanie Klein – spuneam si in alta parte – conceptualizeaza sfarsitul atasamentului catre o reactie depresiva, melancolica la conditia umana (amorsata, daca ar fi sa nu-l uitam pe Bergson, de experienta propriei temporalitati). Fuga de “emotiile negre” a fost insa numita foarte plastic de Eric Berne drept racketeering.

Racketeering este o crima condamnabila potrivit legii americane in care speta s-ar traduce oarecum dupa cum urmeaza: tu ai ceva pe care eu mi-l doresc foarte mult dar nu pot sa-l obtin. Si-atunci, ca sa obtin acel lucru si pentru ca eu mai am niste prieteni la care tu ai o suma de bucurii tainice, te santajez (ricato) si fac astfel incat tu sa vii la mine. Dupa cum spunea si Marlon Brando: “am sa-ti fac o oferta pe care n-o poti refuza”. Ei bine, ce treaba are crima organizata cu etichetoza, si etichetoza cu cinematografia americana post-Vietnam? Simplist spus, individul  este atras periodic in veritabile tango-uri relationale in care fiecare dintre parteneri re-experimenteaza atasamentul primar, dar mai mult decat atat (si inclusiv senzatiile placute datorate acestuia si poate siguranta pasagera data de anxioliza consecutiva) experimenteaza conflictul, crepusculul relational si secunda imediat anterioara dezintegrarii relatiei primordiale cu Parintele, cu simbiontul cultural fara de care fiecare individ isi pierde ancora la realitate. A ne duce undeva este o chestiune de gust, a veni de undeva e o chestiune de obligatie. Or in relatia de avansare din treapta treapta, din atasament in atasament, santajul emotional (cum a fost prost translatat in eternul pop psychology) si etichetoza sunt ele insele o forma de comunicare ablativa care aduce omul in calea psihiatrului, sau viceversa.

Eu am avut de exemplu o mare problema la intoarcerea in Romania. Se cheama “psihopatie”. In repetate randuri, vis-a-vis de anumite paciente, mi s-a sugerat cu prietenie ca “nu se poate lucra cu ele, domnu’ doctor, sunt psihopate, deh”. Ce-o fi asta, prietene? Eu am scris despre psihopatie, si am senzatia ca inteleg cat de cat conceptul din spatele etichetei, insa acesti domni o aruncau nonsalant, decisiv, laconic, un “ca si cum” al realitatii (fraza imprumutata de la o pacienta de-a mea cu o poveste particulara). De fapt nu era un diagnostic formulat pe evidente, pe o munca de aprofundare a relatiei cu pacientul in care e gestionat transferul de ambele parti. Era un racket. Prin racket doctor si pacient isi solutionau dilema avortului comunicational si fiecare dintre ei o sfarsea prin a fi frustrat (dar ancorat in script) cum ca “nu merge”. Nu mergeau un numar de lucruri, incepand cu raportul de comunicare medic-pacient, continuand cu limbajul non-verbal al fiecaruia care urla de la usa antagonsim si sfarsind in dilema existentiala a fiecaruia dintre ei cum ca “ceva trebuie sa se intample”. In impasul dintre parteneri angajati intr-un racket nu e loc decat de o nesfarsita galceava. O numim “joc psihologic”. O numim “comunicare ulterioara” sau “meta-comunicare”. In bratele practicianului este o unealta pretioasa; in relatia cu pacientul, a-i ridica nivelul de constiinta fata de propriile racket-uri (pe care le regasim si in psihanaliza clasica, vezi expoze-ul meu pe tema parapraxiilor sau a actelor ratate si spoonerism-ului in traditia irlandeza) este un necesar terapeutic.

Mult deasupra pragului individual insa, acolo unde vorbim de script de comunitate sau de sociocultura psihiatrica putem vorbi de racketeering (Fanita English) drept candidat pro-coagulant pentru magma din care ia nastere boala mintala intr-o anumita populatie data. Simplu spus, si pentru ca ne referim aici la Romania (dar putem face o discutie transculturala si vis-a-vis de Franta, sau Germania, sau Rusia sau, de ce nu, China) ne aflam in fata unui fenomen pe care eu il consider ingrijorator. Ma refer la ingrijorarea ca racket. Noua de fapt nu ne pasa. Noua de fapt ne pasa atat de putin incat ne lansam la prima ocazie in avalanse egocentrice in care cautam sa ne cristalizam o identitate de grup, de ginta, de breasla cu noi piua intai. Mai mult, romanii au un racket de furie, care se transforma adeseori in violenta. Violenta sociala. Violenta familiala. Violenta conjugala. Ce-mi pare simptomatic este ca motorina acestor sarje de violenta este consumul de alcool, un anxiolitic si antidepresiv notoriu. Cum sa ne oprim noi la furie cata vreme “patul” subiacent este unul de tristete si teama ancestrala?

Etichetoza este o forma de redirectionare a furiei. La interfata dintre generatii cei batrani se grabesc sa arunce cu vorbe catre cei tineri. O generatie la capatul a 50 de ani de indobitocire, de gulag si de takamuri, de epoci de aur si de magistrale ale sperantei isi duce batranetea unei maladii fara leac alunecand in tirade euforice despre omul tanar. Paradoxal, acesta din urma nu poate renunta la ce vine “dinainte”, este ancora catre mal fara de care nu stim de unde venim. Rau cu rau, dar mai rau fara rau. Omul tanar care a refuzat sa isi mai manifeste disregularea emotionala pe acelasi canvas este dintr-o data respins social, etichetat (sic!) drept emo si supus unei campanii de neo-stigmatizare intr-o lupta de segregare suplimentara sociala care nu tanarului ii foloseste, ci batranului. Si daca ar exista prin absurd un T-shirt pe care sa scrie Emo, de exemplu, si daca tanarul este melancolic, hiper-emotional, suicidar si per total incomprehensibil (imi spunea mie un domn acum cateva seri vis-a-vis de suicidalitate, cum ca el “n-o poate intelege de ce fac unii oameni acest lucru” fara ca sa percuteze ca aceasta ignoranta relativa a dansului nu se generalizeaza la toata populatia pamantului), atunci e musai ca exista un T-shirt similar pe anti-Emo, partenerul de racketeering. Cine este de fapt arhetipul catre care trebuie sa ne indreptam pentru a corija tendintele nihiliste ale unei generatii? Catre ei cei ce-si duc cartile scrise precoce, sau catre cei ce le-au scris?

Avem nevoie sa ne sanitizam parintii ca sa-si poata creste, educa si imbratisa copiii cum se cuvine. Avem nevoie sa decontaminam propriile lor cadre de referinta de influentele tanatice, xenopate, cenestopate ale unor vremuri pentru care iata, acum platesc cei nascuti dupa 1989. In toate ce le fac nu pot sa uit ca in marele ciclu al vietii acesti copii, adolescenti, acesti emo produsi de etichetoza vor deveni, decade de acum inainte, doctorii si inginerii si avocatii si farmacistii si profesorii si asistentii si femeile de servici si minerii si arhitectii si sportivii si gardienii propriei noastre societati. Si dupa ei, ca si dupa noi, se va fi inchis o fereastra de oportunitate iar daca insistam pe aceasta cutuma trans-generationala, nu putem decat sa admiram “de pe margine” cum natura isi va selectiona inclusiv acele forme de rackets care functional promoveaza un anume stil de societate, acele meme care – autentic sau nu – vor propovadui propria lor supravietuire spre detrimentul individului (emo or ba), al comunitatii (“ a la Romanica” sau nu) sau al identitatii (” a fi sau a nu fi roman”) pe care le purtam drept etichete adanc imprintate in fiinta noastra.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s