Rasul carnasier si depresia la copil

In primul rand bun regasit. Nu cred ca e un soc pentru nimeni ca ultimele mele saptamani au fost negre, si nu pentru ca au fost “in negru” ci pentru ca trecerea prin valea suspinelor nu se poate face schimband mereu zambete, ci inghitind lacrimi care devin singura hrana in nopti fara liman. Am vazut azi ceva la mama unei paciente de-ale mele, insa. Radea in timp ce fetita ei imi povestea lucruri care-mi faceau inima sa se stranga, spasmodic, imprejurul emotiilor ei. Empatia e un exercitiu care nu intotdeauna face bine la coronare, dar in munca noastra trebuie sa ai coronare de fier. Vorba vine, zic si eu asa, nu-i asa? Nu-i asa, doamna, ii raspundea privirea mea, doamna are aproape 40 de ani, a facut copii la intervale regulate in ultimii 15 ani si-acum vrea inapoi la viata. Undeva am pastrat un gand cald pentru o persoana care, pe cat a fost de speriata cand si-a vazut fata alunecand in abisul depresiei, pe atat de superficiala mi-a parut in discutia ale carei nuante au atins, pe alocuri, unduiri tare spaimoase. Cu o ureche ascultam o fetita de unsprezece ani care-mi spunea ca si-a dorit sa moara, si ca nu mai vroia sa traiasca. Langa, un parinte alienat. Aloof – zic englezii, un termen care circumscrie nu doar alienarea emotionala, discontactul emotional dar si disocierea la realitatea nevralgica. E – ma gandesc – ca o durere de dinte care ajunge uneori atat de puternica incat locul in sine e anesteziat, amortit, dar imprejurul e extrem de sensibil, un halou algic atat de pregnant incat adeseori dentistul incepe cu alt dinte (doar pentru ca la tic-tac-urile lui nu doare fix pe coroana care trebiue). Mama asta cu siguranta are multi “dinti” bolnavi. Si nu intamplator m-am gandit la dinti, in exercitiul meu imagistic de a “vedea” dincolo de zambete mi-am imaginat coltii si gherutele acestei familii cu patru femei si-un tata “mai bronzat”.

Ca ei sunt multi, familii disfunctionale care traiesc mereu pe o muche de cutit dar afirmativ “solide”, robuste, pe care in virtutea auto-convingerii (daca-ti spui suficient ca soarele are culoare siclam s-ar putea sa te trezesti intr-o zi intr-o lume siclam) si unii, si ceilalti o intretin ca pe-o sculptura in gips. Exista copii care cresc in cele mai vitrege conditii, si nu ma refer la precaritate, sau lipsa nevoilor bazale, ci la ambiente frigorifice, secatuite de acea energie vitala, acel cathexis care sa ofere hrana micului om , inca ne-exersat sa si-o caute, acel sistem complex in care copilul e decapitat de la dreptul lui sacrosant de a avea o copilarie. Fetita de care vorbesc are 11 ani, si isi face patul, spala vasele, da cu matura prin casa, dar face si patul lui mama si al lui tata! Ea vrea, zice parintele fara vreo inflexiune de mandrie, vina sau entuziasm. Ea vrea. Mai tarziu, mama unui pacient, de felul ei mai pocaita, n-a putut primi ca de fata ei ramasa acasa (tot 11 ani) sa se ocupe vreun vecin, sau si mai rau – sa ramana singura. Chiar daca ar putea. Chiar daca e obisnuita. Pentru ca nu se poate. Si totusi aici se poate.

Ceva, ma gandesc, nu se leaga. Sau se leaga teribil de prost. Aceste ganduri, in lucrul cu pacientul, te bantuie adeseori ca aducerea aminte, la periferia constiintei, si ce-i cel mai important de observat este ca “intuitia” nu e un criteriu diagnostic, si nu te poti baza pe ea, dar intuitia ajuta. In lucrul privind o situatie de acest fel, in care situatia latenta urla “abuz” (undeva in familia asta cineva bate pe altcineva, sau mai rau), iti adaptezi limbajul, atentia, directia si uneltele zonei unde observi inconsistenta. Or acest pacient al meu are o imagine bine conturata, si bogata expresiv (si semantic), pe cata vreme parintele este a) rece la suferinta copilului lui si b) neaga cu desavarsire existenta violentei in familie. O normalizeaza. O intelectualizeaza. Mai are o defensa care in engleza se cheama “affect displacement”. Dislocare afectiva. Aici, in spatele betoanelor, nu sunt emotii. Pe aici nu se trece. Dislocarea afectiva e un fel de Marasesti in fata maresalului Mackensen, si mama pacientei mele are asta. Si-atunci, in mintea mea preocupata de a nu pune un diagnostic definitiv (si in cele din urma poate inexact) unui om la inceput de drum, prefer sa raman putin cu privirea asupra povestii mamei. Sau tatalui? Copiii sunt fiinte minunate, care uneori preiau cele mai nastrusnice lucruri de la parinti.

Am avut de exemplu surpriza ca un pusti cu care vorbeam, cand a venit vorba de tatal lui, si de parintii lui, sa inceapa brusc sa planga in hohote, dupa ce mai adineauri rasese. Ce se intamplase de fapt e ca mamaia lui se sinucisese. Si el n-o cunoscuse niciodata. Si acum, ca era mare, ii era greu cand vedea ca el sta mereu singur acasa, in timp ce alti copii au bunici care sa aiba grija de ei. Mama nu era foarte prezenta acasa, si cand era prezenta era prototipul pasiv-agresiv, hiper-critic, excesiv-de-anxios-dar-hipercompensat-perfectionist cu toata lumea. Iata dar ca baiatul isi depozitase suferinta, si anxietatea de separatie intr-o bunica plecata pe cand tatal lui (!!!) avea 11 ani, si printr-o munca teribila de vacuolizare a traumei tatalui dezvoltase o solutie de compromis la propriile lui sentimente. Are s-o planga pe bunica, chiar daca n-avea nici in clin nici in maneca. Aidoma, in gandurile mele acum vis-a-vis de acest caz particular e ca in privinta fetei, gandurile ei legate de extinctie, augmentate de triggeri de mediu, pot foarte bine sa fie atributii ale (cel putin) unui parinte. Si-atunci interventia tintita nu poate fi una pur si simplu antidepresiva, pentru ca la 11 ani personogeneza este inca in stadiu germinal, asperitatile ei inca ascunse de hiperactivitate (sau hipoactivitate), acting-out sau evitare, timiditate versus. disruptivitate. In aceste conditii, cel mai oportun (si mai ales in virtutea evidentelor acumulate, vezi studiul de luna trecuta al lui Kendall privind asocierea unui antidepresiv la interventie cognitiv-comportamentala in tulburarile de spectru anxios pediatrice) imi pare sa infrunt rasul carnasier al parintelui, sa-l extrag dialectic din jugulara copilului si sa “aerisim” anticamera familiala. Astfel, si numai astfel, demersul terapeutic isi va fi indeplinit obiectivele.

Depresia la copil este un fenomen atipic, nu foarte atipic la 11 ani (unde Myrna Weissman identifica varianta “VOOD” sau very early-onset depression) dar intens incarcat environmental, si contaminat parental. Factorul biologic, la aceasta varsta, acopera si este interchangeabil cu mugurii pre-existenti temperamentali, cu care afectul “schimba fibre” (asa cum schimba fibre oblicii abdominali, de exemplu). A “forta” sistemul serotonergic in virtutea paradigmei in exercitiu privind patologia de tip hipertimic negativ este reductionist in cel mai bun caz, si doar in cazuri selecte ar trebui intervenit precoce, si agresiv pentru reglarea defectului genetic/ epigenetic. Acestea din urma, insa, trebuie salvate de la taboo-ul “depresia la copil nu se medicheaza”. Depresia se medicheaza oricand, si la orice varsta, cu aceleasi rezultate si cu mai bune rezultate daca se intervine devreme in istoricul natural al tulburarii. Pe de alta parte, a abandona barca pacientului pe valurile psihofarmacologiei este iresponsabil din partea medicului psihiatru, obligat de profesie si de etica sa profesionala sa fie mai mult decat un simplu dozator de medicamente.

G.

3 thoughts on “Rasul carnasier si depresia la copil

  1. In munca mea iti pui “deoparte” mereu un kil de rabdare pentru atunci cand ramai pe rosu, iar cand – si daca – nu mai ai rabdare faci astfel incat sa termini cand ti s-a terminat si rabdarea. Altfel, trebuie sa fii mereu cu o treapta inaintea pacientului, ca de-aia tu porti halatul si nu el.

    G.

  2. Mutsu,

    Este foarte trist ca un copil de 11 ani are ganduri atat de negre. Sper sa o poti ajuta.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.