In ceata

Scriu acum ca nu stiu cand mai apuc sa scriu. Saptamana asta am fost nauc de ocupat, ba a mai si fost o saptamana cu o sumedenie de cazuri care mai de care mai complicate nu prin natura lor intrinseca – deja suficienta – cat prin ramificatiile familiale; oameni care nu s-au mai intalnit cu boala mintala si sunt rezistenti la a o percepe intr-o zona analoga altor afectiuni cum ar fi apendicita sau polipii (cum adica, domnu’ doctor, e ca amigdalita, da ce-i scoateti nebunia ca pe amigdalita?); oameni care sunt la randul lor piscati de musca tse-tse si, incarcati in acelasi pedigree, isi folosesc propriul sistem de norme pentru a antagoniza incurajarea la un anume tratament (“ce domnu’ doctor, ca si eu sunt la fel si n-am luat nici o pastila si uita-te la mine ca n-am nimic”). Francezii numeau complexele patologice familiale “folie a…(deux, trois etc)”. Or in Romania nu ne intalnim cu veritabile nebunii impartasite, desi ignoranta devine, ia proportii ridicol de apropiate de, nebunia impartasita.

Ca sa nu mai vorbesc ca am ajuns sa intreb in mod curent, atunci cand vad un tanar la mine in cabinet, care este ritmul si/ sau forma de utilizare a calculatorului si televizorului. Nu “daca” are asa ceva. Aproape invariabil au, poate doar aceia care vin de la centre de plasament nu (desi si aceia au de obicei asistenti maternali sau persoane care le stabilesc pseudopode in societate unde se pot pierde in diagonala ecranului). Trebuie sa o spun raspicat: televizorul si calculatorul sunt narcoticele acestei natii pentru o sub-populatie care a ajuns sa se identifice delirant cu universul “dinauntrul” ecranului de calculator sau televizor. Acest lucru, daca nu va fi sanctionat in mod sistematic si organizat de catre societate, va crea o generatie dezadaptata si orientata spre hetero- si auto-agresivititate. Tinerii nostri nu prea mai fac sport. Tinerii nostri nu prea mai fac miscare. Nu prea mananca. Nu prea le place scoala. Nu prea le “pasa” de nimic. Nu merg la vot. Nu vor sa se faca sculeri matriteri. Vor sa faca toti ASE-ul, eventual finante-banci sau PR sau ce stiu-eu-ce si-apoi sa faca bani. Ca sa-si cumpere un televizor mai mare, sau un calculator mai performant. Ca sa poata sa se retraga la sfarsitul zilei intr-o vizuina mai bine capitonata fonic si la adapostul ei sa observe pareidolic acest spectacol al lumii mizerabile din care tocmai au iesit, plina de praf noroi si imperfectiune, bine cocolositi in propriile bufeuri personalizante de control narcisic. Iata, in parte, de ce nu mai am mult timp sa scriu.

Pentru ca exista o mare aglomeratie de persoane care vin  la usa. Care asteapta cu orele. Care vin cu caciula in mana si se gandesc ca li s-a imbolnavit copilul, odrasla, domnul Goe al vremurilor noastre, de vreo boala grava, pentru ca nu mai mananca nu mai bea nu se mai inteleg cu el nu mai stiu ce sa mai faca. Dar …nu va suparati, sau daca va suparati va dau un servetel si va trece, cand l-ati intrebat ultima oara ce mai face? Cand ati iesit ultima oara impreuna la un parc, la cinema, la o piesa de teatru? Ce mancare ii place copilului dumneavoastra? Am inteles, se joaca la calculator, dar ce anume se joaca stiti? Am inteles, sunt niste monstri acolo si copilul ii impusca cu un pistol. Nu, doamna, asta nu inseamna ca o sa isi cumpere arma si-o sa faca moarte de om pe strada. S.a.m.d. Ceea ce transpare spre interfata liminara a acestei magme este o prapastie intre generatii care este de netrecut si unde, paradoxal, cei tineri au rolul de “profesori” si “educatori”. Cunosc de exemplu o pacienta pe care mama a rugat-o daca poate sa ii scrie ei mesajele pe Yahoo Messenger pentru un domn cu care mama flirteaza. Cunosc alt pacient la care mama se isterizeaza pentru ca nici macar nu stie cum sa-i deschida/ inchida calculatorul dracului odata, asa ca i-a furat cablurile, moment in care mititelul a facut o criza de nervi si-a spart usa, si monitorul. Ca nu s-a mai putut. Si-apoi vin cu el, palizi la fata, tematori si firavi, si chiar te roaga sa nu fii dur cu progenitura, ca “daca” face cumva o criza? Dar va rog, hai sa vedem de fapt ce inseamna aceste “crize”.

Aseara am plecat pe la 6 de la servici. Programul meu oficial e pana la 1:30, asa ma plateste statul, pentru asta imi iau eu bonurile de masa. Pana pe la 4:30 am stat din consult in consult, afara pe culoar un domnishoricikan extrem de florid, cu o familie si mai infloritoare, iar mai apoi am cunoscut o mica domnisoara cu unghii negre colorate cu care urmeaza sa lucrez “ca sa-si poata controla nervii mai bine”. In mintea mea, in drum spre casa, abia astept sa vad cum e cand nu si-i controleaza deloc. Pentru ca pana la urma e un script social care ia fiinta in Romania, anume acela unde toti ne controlam nervii pana nu ni-i mai controlam deloc. Sub o oala sub presiune se coc sarmalele maniei care ies apoi, ubicuitar, exploziv, coprolalic in cele mai nastrusnice ipostaze. Tot aseara, la Vodafone, unde m-am dus cu telefonul meu care a cedat moral dupa doar 3 luni de folosinta, o doamna a facut o criza de furie la casierie. Revendicativa? Check. Interpretativa? Check. Dizarmonica? Bineinteles. Daca doamna ar fi facut “la fel” la noi in comuna primitiva ma gandesc ca medicul de garda n-ar fi avut aceeasi atitudine ocrotitoare precum un domn de la Vodafone. Trebuie sa ne obisnuim, domnilor. Trebuie sa va obisnuiti. Nu suntem un popor de bolnavi mintal dar suntem un popor care sufera de o prevalenta bine definita de boala mintala, si cu o fractie nediagnosticata inacceptabil de ridicata. Sunt oameni care au nevoie acum de ajutor, nu ieri, nu maine, pentru care e nevoie de o infrastructura mult mai bine reprezentata atat in practica privata dar si prin asistenta tertiara intrucat povara sociala este una care se resimte de la vladica, pana la opinca. Invariabil spitalul unde lucrez are o supra-reprezentare de ocupare a paturilor; mai mult, cozile la usa cu oameni care vin (slava si osanale acelor medici de familie care s-au educat, cat de cat) cu trimitere pentru “consult de specialitate”, si pot sa spun ca intr-un caz din doua vestile nu sunt tocmai bune, desi prognosticul este unul bun. Nu ma mira, adeseori pacientul nu vine ca sa afle ce boala are ci spera sa n-aiba vreuna. Parintele lui se asteapta ca problemele copilului au fost create de scoala, de toxinele din mancare, de celalalt parinte sau poate de “anturaj”, pe cata vreme parentarea in Romania sufera de o dezintegrare a valorilor familiale pe fondul mobilitatii sociale. Bunicii disponibilizati, pensionati inainte de termen, job-urile de dupa-amiaza, tatal care trebuie sa alerge ca sa adune bani si deci e in mod notabil absent cu saptamanile de acasa, mama de cariera transformata impromptu in casnica atunci cand imprejur se prabusesc aracii sustinerii sociale sunt toti ingrediente maligne pentru boala mintala, ingrediente care se grefeaza pana la nivel genetic atunci cand aceste fenomene se petrec in perioada timpurie a vietii, care se recupereaza apoi cu efort si interventie din partea unui sistem care inca investeste in copii asa cum investeste in cartofi; speram sa reactioneze bine la mana si ingrasaminte.

Am un alt caz la care s-ar putea sa fie nevoie sa fac o plimbare in “teritoriu” pentru ca are colaterale incredibile. Poate am sa va scriu o data de el. Nu scap de aceasta anatema, anume ca in Romania parca mult altfel decat in alte parti ai aceste cazuri “fenomenale”, pe care apoi le povestim colegilor nostri din tarile calde de se minuneaza (daca sunt de orientare isi mai fac si cruce) dar mai ales pentru ca in decoctul indiferentei s-a putut plamadi “asa ceva”. Noi n-avem studii. Noi nu stim care e prevalenta veritabila a bolii mentale la romani. Cati beau alcool. Cati se drogheaza. Cati sunt de orientare heterosexuala, homosexuala, cati sufera de GID (Gender Identity Disorder). Care e incidenta tulburarilor de personalitate oare? In ce masura PDD-urile se regasesc in acele cazuri de abandon scolar? Si-asa mai departe. Noi n-avem studii, dar avem cazuri exceptionale care se pot transforma, la un moment dat, in fanioane pentru reforma. In aceasta ceata existentiala poate – ma gandesc – cele mai bune balize sunt sintezele de caz, nu cazurile de sinteza. V-as mai vorbi, dar ma grabesc,

G.

Advertisements

One thought on “In ceata

  1. Daaaaa… noi nu stim incidente, prevalente dar nu vrem nici sa facem vreun studiu sa aflam prentru ca daca nu vine nimeni la noi sa insiste sa ne plateasca sa-l facem, atunci nici nu avem curiozitatea, nu avem initiativa si mai ales nu avem logistica. Pentru ca noi ne ferim intr-o maniera aproape supertitioasa de a utiliza un soft pt asa ceva, nici chiar daca il prmim gratis. Pentru ca trebuie ca este ceva necurat la mijloc daca cineva ne da gratis ceva, nu? Pentru ca noi avem o teama superstitioasa de calculator si din acest motiv nu il folosim decat pt net. Pentru ca, nu-i asa? majoritatea medicilor nu stiu sa foloseasca un computer mai mult de atat. Si atunci singura solutie este sa ne lamentam 🙂
    Persoanele de fata excluded.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s