te lepezi? te lepezi, mă? bă, te-ai lepădat?

Cum sugerează şi titlul, duminică am fost la un botez. Despre petrecerea cu DJ care punea discuri înregistrate de pe la nunţi, cu tot cu dedicaţii de la naşul mare şi de la verii din Caracal nu vă zic nimic, fiindcă a fost banal şi n-am stat mult. N-am stat mult după ce ne-au adus îndelung aşteptatele ordefuri.

Partea cea mai tare a fost la biserică. În primul rând erau doi copii programaţi la aceeaşi oră. Biserica mică, afară frig. Şi ce să vezi, au băgat copiii, familiile şi neamurile amândouă odată. Asta după ce în prealabil au rezolvat-o cu mortul care era programat anterior. L-au scos, au lăsat uşa deschisă să se scurgă în afară ftizia, la aer curat şi apoi au băgat copchiii.

Biserica era mică rău, cele două neamuri, al fetiţei (ălora) şi al băieţelului nostru abia încăpeau pe lângă ziduri. Ne-am amuzat de anunţul lipit cu scoci de un stâlp de la intrare că să nu cumpărăm lumânări decât din locul cu pricina, astfel ajutând Sfînta Biserică. Deşi sunt absolut convinsă că de oriunde ai fi cumpărat tot monopolul Bisericii ar fi. Dar mă rog, trecem peste. Încă ceva: habar nu aveam că popii folosesc ştampilă, ca orice serele.

Unul dintre popi, cel mai tânăr şi mai cu voce (mă rog, singurul cu voce), era încălţat în papuci. M-am străduit să-i fac o poză, dar n-a fost chip, roba mă împiedica. Al doilea popă, cu aparenţă de ţîrcovnic blazat şi deranjat duminică dimineaţă de la număratul paralelor din cutia milei, în loc de Hristos pronunţa Ristoz, vorba lui fiind ca de robot: teunejguristozteunejcuristoz… Mă uitam, ascultam şi nu ştiam ce să mai cred. O bunică (nu a mea, din păcate), care stătea lângă mine, începuse deja să rîdă: nici pomeneală să-şi facă cruce sau să aibă asemenea manifestări de credinţă. Când i l-am arătat şi pe popa în sandale sau papuci deja se uita lumea la noi că chicoteam sonor. Al treilea popă îşi făcea semne cu ochiul cu ceilalţi: citea o bucăţică de text, total fără intonaţie şi simţire şi apoi se întorcea spre unul din colegi sau spre celălalt şi îi făcea cu ochiul, ceva de genul: hai, acuma bagă şi tu ceva. În spatele altarului, doi cîntăreţi aveau cîte un moment de canto din cînd în cînt, singurele momente în care te simţeai într-o biserică adevărată. Restul a fost o parodie, ba chiar una de prost gust.

După ce a început slujba, unul din băieţii de mingi, mai precis un bătrîn de mingi, căra apa de la fîntînă şi umplea cazanul de botez. Nimeni nu a văzut să fi pus şi apă caldă. De fapt, fiind foarte frig în biserică, dacă se punea şi o cană de apă caldă ieşea abur din ea, aşa că e clar că apa a fost rece. După ce au scufundat copilaşii în apa aia şi i-au scos în frigul ăla m-a apucat pe mine tremuriciul, darmite pe ei! I-au înfofolit naşele pe aia mică în roz şi pe puşti în bleu şi valea, în maşinile deja pornite şi cu căldura la maxim. Mi se pare o procedură inumană, drept să spun, motiv pentru care nu cred să îmi duc vreodată copiii să-i supun la aşa cazne de mici.

Totul în viteză, totul pentru bani, totul urma procedura aia de botez fără simţământ, să fie măcar un moment în care să pătrunzi măreţia Bisericii, să ştii că te afli în faţa dezvăluirii unei mari taine. Nimic din toate acestea, doar bifarea unor paşi de pe o listă. Nimic în plus, nimic în minus faţă de buchea cărţii. Plus o căruţă de bani, sunt sigură, plus ulei floriol pe care popii îl ţineau la vedere lîngă o icoană şi cu care i-au închinat pe copii, plus vin, prosoape şi cine ştie cîte altele, că nu am organizat botezuri pînă acum şi nici nu am de gînd.

Cînd eram eu copil slujbele erau măreţe, preoţii vorbeau frumos, blînd, aveau o privire caldă şi o înfăţişare aranjată, curată, cu un ceva aparte, nu făceau cu ochiul colegilor de amvon şi din cîte îmi amintesc pronunţau numele Domnului corect, fără grabă şi fără să am impresia că prin botezarea copilului îl reţinem de la o treabă importantă pentru el, cum ar fi să-şi trimită trupele la bătălie în travian. Sau poate încă mai credeam eu în Moş Crăciun…