In primul rand am de facut un anunt, din motive obiective saptamana care vine am sa scriu mai rar, mi s-a stricat si al doilea laptop si trebuie schimbata o piesa. Intre timp voi beneficia de Piticul lui Andreanum care nu poate insa sa sustina nivelul meu de abuz in utilizare. Deci sa ne masuram vorbele, ne vom vedea mai rar un timp.
In al doilea rand salut prezenta mai vie si in randul comentatorilor, si-al votatorilor care ne ajuta mai mult decat in ultima jumatate de an cu opinia lor nedisimulata despre textele noastre. E un motiv de bucurie pentru mine si un stimul ca atunci cand ma asez sa scriu sa nu fie neaparat text de umplutura. Am preferat in ultimnele luni sa scriu doar pe teme de sanatate/ psihiatrie; poate ca totusi un domn numit Mutsunake n-ar trebui sa fie tot timpul asa de serios, si daca tot sta la umbra propriei pelerine macar sa isi dea si el cu parerea despre mai multe lucruri, asa cum le facea odata. Trebuie sa spun – in acelasi timp – ca ideea asta n-are a face cu dorinta de a avea mai multi vizitatori; avem suficienti, ma bucur sa spun, si aceia care sunt sunt cu noi deja de suficient de mult timp. Caut sa le “improspatez” grila de iarna-primavara in saptamanile care vin, nu sa ii las cu ochii in soare la lucrurile care-i tin aici. Deci voi scrie in continuare si de-ale mele, si de-ale altora.
Ati observat ca spre deosebire de anul trecut, cand mi-am spus un punct de vedere vis-a-vis de situatia din Teritorii, acum am preferat sa tac; si nu pentru ca n-as avea o opinie, sau n-as dori sa o impartasesc; sau n-ar fi avizata; sau n-ar fi bazata pe o cunoastere zic eu suficienta a povestii ambelor parti. Adevarul e insa ca ajung la o concluzie surprinzatoare si pentru mine, anume ca veritabila lupta in ultimii 40 de ani s-a dat si pentru palestinieni, dar si pentru israelieni, prin canale media. Mass media a impartit lumea in pro- si contra, i-a polarizat si i-a transformat in militanti ai unei idei fata de care n-au un “habar” veritabil. Mi-aduc aminte aici de amicul meu evreu brazilian care n-avea rude, nu fusese niciodata in Israel dar era absolut sigur ca toti palestinienii sunt teroristi si ca Hamas-ul, si Hezzbollah-ul, si Siria si Iranul si islamistii si statele arabe si Egiptul si Americanii si cum de fapt totul conspira pentru ca sa se intample ceva cu Israelul, sau nu, si asa mai departe. Trebuie sa recunosc, ca unul care a participat la nebunia asta si din linia 1, ca unul care a dus cauza asta aici, in Romania, care a fost aproape si de Israel si de Palestina, ca pentru mine poezia care se spune acum pe marile ecrane imi pare de un grotesc penibil. Dincolo de pierderea de vieti omenesti care e trista, importanta, inutila (dar, intreb eu de fiecare data, voi stiti ca zilnic mor de 10 ori mai mult oameni de malarie si nimeni n-ar da 10 dolari pentru tratamentul cu chinina?) sunt sceptic ca “lectia” invatata va fi una diferita de cea pe care a invatat-i si Libanul. Israelul nu e pregatit sa devina altceva decat un stat militarizat, la fel ca si vecinii lui. Cainii latra, satra trece, impedimente atat geografice dar si ideologice previn ca Palestina sa fie natiunea care este si sa-si revendice istoria pe care o are, si sa fie despagubita in vreun fel pentru nedreptatea de a fi fost stearsa de pe fata pamantului si imprastiata in 4 zari de actiuni care astazi, in fata lumii, ar fi etichetate teroriste si sanctionate ca atare. Zau, e posibil ca in 40 de ani roata sa se intoarca? Nu m-ar mira, diaspora musulmana devine mai consistenta de la an la an, pericolul nu sta in “gena lor detonatoare” ci in mostenirea unei realitati doctrinare care va capata pondere prin masa pe care o are, nicidecum prin valoarea de adevar. Iar raportul de forte al Israelului, dar si-al Statelor Unite, in fata Chinei, Rusiei musulmane, in fata Australasiei musulmane este inca unul supranumerar. S-ar putea ca in 40 de ani sa nu mai fie asa de relaxati incat sa trimita rezervisti in fasia Gaza unde sa omoare o mie pentru fiecare racheta trasa de Hamas. A fost, si ramane un act de lasitate din partea marilor puteri sa vina sa-si flexeze muschii prin suburbiile mizerabile ale celor pe care vor sa-i educe, aducand democratia dintr-un Hummer sau un Cadillac. Mi-as fi dorit sa fie un razboi in care barbatii israelieni sa vina dezbracati pana la brau, si daca-si sparg capetele sa o faca parte in parte. Nu e onoare sa tragi cu o racheta intr-o scoala care adaposteste copii si batrani, dar unde ati trait in ultimele doua Intifade? Niciodata militantii islamisti nu s-au asteptat la onoarea armatei israeliene, ba chiar ai spune ca au invitat cu buna stiinta la opresiunea, si carnagiul care au urmat adeseori, ca sa aiba la randul lor control mai mare in comunitati care pe vreme de pace isi mai aduceau aminte ca le e foame, ca n-au viitor, ca n-au scoli si magazine si cinematografe si apa potabila si nici macar de-aia nepotabila dupa care sa tragi apa. Rafalele intempestive ale Tsahalului au oferit, si ofera, un scop. Palestina ramane unita in jurul ideii de nationalitate pentru ca gheara israeliana strange jugulara jihadului din Gaza. La bine, cand au dat de usi deschise de acelasi domn Barak, la acea vreme premieri, palestinienii s-au pierdut cu firea; datoriile lor la alte state arabe angajate in perpetul Razboi rece oriental dintr-o data palpabile. N-au fost niciodata autonomi. N-a tinut de ei sa-si faca statul pe care Israelul li l-a oferit pe masa. S-ar fi putut termina atunci, la Camp David, si Barak stie asta. Ce-o fi in mintea lui acum, cand pe mainile lui sta sangele a mii de idioti, fara vina, oameni care stie bine in ultimele momente au fost despuiati de orice mandrie, s-au manjit in propria urina si fecale care s-au amestecat cu sangele lor musulman, in vreme ce urletele dimprejur trebuie ca s-au auzit pana la Ierusalim. Dumnezeu insa nu se afla acolo, parasise din mult si templul lui Solomon, si moscheea Al-Aqsa pe esplanada careia a tinut mortis sa se plimbe carnatsarul Sharon. Moderatul Barak. Mototolul Olmert. Mimoza Livni. Acesti oameni au ajuns victimele kafkiene a unei invazii soldata cu cele mai multe pagube colaterale, inclusiv omenesti, intr-un razboi care n-a fost nici macar cat cel din Liban. Au reusit sa distruga putza de reputatie pe care o mai avea Israelul in fata lumii. Aliatii lor sunt scarbiti. Lumea araba e multumita, fiecare suflet ajuns la Allah le intareste coeziunea si le asmute pofta de razbunare. Ce mostenire va lasa fostul mossadist Barak, maestru in Krav Maga si pana la urma un modest anonim in “procesul de pace” israeliano palestinian? Nici macar una. N-ai nevoie de viziune ca sa macelaresti o turma de oi.
Asadar mi-aduc la randu-mi o parere poate mai cinica decat a multora. Nu ma impresioneaza argumentele aduse. Sfatul meu e sa va intoarceti la ce faceati inainte, adica sa comentati fotbal, politica de Dambovita, cursul Leului si nenoricirea mioritica. Iar daca va uitati spre Tara Sfanta, puneti-va ochelarii de om si de-o parte, si de alta. Atunci cand sare in aer un autobuz in Haifa, sau in Ierusalim, si stii ca “acolo” e sora ta, sau mama varului tau, si ca ar putea fi ei in autobuz, disperarea se deschide precum gura unui Leviathan. Cand esti la masa cu amicii tai palestinieni proaspat intorsi de acolo, si le vezi mainile tremurande, si ochii ale caror gavene se casca precum horcaitul mortii, ce inima sa ai sa le aduci aminte de Fatah, si Arafat, si ce-ar trebui ei, oameni simpli, sa plateasca pentru delirul celor care i-au condus? Pastrati-va neutralitea pana la capat, si daruiti intelegere si ostoire acestor chinuiti care vorbesc, de 20 de ani, aceeasi limba a violentei.
G.
andreanum & co 