Am trait toata saptamana care se petrece cu senzatia ca ar trebui sa fie cumva vineri. Marti intrebam deja, ce zi e azi? Nu cumva e joi? Nu, e marti, dar miercuri m-am trezit spunand din nou, sigur ca da, ne intalnim saptamana viitoare, ca doar maine stam acasa. Poftim? Azi cu siguranta am sa merg din nou pe acelasi drum asteptand un week-end care nu mai vine, acel week-end in care – vorba nevesti-mii – vreau sa dorm pana la pranz, dar nu se poate. Nu se prinde somnul de mine suficient incat sa dorm o data toata oboseala. Trebuie sa o dorm putin cate putin, lingurita de sirop de tuse dupa lingurita de sirop de tuse. Unii au nevoie de concedii scurte. Eu am nevoie de un concediu foarte lung.
Si – vorba lui Bilbo Baggins – as putea sa zic ca am de gand sa ma duc si sa nu ma mai intorc. Dar n-am aceasta optiune. Imi place mult prea mult ceea ce fac, ceea ce sunt, unde sunt intre oameni. Pentru mine drumul ar avea sens doar ca sa dau o raita acelora carora le-am promis de mult ca am sa trec pe la ei; pe la doamna de la Adjud, de exemplu, care imi va face o pulpa de pui la ceaun, sau pe la prietena ei care face poale in brau. Cu siguranta as putea merge la Adjud la primavara sau poate week-end-ul viitor. Nu, week-end-ul viitor e al unui alt drum, si el cu intoarcere.
O pacienta de-a mea si-a anuntat familia ca ea nu se mai intoarce acasa. Bine, e uzual ca unii adolescenti sa declame din varful prunului adio mama si-apoi sa-si dea drumul pe craca, in acest caz insa vorbim de o persoana care nu se afla la prima abatere; toate abaterile dinainte fusesera intr-un context foarte “precaut” astfel incat tentativa sa pedepseasca asistenta venita degraba sa salvete trupul muribund al Consuelei (nume fictiv, bineinteles) dar suficient de bine regizate incat sa se lase cu vizite pe la medic dupa medic dupa medic. Mi-am adus aminte cu aceasta ocazie de o persoana cu care mi-am intersectat la randu-mi tapalagile intr-o perioada mult trecuta a vietii mele si care si-a prezervat stima de sine alimentand doctor dupa doctor “de familie” cu bezele si-alte favoruri ca sa-i vindece copiii de diverse boli mai mult sau mai putin reale. Vindeca parintele, vindeci copilul, in cazul de fata insa copilul nu avea de ce sa fie vindecat. Asemenea, Consuela s-a “prins” de la prima ei cochetarie cu auto-vatamarea ca daca face asa cum se vehiculeaza prin anumite medii va obtine o reactie. Sau un rucksack. Sau o excursie la ski. Mai mult, parintele care de obicei sta cu nasul in orice alta parte, uneori intre picioarele mume-sii in curand nonagenara isi va mai intoarce privirea si catre ea. Este Consuela, ca si mine, in posesia unui ceasornic nevrednic al zilelor care face sa astepte prea mult sfarsitul…de saptamana? Sa fie Consuela in situatia analoga de viata in care epuizarea (weariness) data de tracasul psihologic sau biologic sa o ridice la nivelul dizestezic in care sa poti inghiti medicamente (nu stim cate) sau sa-ti tai venele (transversal, nu prea tare ca ustura)? Si, in cele din urma, conteaza mai mult ce-a facut sau ce-a iesit din asta?
Cu siguranta nu exista fum fara foc. Paul Soloff spune ca pacientii lui borderline care fac tentative de suicid sunt la risc mare de letalitate. Acestia sunt notorii pentru amenintarile lor cu moartea, cu auto-vatamarea, cu auto-mutilarea. Nu-mi dai sa mananc? Ma tai. Pleci de langa mine? Ma spanzur. Si-asa mai departe. Este notabil la acesti pacienti ca totusi nu au o mortalitate mult mai mare prin suicid decat alti pacienti psihiatrici daca te uiti in cohorte epidemiologice. Le “iese” la fel de bine sau de prost pana la urma ca si altor persoane care se afla intr-o diateza suicidara. Contributia personalitatii limita, ambivalent emotionale este sa ofere un cadru legislativ blocadei emotionale, si sa o alimenteze prin combustibil de proasta calitate. Acesti oameni sunt metabolizatori foarte saraci de materie emotionala. Prin comparatie la alte sisteme, ei sufera de “creier iritabil” asa cum mai sufera altii de colon iritabil. Cand se constipa, cand fac diaree. E o suferinta subiectiva totusi si a incerca sa privesti viata prin ochii Consuelei o provocare mai ales ca ea invita la acest dans al egretelor.
Parintii devin captivii spiralei descendente a adolescentului. Sau viceversa. E de remarcat ca nu vom putea sti niciodata in retrospectie daca atitudinea de auto-vatamare se opreste la corp sau la decizii de viata. Mama Consuelei a facut o remarca, de exemplu, vis-a-vis de optiunea ei maritala care ma face sa cred ca la un moment dat ea a inoculat alegerile caracteriale pe care le face aceasta adolescenta, chiar daca genele au dus mai departe ce-a plantat parintele dominant in casa. Iar mama este parintele dominant in casa. Cine “creaza” un border adevarat? O mama rea si dusmanoasa, un “tata care o batea” precum in Tanta celor de la Timpuri Noi? Evident, cea mai adeseori invocata critica la adresa personalitatii borderline este ca isi regaseste originile maieutice in trauma si in abuz sexual. Nu rareori Consuelele au avut un trecut absolut ingrozitor, ascund secrete care ar face si pietrele sa planga iar apoi cand afli tinzi sa-ti descoperi, smerit, capul in fata puterii lor incredibile de a fi urcat acest Munte al Plangerii si sa mai si coboare pe partea cealalta. In momentul in care s-a identificat nosologic Tulburarea de Stress Post-Traumatic la adult, adolescent (si se fac demersuri si pentru copilul mic) inclusiv ca formula cu mare stabilitate in timp, si cu posibilitate de a da modificari stabile de personalitate, diagnosticul diferential cu tulburarea Borderline a devenit unul foarte greu de facut. Se pune problema daca o tentativa de suicid cu origine sintonica personalitatii ar putea sa ofere un context biologic suficient, si agresogen, pentru ca PTSD-ul ulterior, flash-back-urile si experimentele de tip DR-DP sa ranforseze si sa creeze ciclicitate actelor de auto-vatamare care sunt inglobate – zic eu si nu numai – in conglomeratul de baza borderline. Suicidul e un criteriu de diagnostic in prezent, desi suicidul este un epifenomen, urmarea unei experiente de viata subiectiv traumatizanta si nicidecum expresia imberba a unui temperament care obliga la auto-vatamare. O pacienta i-a spus odata lui Jon Gunderson, domnul doctor ce am? Borderline, doamna. Aoleu, inseamna ca eu nu mai scap de asta!
Dar medicii se grabesc sa identifice borderline peste tot in clinica. Acum 3 ani cand plecam din Romania era haiul sectiei – mai ales cand un pacient nu raspundea cum trebuie la tratamentul instituit (de ce, nimeni nu va sti vreodata pentru ca pe nimeni nu interesa foarte mult, asa de repede se rulau medicamentele pe fisa de observatie) – asadar era haiul sectie ca persoanele rezistente la medicatie sa fie “borderline”. Nu iti placea de fata pacientului? Borderline. Te aflai tu intr-o zi mai proasta, si ti se parea ca pacientul/ pacienta se uita mai piezis la tine? A ha! Te-am prins, esti border. In astfel de conditii, dar mai ales pentru ca medicul roman are o viziune formala si superficiala asupra personalitatii si personogenezei la adolescent, si-apoi la adult, cluster-ul B (hiper-colorat afectiv, instabil comportamental si emotional) e cel mai “vizibil” in zona tertiara de interventie care si coloreaza, si preteaza la interpretare gresita. Mentionam stress-ul post-traumatic, abuzul sexual, putem pune la socoteala acum in diferentierea acestei personalitati si maladia bipolara si organicitatea (epilepsia de exemplu) care pot “favoriza” un tipar de personalitate nu prin caracterul lor comun biologic (desi ar fi) ci prin re-aranjarea box-urilor familiale intr-un format care incurajeaza in mod viguros o adaptare de personalitate primitiva, externalizanta, cu inflexiuni disruptive dar in cele din urma un false-friend, o adaptare de “supravietuire” cum spune Kahler in teoria lui asupra personalitatii (altfel in multe momente inexacta). Consuela, adusa inapoi la noi dupa ce-a incercat sa se arunce de la balcon, este o borderline “de supravietuire”. Este asa pentru ca doar asa e bine. Si e bine ca e asa pentru ca in cutia ei de hamster, unda da din picioare sa invarta roata “ca sa nu se plictiseasca, pentru ca oricum dorintele mele nu conteaza” (sic! sic!) vin doar stimuli perceputi subiectiv uneori, dar alteori si realmente agresogeni. Un borderline are nevoie, ca sa creasca, de o viata. Ceea ce insemneaza ca inainte de vindecare el n-o are. Border-ii sunt cei cu vieti furate, si nu rareori este un parinte care i-a impovarat cu stigmata propriilor fanere emotionale. Si-au infipt gheara in ei si-acum le saboteaza cresterea. Borderline-ul fabricat, de adaptare este unul cu o buna perspectiva odata scos din toxicitatea dinamicii familiale, a relatiilor bazate pe conditionare si santaj emotional, unde valoarea este sub talpa celui puternic iar moneda de schimb e inselaciunea. Consuela traieste un joc cu oglinzi pe care se straduie din rasputeri sa-l joace bine. Il joaca cu parintii. Il joaca cu noi. Teatrala, manipulativa, plimba holurile uneori in cautarea timpului pierdut.
Iar eu trebuie sa plec pentru ca astazi vom sta din nou de vorba.
G.
andreanum & co 