Oare cat(i) se uita

Continui aici o discutie inceputa inainte de sarbatori, tot intr-o garda, anume despre ceea ce Dan Schacter a catalogat a fi un “pacat” al memoriei, recte transcendentalitatea ei, sau – a-mi fi permisa cacofonia de limba romana, tranzienta amintirilor. Trec, si se petrec, precum petalele unor flori care cad. Suntem spectatorii propriei noastre perimari a vremurilor care a fost, si adeseori ma intreb care e criteriul de separare al celor ce stau, versus celor ce pleaca. In munca mea adeseori e aparent ca amintirea traumatica, si indeosebi retrairea ei, si intarirea ei prin mecanisme adaptative de invatare, vor prevala in fata altora benigne; fericirea statornica, s-ar parea, trebuie ca este una care indura o doza de trauma, altminteri o fericire benigna ar fi sortita, pe acest principiu, unei uitari rapide si oneroase. Acele clipe de rutina care ne-au oferit eutimicul vietii “normale” sunt azvarlite imediat in ligheanul cu matse al experientei noastre de viata, acel “unde-am fost ieri”, acel “unde merg maine” nu sunt pana la urma decat expresii vremelnice ale unui mecanism obisnuit cu trecerea, nicidecum cu inregistrarea ei. S-ar crede asadar ca masinaria miraculoasa de amintiri e un fel de fonograf, un recorder nedisimulat de evenimente verbatim care sunt “cenzurate” abia ulterior trecand prin filtrele uriesesti ale constiintei. Este, de altfel, parte a paradigmei freudiene ca insusi complexul primar si stadiile dezvoltarii timpurii reprezinta emergente pulsionale ale “amintirilor” traumatice nerezolvate. Mergand astfel catre sursa, “upstream”, ai reusi sa identifici, si sa sanctionezi, acel “pamant pierdut” unde s-a intamplat un ceva ramas de-a latul drumului. Constiinta ar fi, iata o premisa suplementara celor spuse adineauri, de o materie fluida, supusa unei gravitatii temporale dinspre inspre. Nimic mai departe de adevar, ba chiar indraznesc sa spun ca a concepe domeniul fenomenologic extern, empiric a fi fiind unul supus legilor fluidelor e o metafora periculoasa. In revansa, a o reduce la un semisolid cristalin format din “caramizi caramizi caramizi”, altfel spus amintiri-amintiri-amintiri e aidoma pueril. Si daca nici asa, nici asa, ramane intrebarea…bine bine, si-atunci ce imi aduc eu aminte de numesc eu fragment, si ce recuperez eu si mai ales de unde recuperez eu o amintire daca nu dintr-un fel de megabiblioteca spatio-temporala, un teatru cartezian unde piticul librar se duce si extrage clasorul anului X, luna Y, ziua Z ora T. O formulez aici, ca sa ramana bine intiparit. Baliverne, baliverne, baliverne.

In fapt ceea ce noi numim amintire este expresia dinamica a unui tribunal al poporului silit sa ofere verdicte la minut unui pluton de contravenienti. De-o parte se afla universul senzorial, imputational, care alimenteaza creierul nostru cu informatii “noi”. De fiecare data – si stim asta din anumite tipuri de patologie a memoriei care afecteaza preferential anumite arii cerebrale – se petrece altfel, astfel incat suntem mintiti sa credem ca am mai fost pe aceasta alee, sau am mai mancat aceasta mancare, sau am mai iubit acest om. De cealalta parte se afla oportunitatea de a scurta dramatic, de a sunta, de a trisa completul de judecata pe principiul precedentului. Memorie, carevasazica, nu se poate sa existe fara invatare sau cel putin un vestigiu, un atavism care sa isi asume la randu-i ipostaza de intentionalitate evolutionara. Pana si aceia a caror personalitate ii obliga sa-si calmeze anxietatea prin ordine excesiva si pastrarea modelelor “fix asa cum au fost si ieri, si musai sa ramana asa si maine” au la origine nu un defect de memorie ci o tulburare a noii achizitii. A le oferi, a le inlesni aceasta invatare poate sa amelioreze in mod dramatic si capacitatea lor de retinere.

La o parte de toate acestea, si am in minte (sic!) in timp ce scriu unele discutii avute astazi cu pacienti de-ai mei, si cu apartinatori de-ai lor, sta atotputernica amintire modulatoare de invatare care face ca de la ea incolo invatarea se se petreaca in multiplu palier. Amintirea traumatica are o viata a ei care face ca orice de la ea incolo sa conspire la mentinerea ei in dauna individului. Ba, mai mult, trauma impartasita, cea transmisa mai departe si redigerata de membrii comunitatii creaza granite, si noi elemente de supravietuire sociala. Nu individuala. Pentru individ, si pentru constiinta lui, memoria traumei reprezinta si altarul pe care este jertfita eroare de perseverare, stress suplimentar si “cutie de viteze blocata” pe un eveniment care revine, prevalent si sacaitor, in prim-planul nu al teatrului cartezian unde se afla micul bibliotecar, ci in culisele intunecate unde se joaca barbutul orb, fara miza, al fenomenului pe care noi il catalogam constiinta. Indubitabil se da o lupta, implicit pentru acela care cauta sa dovedeasca, si sa rezolve, criza sa interioara vis-a-vis de o amintire anume. A uita sau a nu uita? Aceasta e intrebarea. Cochetam cu ideea ca avem de ales bagajul de amintiri, si ca efortul cognitiv, voluntar, deliberat de a nu uita va fi insotit si de reusita. E o iluzie. Repetitia nu face decat sa superficializeze amintirea devenita dintr-o data exact ce spera Freud ca va fi, anume expresia unei relatii de tip neuron-placa musculara, si nicidecum o balanta non-lineara a copiilor multiple, convenabil rearanjate functie de bombardamentul senzorial permanent la care organismul uman e supus. Mai mult, trairile in urma stress-ului intens provocat de trauma au un caracter fiziologic, chiar si acelea care sunt insotite de suferinta subiectiva, chiar si acelea care aduc persoana la noi si chiar si acelea pentru care noi, din nou in initiativa de a ameliora “durerea” persoanei care “sufera” de asa ceva au menirea de a propulsa portocala mecanica a constiintei mai departe, si mai departe. A lupta impotriva curentului cu aceste mecanisme – si uneori esecul psihofarmacologiei tocmai pe acesti stalpi se sprijina – e la fel cum a spune ca undeva exista o “vina” intrinseca a mecanismului pentru ca exista, pentru ca mai apoi sa incurajezi pervertirea lui pe cale iatrogena. Nicidecum. Evident molecula X care merge si inunda teritoriul Y, fara specificitate alta decat de receptor, va creea note dominante, disonante in efortul sistemului nostru nervos de reimaginare a trecutului – asa cum il percepe ceasul nostru intern. Dar e un echilibru atat de fragil, tranzienta memoriei face ca substantele psihoactive care sunt administrate in anumite tulburari doar sa accelereze turn-over-ul copiilor multiple de constiinta fara sa discrimineze intre ce, si oare cat(i) se uita. Iata de ce se poate intampla, cum am avut de curant un pacient cu o reactie la un medicament P sa zicem, ca in pofida efectului benefic la medicamentul P acesta sa aiba un atac nocturn de somnabulism. Sunt descrise la alte medicamente inclusiv paramnezii complexe in care individul poate ajunge la fuga disociativa pe fondul folosirii excesive a unui anume medicament de care n-am intentia a vorbi aici, si acum, dar a carui folosire a reprezentat o veritabila revolutie in psihofarmacologia anilor ’80 – ’90. In revansa, avem un raspuns in urma tuturor celor exprimate mai sus pentru care inca suferim teribil in privinta unui tratament eficace, si prompt, atunci cand avem de tratat demente (si nu numai) dominate de tulburari de memorie, sau atunci cand ne aflam in fata unui sindrom amnestic. Nici o pastila nu va putea, chiar daca mecanismul e teoretizat a fi unul pe principiul “lock’n’key” sa actioneze precum o cheie magica la o yala secreta de la o usa in spatele careia se afla, speriate dar intacte, amintirile noastre. Ce s-a dus pe teava, s-a dus, si e dus.

Cum ramane atunci cu acele amintiri de care ti-aduci “aminte” cand nu credeai a mai fi posibil. Acele reminiscente care sunt iscate de experiente noi care te “trag inapoi” precum gumilasticul, pe care se sprijina de altfel o buna parte de polologhie psihodinamica? Toate studiile care au cautat sa identifice zone particulare din cortex amorsate pentru aceste trairi intens eidetice ale “vremurilor de altadata” n-au putut decat sa remarce similitudinea “incalzirii” ariilor cu pricina ca si in alte tipuri de stimuli, indeosebi emotionali. Paradisul Pierdut al lui Milton aici e mai mult decat o referinta de subsol, este epitomul a ceea ce se petrece, anume ca ce ne duce in mod veritabil catre “retraire” nu este un substrat biologic (“am scos ceaslovul din pivnita”) ci colorarea afectiva a unui canvas neutru care ne minte ca ne-am intors in timp.

Consecintele sunt dramatice. Inseamna ca nu exista greseala, sau reparatie. Inseamna ca nu putem sa facem lucrurile decat o singura data, si ca daca nu ne-a “iesit”, gata s-a terminat, nu exista cale intoarsa si orice-am face (sic!) vom trai cu consecintele faptelor noastre. E amuzant, merita remarcat in paranteza, ca persoanele cu critica scazuta asupra propriilor fapte au si-un dar deosebit de a le memoriza convenabil pana intr-acolo incat in anumite sindroame confabulatia e sora cu antisocialul, si viceversa. Am creat insa, prin consens intre indivizi si cooperare scafarlie cu scafarlie o zona comuna in care se produce o pseudo-reparatie. Mama spune de exemplu “iert, dar nu pot sa uit”. Tata spune, pe de alta parte “greseala recunoscuta e pe jumatate iertata”. Hai trei sferturi. Eu zic “greseala recunoscuta e iertata, dar nu e uitata”. Greselile carevasazica nu sunt uitate, dar pot deveni produsul reparatiei. Mai departe pe firul logic urmeaza ca (iaca vine alt proverb) “din greseli se invata”. Pe de alta parte vine M., sa zicem, o persoana care a avut toata viata relatii absolut ingrozitoare cu barbati care au abuzat-o, au batut-o, au batjocorit-o si-apoi au parasit-o si zice “cum Doamne iarta-ma de-am fost eu in stare sa nu ma invat minte”.

Sa nu ma  invat minte. Acest “sa ma invat minte” e quintesenta memoriei care face ca insusi actul de flash-back, de intruzie obsesiva a unui anume gand cu reverberatii mnemice sa fie, la origine, un act de invatare. O alta vorba din popor zice “am sa-i dau o mama de bataie de-o sa se invete minte”; “bataia e rupta din Rai” si-asa mai departe. Indisolubil memoria, invatarea si agresivitatea stau impreuna, le regasim in structurile lor aferente cerebral si in cele din urma ne dicteaza parcursul intr-o lume saturata de viata. Nota bene, prin ceea ce spun nu sugerez ca bataia trebuie sa fie mecanismul prin care copilul, adolescentul sau adultul mai uituci ar trebui sa fie “vindecati” de acest neajuns. Spun insa ca agresivitatea, aceasta proprietate cibernetica a tot ce ne inconjoara, creaza in cele din urma memorie si timp. Un univers bland nu s-ar fi existat vreodata, la fel cum o crestere fara durere ar fi stat pe loc. Ce facem noi cu toate acestea insa cand vine vremea sa alinam sufletul unui om a carui viata, prea scurta adeseori, e incarcata de mirodenia invatarii, pe care “viata l-a invatat X sau Y”. Viata l-a invatat sa se bata, sa fure, sa minta etc. Consideram aceste reactii dezadaptative, antinormative, oneroase si in cele din urma expresia unei psihopatologii. In acelasi timp insa a vedea lumea prin ochii dezadaptatului presupune sa dai valoare, si miez, acelor acte care l-au impins pe-o cale, sau pe alta. Acolo unde am pus o borna kilometrica a normalitatii, trebuie sa concluzionam, nu putem sa nu atragem atentia ca in privinta amintirii, princeps ramane cat(i) sa uita.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s