26 ianuarie. Ziua Tovarăşului. Tovarăşul, pentru cei mai tineri şi, astfel, mai binecuvîntaţi, tovarăşul cu majusculă era Ceauşescu. Înaintea lui fuse Dej, şi mai nainte fuse alde Groza. Nesemnificativi. Pentru mine şi pentru mulţi tovarăşul este Ceauşescu, aşa cum tovarăşa este soaţă-sa Elena. Nu ştiu dacă au fost mai buni sau mai răi decît predecesorii, că eu doar pe ăştia i-am cunoscut, doar pentru ăştia defilam pe Regie şi 23 August (actual Lia Manoliu) de… 23 august (actualmente 1 decembrie, aka ziua naţională), doar ei îmi raţionalizau alimentele, mă obligau să învăţ Constituţia la şcoală încă dintr-a patra sau a cincea, numai ei selectau cîţiva copii dintre cei mai buni şi îi chinuiau în repetiţii pentru a recita de Revelion la palat, ei l-au trimis pe vecinul nostru la Canal, doar ei ne apăsau degetul pe buze şi n-aveai voie să pronunţi numele lui Iisus, cu poza lui deasupra tablei am învăţat noi matematică şi sub ei trebuia să ne dezvoltăm musai multilateral. Şi cred că de pe acolo de pe undeva se trage şi o rădăcină a dispreţului meu profund pentru tot ce înseamnă populaţia din “organele de partid şi de stat” – da, sună ca dracu, bine zicea dom Roman – respect fata de conducatori, “democratie originala” si imnurile de vitejie.
Din pricina memoriei mele pe atunci foarte bună învăţasem sute de poezii şi cîntecele de partid, cu rime absurde şi idioate; nu ştiu cum dracu le auzeam o dată şi îmi rămîneau în cap. Era o crimă să nu-ţi placă Adrian Păunescu, sau să nu fi citit Senin de august şi alte căcaturi de scriituri din astea cu iz patriotard. De 26 ianuarie toată ţara era în sărbătoare, ţin minte că venea “delegaţii” de ţărani cooperatişti să-şi aducă prinosul de mulţumire către măreţul conducător şi să ureze sănătate în numele întregii ţărănimi. Apoi veneau muncitorii, proletarii, demnii camarazi care luptau pentru propăşirea neamului şi avansarea patriei noastre pe culmile cele mai înalte ale socialismului. Apoi, printre ultimii, umili şi cu cuşma ţărănească în mînuţele palide, veneau şi intelectualii, ăia care mai aveau limbi să pronunţe laude şi să pupe. Dacă versurile celor dintîi erau puerile şi fără rimă, astea ale intelectualilor erau pline de bucurie, euforie, de ziceai că autorii plezneau de fericire numai gîndindu-se la tovarăşu. Uitaţi mai jos doar un exemplu, din marele poet Păunescu Adrian:
În vremurile grele pe care le trăim
Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare,
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.
Deci planeta plînge şi Eroul dezamorsează minciuni. Bărbatul ţării… dar mai bine mă abţin de la comentarii. Dar nu pot să nu amintesc de vecinele care făceau avort ilegal în bucătării sau la moaşele din mahalale. Tocmai fiindcă bărbatul ţării decisese că avortul este ilegal. După părerea mea este crimă să faci avort, dar e la fel de adevărat că fiecare femeie are dreptul suveran să decidă dacă face sau nu avort. Dar nu, în socialismul romînesc toţi trebuia să fim egali: doar un apartament, doar o maşină, cu care circulai doar 2 week-enduri pe lună, şcoală obligatorie, muncă patriotică, PTAP ş.a.
Dar era bine, maică, pe vremea aia, că aveai casa ta, slujba ta, terminai şcoala şi te detaşa statul la o întreprindere, ţi se aloca o garsonieră în căminul de nefamilişti, cînd te căsătoreai făceai cerere la întreprindere şi ţi se aloca un apartament pentru tineri căsătoriţi în noile cartiere muncitoreşti, făceai copii, dădeai grade sau primeai trese pentru merite deosebite, vacanţe prin CAR la Eforie în tinereţe sau la Sovata la bătrîneţe, apoi seminţe şi şah în parc sau în faţa blocului şi eterna glorie cerescă în final… Că erai fierar-betonist, profesor de şcoală, medic sau cioclu, destinul ăsta îţi era, liniar şi fără stresul şomeriei, dacă erai ascultător şi “patriot”. Şi pentru un anume tip de oameni era ideal. Vorba unui vecin: te manîncă în cur să despici firu în 4? Stai pe curul tău şi fă-te că munceşti şi nu se ia nimeni de tine. Ăştia cu gura mare mereu au sfîrşit-o prost. Şi tăceai. Tăceai fiindcă aveai copii, sau nu aveai, tăceai fiindcă îţi era frică, pentru tine sau pentru ai tăi, pentru că cineva îţi arunca o privire, sau ţi se făcea o vizită, sau erai chemat la cancelarie pentru nişte explicaţii. Ce să facă oamenii ăştia obişnuiţi să se facă că muncesc, să se prefacă fericiţi că mai primeau 100 de lei la salariu într-o economie de piaţă? Păi cum ce, să întindă mîna la tătuca, la guvern sau la cine o fi dispus să dea mai mult. Logic, nu? Că doar nu te schimbi peste noapte din putoare în neamţ.
Pentru că am aruncat cu buretele în clasă şi a nimerit în poza lu tovarăşu mi s-a luat cravata, am fost dezonorată şi părinţii chemaţi la şcoală pentru a da explicaţii cu privire la ce anume mă învaţă (cuvîntul era “prelucrează”) ei acasă, ce fel de educaţie mi se oferă şi alte mizerii de-astea.
Aş putea continua două zile cu amintiri din epoca de aur. Aş putea să scriu două zile numai despre zilele lu tovaraşu, deşi nu am trăit prea multe. Dar alea pe care le-am trăit le am cu mine zilnic. Astăzi am să trec din nou prin faţa cimitirului Ghencea, pe aleea pe care e presupus a fi îngropat tovarasu, numai pentru a vedea multimea adunată sa-l bocească şi a-şi aduce aminte ce bine era pe vremea lui şi ce nenorocire trăim azi, care nu vor să ne dea şi să ne facă. Şi pentru a-mi repeta încă o dată, a 19-a oară, mie însămi, că nu am voie să uit vreodată cele trăite ceva din ce am trăit pe vremea aia. Şi nici să ajung vreodată aşa.
Aşa că cine poate ierta şi uita să ierte şi să uite. Partea mea de iertare să i-o dea, însă, Dumezeu. Că de-aia vruserăm unii libertate, ca să putem fi deschişi, sinceri, să gîndim cu propria minte şi să nu ne temem că vom spage piatră la canal dacă blondul primei doamne ne displace.
LE: Uite încă unul care nu uită. Aşa e, uitasem că uneori, zilnic, nu aveam curent şi tot uneori, doar iarna, ne înveleam cu 2 plăpumi şi dormeam cu paltonul.
Toate astea sunt o mică parte din ce mi-a umblat prin cap astăzi, aducîndu-mi aminte că e ziua în care acum 91 de ani s-a născut Ceauşescu.
* Titlul este cu ortografia originală şi aparţine lui Mihai Eminescu.
andreanum & co 