Bulinele bucuriei

Mi s-a intamplat de multe ori. Cu ce te ocupi? Psihiatru. Pauza. Blink. Blink. Deci tu lucrezi la nebuni? Ihi. Pauza. Blink. Ras nervos. Si nu ti-e frica? Nu, zic eu de obicei, de la nebuni stiu mereu la ce sa ma astept, stii? Ca in Ion Creanga: “Apara-ma Doamne de gaini ca de caini nu ma tem”. Blink. Adica cum? (in acest moment se produce un transfer proiectiv care cauta sa recanalizeze discutia in canoanele ei initiale de joc psihologic). Adica mie imi plac nebunii mei. Pai si ce-ti place la ei? Plec acasa cu zambetul pe buze, zi si tu in ce alta meserie ai bafta asta?

Stupoare totala. Priviri incredule. Adica tu ma iei la misto, nu? Nu se poate, am mai fost si noi pe la spitale, am vazut si noi ce tsicnitsi umbla prin ele, adica cum? Un nebun e un fel de boschetar de-ala nespalat care pute, ii curg balele si eventual iti mai arata si ce culoare au genitaliile lui inflorate. Si-acum, dupa cateva secunde de blinkanit spasmodic interlocutorului ii fileaza o lampa. De fapt nu e gluma. De fapt omul asta vorbeste serios. Si-atunci nu poate fi decat cel putin la fel de nebun ca si aia. Si-atunci mimozul sau mimoza sa orienteaza rapid catre circumferinta paharului tinut in mana sau marturisesc dintr-o data pacatele asa cum numai unui nebun care lucreaza cu nebun le poti marturisi, facand abstractie ca acesta isi tine bine saliva in gura si are cat de cat o igiena concordanta la tinuta. Si-apoi vine sarcina ingrata a psihiatrului pe care doar psihiatrul indraznesc sa zic ca o are. Oamenii se asteapta ca in timpul liber scoti iepuri din palarie. Sa ma ierte stimatii colegi, dar n-am vazut cardiologi sa ia tensiuni la intalniri publice, sau ginecologi sa faca tuseu cu ocazia diferitelor congruente de ginta sau de trib. Ei in schimb cand ne mai pripasim vreunii dintre noi la o masa incepe o discutie firava care se metamorfozeaza in curand intr-un mare falus viguros si calare si pe jos. Si ia zi cum e cu boala asta mentala? E randul meu sa blink blink. Pai io am auzit ca daca ai innebunit te-a luat gaia, nu? Ihi. Deci nu prea sunt sanse, te duc aia la legati. Pauza. Ha ha, si-am auzit ca iti dau niste pastile de umbli dupa aia ca o leguma, nu? Lasa ca mi-a zis mie cineva ca totul ca totul sa nu ajungi la spitalul de nebuni ca gata, s-a terminat. Lasa, nu-mi zi tu mie ca stiu eu mai bine, am avut eu o verisoara care era cu capul si au dus-o acolo si cand s-a intors era vai steaua ei. Bine,a cum si inainte nu era mare lucru de capul ei dar orisicum. Si yada yada yada, fi-ne-ar meseria de ras sa ne fie ca numai la noi esti platit sa taci din gura sa asculti toate tampeniile, si macar de-ar merge ceasul dar psihiatrul declarat in orice comunitate merge atrage o cohorta de “admiratori” interesati, dornici, ahtiati dupa psihologie, parapsihologie si metapsihologie. Ortometapara acestei tagartze pe care o caram atarnata la gat face ca, dupa o vreme, sa rezolvam problema transant, anume cu ce te ocupi? Psihiatru si-apropo tocmai am avut un caz atat de haios vai stai sa-ti povestesc era un tanar care se scobea in nas de 20 de ori pe zi si asta obligatoriu ca altfel nu putea sa se duca la baie si o data i-a ramas degetul blocat si ha ha. Bineinteles ca daca iei auditoriul repede sesiunea de socializare se transforma intr-o zi la teatrul de papusi. Oamenii din Romania (dar si de aiurea, hai sa fim seriosi, desi poate mai voalat si nu la orice colt de strada) adora povestile cu nebuni. Nebunia a vandut milioane de carti. Nebunia sta la loc de frunte fix acolo langa fericirea cea mai de pret. Nebunia amorului si omorul care urmeaza tin o natie cu sufletul la gura. In fapt, toata povestea evolutiei noastre e o nebunie cu o doza minimalista de critica atunci cand ne intoarcem din tarana din care-am fost facuti. Aruncam cu bilute de nebunie la tot pasul unde regasim abateri de la norma si normal fara ca sa ne mai pese de acea “para-normalitate” care nu presupune stafii, strigoi si bunica din bagdadie. Si psihiatrul mediaza adeseori tainele nebuniei dezvelite astfel catre omul care o stie pe-a lui, si-o stie bine: nebunia e o boala fara leac, care se ia.

Nebunia se ia. Zau. Pai cine-i normal sa ia un nebun de barbat? (despre barbati s-a mai vazut sa aiba neveste nebune, n-avem ce face nebunia are sex feminin in majoritatea limbilor desi am mai spus-o si-o spun, probabil barbatul e rezervorul natural de boala psihica). Nebunia se transmite in familie (Asta cam asa e din motive pe care n-am sa le dezvolt aici unde n-am intentia sa fiu foarte serios). Nebunia e letala.

Acum oamenii se impart de obicei in tabere si considera nebunia o boala mai grea decat este, una la care daca ar ajunge ar fi suficienta umilinta incat sa-si puna capat zilelor. Dementa, de exemplu, e o boala mintala in care daca dai gata, s-a terminat. Acest fatalism e incomparabil mai mare decat sa zicem in raport cu diferite forme de cancer. Cu cancerul s-a produs un shift de paradigma de cand medicatia citostatica a oferit o bruma de speranta unora care se pregateau sa intre in Infernul lui Dante, de cand au aparut tehnici mai performante de radioterapie etcaetera. In psihiatrie insa de la revolutia diazepamului si-alte cateva shmekerii pe banda noi tot stam si discutam (vezi inclusiv luna asta in toate marile jurnale, de la Archives la British la J of. Clinical Psychiatry) daca antidepresivul o fi bun la depresie. Alta categorie, si-apoi ma intorc la bulinele bucuriei, este aceea care vad in boala mentala o usurare cumva. Pai lui ce-i mai pasa, e in lumea lui, uita-te la el, zambeste, da’ ce boala mentala e boala? Fitze, domnule, fitze, oamenii astia ar trebui sa le bage cineva mintile in cap si sa-i trimita la munca, domnule, adica cum sunt deprimat stau acasa? Pune bai mana si munceste, ca si eu am fost la pamant si m-am ridicat n-am stat sa dau la soareci ca tine. N-ai biiip! bai, asta e, gena rea ca daca aveai biiip! nu te mai smiorcaiai atata. Iei pastile? Pai si-ti fac ceva? Nu-ti fac nimic, bai, iarba rea nu piere blah blah blah, yada yada yada.

Si sa ma intorc la antidepresive. De cand cu metaanaliza lui Kirsch  et al (in care aflam ca toate-s otova pe versantul medicamentelor antidepresive) psihiatria e intr-o mare mirare. Gordon Parker si Mark Zimmerman luna asta (in jurnale separate) se iau de discrepanta intre ce vedem in practica individuala si ce ne spun review-urile tuturor RCT-urilor in domeniu, adica studii randomizate placebo-controlate, dublu orb. Gordon Parker spune, si nu de acum, ca tratam cu antidepresive (despre care stim ce fac) o boala despre care nu stim exact de cate feluri este. Carevasazica nu toate depresiile is depresii, si mai sunt unele care nu se manifesta ca la carte. Mark Zimmerman, de la vreo 15.000 de km departare, vine si spune ca de fapt buba la mare parte din aceste studii este a) durata lor si b) felul in care au evaluat raspunsul la tratament, anume ca daca am fost ite atata de deprimat la baza si dupa ce-am luat bulina o mai ramas un pic mai putin asta se poate operationaliza in multe feluri, fie ca diferenta de scor, fie ca fractie, fie ca zicem ca s-a atins un plafon de remisie considerat fix si-atunci e ori in caruta, ori in telegutsa. Din lipsa unei bune metode de cuantificare a “outcome-ului”, cu alte cuvinte rezultatul tratamentului se face ca aceste medicamente altfel bune au o publicitate proasta sau o proasta indicatie terapeutica.

Acum acesti domni vorbesc unei populatii pregatite sa accepte finetea, si frumusetea, acestui dialog in care-am depasit deja niste premise fundamentale pe care le luam a priori anume ca boala mintala este o afectine cu substrat biologic si pe care o diagnosticam pe criterii standardizate si careia ii acceptam diversitatea etiologica probabil multifactoriala etcaeterea. Dar la noi, la romani? Ei bine nu. La noi e in altu fel. La noi discutia de finete este una, dezbaterea elementara care in cele din urma goleste psihiatria de orice continut preferabila. Am zambit sagalnic zilele trecute in fata unei astfel de afirmatii facute cu nota de subsol ca ce-ar fi sa luati discutia asta si s-o continuati in privat, ca poate nu intereseaza pe toata lumea (toti psihiatri de fata). Adica cum nu intereseaza pe toata lumea? Dar ce nu prescrie toata lumea? N-ar trebui ca toata lumea sa puna mana si sa revizuiasca si-altceva decat ghidusiile acelea de ghiduri de tratament, n-ar trebui ca toata lumea sa aiba acces la cel putin un jurnal de psihiatrie mainstream prin institutia sponsorizata de onorat dragul nostru stat?

Cel mai bine e, ma gandesc, sa sapi aceasta racila de la baza la cap, si sa faca tot poporul cum face doamna T., care s-a luptat cu acesti imbecili de medici inghetati in canoanele lor ca sa-i faca sa inteleaga un adevar simplu, anume ca baiatul ei n-avea de fapt schizofrenie si ca lui tratamentul cu X ii face rau. Si-a umblat din poarta in poarta. Si umbla in continuare, s-a informat, s-a documentat, este o mini-enciclopedie ambulanta, ce-i drept neslefuita, de “adevaruri” privitoare la boala copilului ei. Si-atunci ca sa invartim noi manivela poate ca aceste demersuri, fie ca scriu eu aici, fie ca exista forumuri in care se porcaie om cu om dar cu “toata” sinceritatea, fie ca va place sau nu va place, am scos matsa din closet. Boala mintala nu mai e un tabu, a devenit o barfa si va deveni in curand o realitate in care eu nu voi mai fi Mihail caine de circ pe la petreceri ci voi avea parte de aceeasi intimitate ca si cardiologul, anestezistul sau ginecologul, si n-o sa ma puna nimeni sa fac tuseu in public (“ia zi, ca tot citesti tu gandurile oamenilor, ce zodie sunt?”). Si pe de alta parte, celor peste 2 milioane de romani care sufera de o boala mintala si care nu au primit vreodata un diagnostic, tratament sau indreptare referitor la suferinta lor, cand da coltul ierbii si va fi mai usor de umblat bateti la usa unui psihiatru. Asa amarit cum e el, neinformat cum e el de bulinele astea ale bucuriei, sau ancorat intr-o viziune pseudobiblica a spiritului, va va oferi un drum pe care merita sa mergeti. Alternativa nu e un lux, asa cum ignoranta nu e o haina pentru regele care a crezut ca cele mai scumpe straie sunt cele invizibile.

G.

Advertisements

One thought on “Bulinele bucuriei

  1. Doua milioane de romani bolnavi psihic? DOAR doua milioane? Esti optimist, prietene! Ma uit zilnic in jur si cu groaza si stupoare constat ca mai bine de o treime din cei cu care interactionez, au deja – sau au o predispozitie pentru a dezvolta – o boala mentala. (E drept ca traiesc in Bucuresti, casa de nebuni a Romaniei!)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s