Nu de(spre) noi

Alerg printre oameni iesiti precum furnicile dintre scari, a anormal de cald pentru februarie imi zic, eu, un anonim printre anonimi. Ochii unora nu-mi spun nimic, ai altora ma saluta cu o oarecare curiozitate, n-ai ce face acasa? Tineri pe role rad, se tin de mana, niste babe se sprijina reciproc in timp ce le ies zulufii argintii de sub baticuri. Nimeni nu stie cine sunt, nu imi scrie pe frunte cu ce ma ocup, sunt doar un alergator ciudat, rosu in obraji si ud de transpiratie care se strecoara printre micile talazuri de proprietari de apartament la bloc, si de loc de parcare la strada.

Nu ma simt deloc al lor. M-am intors intr-o Romanie ale carei bizarerii reusesc doar arareori sa ma faca sa rad cu pofta, asa cum mai rad uneori la filmele lui Buster Keaton pe care imi tot promit ca am sa le revad uneori. In rest ma apar spunand, crezand, gandind ca intre mine si Romania cel mai bine e sa ramana o distanta respectabila asa cum preferam sa se afle divortatii. In suflet. In gand. Am plecat cand inca nu se pleca din Romania. M-am intors cand toata lumea vorbeste de plecare. Atitudinea, si de o parte si de alta, este a poporului tribal care slujeste la baza vulcanului si iaca, de o vreme incoace, se zguduie mustiucul si tot asteptam sa erupa. Cu siguranta se va petrece o catastrofa. Multi vor muri. Cel mai cuminte e sa ne luam catrafusele si sa plecam. Evident, cei care pleaca sunt cei competenti. Cei care alearga mai bine. Cei care cunosc potecile laturalnice si cei care, nu in ultimul rand, nu au legaturi afective puternice cu comunitate. Asa, ca mine. In anii trecuti repudiam cu oarecare neastampar intrebarile de felul “nu-i asa ca nu va mai intoarceti” “asa-i ca-i mai bine acolo” “si, ia zi, cat castigi acolo”? pentru ca acum sa suport placid, rabdator, aproape patern cacofoniile gen “nu ti-a mers acolo, huh?” “mai devreme sau mai tarziu, toti se intorc” si, una dintre preferatele mele, “e mai bine la mama acasa pana la urma”.

Bineinteles ca nu ma deranjeaza dialogul, si chiar incurajez proiectia acolo unde poate fi de folos celui care se autoinvita in viata mea. Departe de mine sa explic aceasta prima regula a civilizatiei, anume ca nu te intereseaza pe tine nici cat castig, cat am castigat, cat am sa castig si cat as putea sa castig daca mi-as pune mintea. Nu te intereseaza, pana la proba contrarie, nici motivele mele privind anumite decizii de viata intrucat si deoarece exista deja un garant extern care mie imi confera intimitate, anume legea. Cata vreme respect legea, pot sa fac ce vreau. Si sa nu spun la nimeni. Exista un fel de-a fi aici, in Romania (si-aud deja murmurul “ce, tu nu esti roman?”, “adica bine ca esti tu mai destept”…va rog respectuos, abtineti-va, gasiti-va alt text de lecturat, acesta nu e pentru voi) care-mi repugna profund, pe care ma lupt sa-l schimb si pe care-l predic gratuit. Este mostenirea mea pentru drapelul tricolor, pentru imnul nostru de stat si pentru glia stramoseasca. Vreau sa reinventez gardul, acel gard suficient de inalt incat sa nu mi se vada chilotii printre scanduri, si nici sa nu-mi sara in ochi lenjeria intima a vecinului, neam de “Adrian copilul de aur” “Florin parizer” sau “Calin Talent”. Trebuie sa recunosc ca unele nume sunt reminiscente Vestului Salbatic in traducere libera. Billy the Kid e oare altceva decat Banel Copilu’? De ce suna mai bine “The Kid” sau “The Rock” decat “Copilu'” respectiv “Bolovanu'”? In showbiz, imi spun, intelesul cuvantului dispare sub puterea acestuia de a crea o imagine din cat mai putine litere. Mi-au trebuit luni bune ca sa pricep ca ce traiesc de fapt eu, de cand m-am intors, e un spectacol permanent de cabaret la care n-am nevoie de bilet, am permis permanent, cu tot cu poza pe el, e un carusel scapat din haturi si la care toata lumea rade nebuneste, halucinant, in timp ce o minoritate exasperata tipa din toti bojocii: “opriti piesa, opriti piesa, primadona e chiar moarta!”. Ce noroc am eu, imi spun in timp ce-alerg, ca nu scrie pe mine cu ce ma ocup. Atunci cand intr-un fel sau altui dezvalui cu placere ce fac eu sa-mi duc zilele si raul, ramul, apare nexus-ul de intrebari, mingi ridicate la fileu, curiozitati. Cine-ar vedea dinafara chiar ar crede ca lumea e interesata.

Aiurea.

Si asta pentru ca Romania este prin excelenta o tara unde toti sunt mici psihologi, mici profesori, mici academicieni. Indraznesc sa spun ca nu suntem doar un popor de analfabeti, ci de anti-alfabeti. Romanul dispretuieste cunostinta la fel cum dreptul credincios huiduie ghiaurul, infidelul. Pe ce se bazeaza aceste cunostinte, oare? Scoala romaneasca? E un delir. Ca unul care a facut-o trebuie sa spun ca am fost un norocos, am avut unul sau poate doi profesori care sa merite vesnica pomenire. In rest zero barat. Am trait 25 de ani degeaba pana sa aflu ce este acela un veritabil “mentor” ca sa realizez, intr-o zi pe cand deadeam la pedale prin padure, ca in Romania nu exista nici un mentor. Nimeni. Exista in schimb persoane care s-au furisat in aceste pozitii de viata de unde monopolizeaza, creaza gravitatie, propovaduiesc si ofera, prin acest parcurs, un surogat, o maimutsareala de educatie. Nu stiu daca Romania a avut vreodata profesori veritabili. Intr-o tara de 20 de milioane de oameni este simptomatic cat de putini au ramas in memoria colectiva; sau poate ca au fost si-au murit. Poate ca aceia care au fost ar trebui luati, despaduchiati si pusi inapoi, dar ce te faci ca tinerelor sperante le displace avant-propos-ul de secol XIX si vor informatie “la zi”. Ma uit cu mila, cu spaima, cu infrigurare la acesti copii. Ma simt nebun in aceasta tara de nebuni care-si bate joc de copiii ei. O tara de adulti si de parinti care abuzeaza cu nerusinare de viitorul lor in raport de investitie umana. Contribuabilul vrea parc pentru copil, vrea liceu bun, vrea spital si dispensar bun pentru copil, si-apoi vrea sa-i mearga odrasla la facultate si eventual sa aiba si post la Bucuresti. E un scenariu relativ simplu pentru care orice regula e facuta sa fie incalcata. Castiga, in urma carambolului, cine a strigat primul “macao”. Slava Domnului ca a inceput sa functioneze regula banului mai degraba decat regula gainii, arata ca cel putin am depasit paleoliticul din punct de vedere comercial.

Exista ceva pe care Romania ar fi putut sa mi-l ia, realizez cu oroare in ultimele 6 luni. Si ma uit imprejur cu candoarea omului scapat, si vreau sa dau ceva inapoi. Eu n-am fost mandru ca sunt medic la terminarea facultatii, vreau sa fie bine inteles. Eu am castigat mandrie odata ce am castigat nume, si reputatie. Nu mi-am dorit nici covor prin fata picioarelor, nici temenele. N-am cautat scuze sa batjocoresc un om care, intamplator, devine pacientul meu si nu al altuia. Spre marele meu noroc am lipsit si la balul de absolvire si la ceremonia de inmanare a diplomelor; eram plecat prin tari straine. Faptul ca nu am aceasta amintire ma scuteste de la frustrarea zilnica de a privi oameni in ochi si sa-i mint ca eu respect juramantul hipocratic acolo unde mi-e imposibil sa fac asta. Si-atunci dau replica, usurat, ca in perimetrul cu pricina singura regula este cea a bunului simt si ca inainte de orice eu fac profilaxie la nesimtire. Cine e nesimtit cu mine e liber sa iasa afara. Am avut sansa ca m-am impedicat, in drumurile mele, de mentori care mi-au redat increderea ca e okay sa-i spui invatatorului pe nume, sau ca in spatele curtoaziei de “domnul doctor” se poate ascunde si altceva decat cinism si venin. Vreau sa impartasesc, in munca mea, realitatea ca imi iubesc meseria. Si vreau sa impartasesc ideea ca respect ceea ce iubesc. Ca impart ceea ce iubesc cu ceilalti. Ca ocrotesc aceasta meserie a mea pe care eu o vad ca pe cea mai frumoasa dintre toate cele. Noi, medicii, suntem cu adevarat norocosii pamantului, mai aproape de tarana decat oricare altul si mai obisnuiti cu savoarea descompunerii decat poate inginerul, sau avocatul. Am avut, de-a lungul anilor, angstul ca sunt singur in aceasta apreciere a mea. Am vazut de nenumarate ori cum oameni pe care ii vedeam intr-o pozitie de putere, si chiar erau, au abuzat de ea, si prin asta au traumatizat oameni veniti cu mana intinsa sa ceara un favor, fie ca era un “dom’ profesor”, fie ca era o “doamna doctor”. Il am mai putin. Cu timpul mi-a devenit mai usor sa impun un spatiu dimprejur dincolo de care nu ma priveste. Ma intereseaza, poate, dar e okay si sa ma uit pe fereastra, nu e nevoie sa ies mereu la bataie.

S-ar putea pune problema conflictului de interese privind discursul meu raportat la civism, la interventie, la obligatia omului de a colabora cu semenii sai pentru un beneficiu comunitar. Frumusetea meseriei mele face ca eu tocmai asta sa fac; execut un serviciu public. Fiecare medic este un ofiter al sanatatii comunitatii in care se afla si prin asta deserveste interese fundamental umaniste si liberale. La sfarsitul zilei insa, cand halatul se intoarce in cuier, omul din mine se dezbraca de meserie. Ies anonim pe aceleasi strazi si sper ca nu ma voi intersecta vreodata cu cineva care sa-mi spuna: “buna seara, domnu’ doctor”. Ba nu, mint. Sper ca intr-o buna zi alergand pe strada cineva se va opri si va scoate o palarie, simbolica, unei alte persoane care alearga in sens opus. Si sa-mi spun: “ia te uita, alt doctor, si nici macar nu scrie pe el cu ce se ocupa”. Si sa fie o lume in care a face aceasta meserie e o sursa de acceptiune sociala, integrare, si ca oamenii a caror viata va fi trecut odata si pe la noi isi aduc aminte nu doar prin vorbe, ci si prin fapte, de binele primit.

Un atare gest nu e de(spre) noi, ci despre voi. Tot ce se intampla azi, aici, acum, e consecinta directa si nemediata a greselilor facute de Romania vis-a-vis de capitalul ei de sanatate. Ma bucur ca traiesc aceste zile si, paradoxal, e interesant pentru mine sa fiu acum in Romania. O atare tulburare cel mai probabil va crea o ocazie nemaivazuta pana acum, anume sa rupem praporul ignorantei. Ma bucur ca acest mamut care e corpul medical a ajuns sa fie suficient de zgandarit incat adevarurile nespuse pana acum marelui public sa fie puse, in sfarsit, pe masa. Acesta este adevarul gol golut pe care de obicei noi il vorbeam pe la colturi sau cu titlu de “sa moara si capra vecinulu”. Oameni de bun simt care si-au vazut de treaba, si rau au facut, poate ca acum se vor opri si vor capata glas. Iar eu, eu caruia nu i-a pasat niciodata chiar atat de mult de locul sau de munca pentru ca nu l-a confundat cu meserie, raman linistit. Undeva, o samantsa am semanat si eu. Altele vor urma.

G.

Advertisements

One thought on “Nu de(spre) noi

  1. nu stiu,dar in ultimile zile medicii simt nevoia sa vorbeasca foarte mult.E clar ca ceva se intimpla.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s