Grauntse

Aud ieri urmatorul banc, cum ca un domn, sa-i zicem Fane, e internat la spitalul 9 cu delir. Omul se credea grauntse. Din aceasta cauza era – normal nu-i asa, terorizat de gastele din curte. Acum trebuie sa va spun ca la barbatul dupa o anumita varsta care vine cu delir prognosticul nu este foarte stralucit. I se fac lui Fane analizele, e dus si la tomograf, ia Fane buline dupa buline si nimic. In disperare de cauza, il baga pe Fane la electrosoc si ce sa vezi, ca prin minune, a doua zi la vizita cand vine doctorul si-l intreaba, ca de obicei, ei si Fane, ia zi-ne tu noua, te mai crezi grauntse? Fane zice, domnu’ doctor saru’ mana, sa stiti ca nu. Ce-i aia sa fie un om grauntse? O tampenie pana la urma.

Lumea a fost, bineinteles, foarte surprinsa. L-au luat pe Fane, au vorbit din nou cu el, mai crestine si ce parere ai ca tu doua luni te-ai crezut grauntse? Fane imperturbabil raspundea, ei, prostiile din capul meu, acum m-am facut bine, vreau sa merg acasa. Zis si facut, i se face lui Fane foaia de externare, isi ia la revedere de la domnul doctor, de la asistente, de la infirmiere, de la femeia de servici si de la Grivei din curte si pleaca la tramvaiul 11. Dupa o vreme, numai bine cand se termina programul si se pregateau oamenii sa plece, hop apare domnul Fane. Ce cauti Fane aici? Omul, vizibil scuturat, pai cu grauntsele. Ce grauntse omule, nu ziceai ca te-ai vindecat si ca nu te mai crezi grauntse?

Ei, da ce crezi matale, zice Fane abatut, gastele o fi aflat?

Va fi un salt calitativ mare de la acest banc, ma gandesc, la situatia care ma roade mai rau ca grauntsele in bocanc. Vedeti dumneavoastra, e foarte posibil ca eu sufar de un delir, o idee pe care eu o imbratisez, fata de care oricat as vrea n-am critica. O idee care ma conduce, care ma constrange, care ma obliga. O idee care nu doar ca nu e impartasita de populatia larga, dar cand vine vorba de impartasirea ei primesc apelativul, verbal sau non-verbal, ca “esti nebun, vericule”. Acea idee este ca oamenii inca merita.

In primul si in primul rand supun atentiei dumneavoastra ca aceasta fraza este un aven periculos atunci cand 99% vor intreba “ce” anume merita oamenii dimprejur? Ochi pentru ochi? Dinte pentru dinte? Al doilea obraz? Dupa fapta si rasplata? Ce li-e scris sa le fie pus in frunte?  Nu, eu cred ca oamenii inca merita doar pentru ca oamenii inca merita. Nu exista un ceva dupa acest considerent, si ca urmare pe masura ce se aduna tensiune in conversatie celalalt devine deja suspicios ca interlocutorul e cam cu capul. Bine, de ce nu “oamenii inca asteapta” sau “oamenii inca mai cauta” sau “oamenii inca mai vor“? De ce, dintre toate lucrurile, meritul?

Ar trebui spus aici ca meritul presupune o instanta superioara care sa decida, dupa ce-a taiat si-a adunat, ca exista un exces de bine pe care noi il luam arbitrar dar pentru ca e suficient de consistent il aratam a fi fiind meritoriu. Pe de alta parte, meritul este ceva latent in individ. Fane care se crede grauntse inca merita, pentru ca Fane e om. Aici aceia care construiti mai bine decat mine inferente logice poate ma veti ajuta desi frumusetea mecanismului, sau scurtimea lui, ma preocupa mai putin aici dar trebuie sa remarc ca acest principiu ghidand stabileste, din primul cuvant, ca “oamenii” ca si categorie sunt in mod fortuit impartiti de diverse sarcini in cenzori, si cenzurati. Singurul pacat pana la urma al asupritorului (hotul cu unul, pagubitul cu o mie) este acela ca devine absorbit de abilitatea sa de a imparti merit si prin asta devine un generator secundar. Ce merit eu, ca impart meritele altuia? Asupritor poate fi oricine, politistul (bifat), procurorul (bifat), doctorul (bifat), menajera (bifat), administratorul de bloc ….ce sa mai, eu inca n-am gasit exceptia in Romania anilor recenti vis-a-vis de categorii profesionale unde sa nu rasara un mic asupritor de serviciu care nu sa spuna ca mine, delirant, ca oamenii inca merita, ci sa se apuce vartos sa le explice mai exact ce merita si chiar sa le dea asta.

Apoi vine de ce “inca”? Daca tot e sa gandim ca scandura atunci sa zicem scurt “oamenii merita” la fel cum biscuiau soldatii lui Stefan cel Mare. Ca atare, fara un “inca”, merita capata proprietati tranzitive analoge propozitiei “oamenii dau cu sapa”. E un fel de musca la arat. Oamenii ar merita merita asa cum mustele de cacat musca din cacat, asa cum barzaunii bazaie si asa cum ploaia ploua, e un ceva care e intrinsec atasat omului care si de-o parte si de alta a ringului de box dintre Dumnezeu si Darwin presupune ca omul contine intr-ansul succesul unui altuia, fie el natura oarba sau Dumnezeu chior. Ca urmare, omul nu mai e o cauza, ci un efect, si fiind efect e dezrobit, ar fi dezrobit de fapt de orice responsabilitate daca in iluzia lui de preamarire antinomica ar considera ca omul merita, pentru ca omul merita. Dar nu. Eu in delirul meu zic ca oamenii “inca”. Oamenii “inca” pentru ca la un moment dat, dimprejur uitandu-ma, s-ar putea ca oamenii sa “nu mai”. E intr-adevar un meci de fotbal care cel mai bine s-ar juca la Meggido si evident contine o amenintare la adresa zulufiei din interlocutorul meu imaginar, care deja va fi devenit paranoic fixat fiind ca “de ce inca”. E un act de educatie, totusi, sa-i spui unui copil care a spart de trei ori geamul ca “inca” mai are o sansa il duce cuma la ideea nu de iertare, ci ca nu a iesit “inca” pe orbita, si ca exista o poteca inapoi spre normalitate. Iar asta presupune ca ne raportam la un standard de normalitate (ceea ce, asa cum am exprimat si in alte parti, e o conventie destul de ciudata). Dar daca luam drept dat acel “normal”, si omul “inca” merita, acel inca – trebuie sa linistim paranoicul, nu e nici pe departe o amenintare ci o consolare, o mangaiere, un anunt ca anumite iesiri prin lucerna nu sunt ireversibile iar caderea omului, mitul care il tine cu grumazul aproape de extinctie, inca nu trebuie sa se intample. Pentru romani, de cand m-am intors, cochetaria cu extinctia este un subiect ce tine de cotidian. Extinctie si anihilare. Anihilare si dezastru. Dezastru si pestilenta. Sa fie oare pentru ca pe noi, in Evul Mediu, nu ne-a atins ciuma suficient poate doar pe vremea lui Caragea? Nu-mi luati in serios intrebarea, era doar folositoare retoricii pentru ca “inca” presupune un nivel de indatorare si pentru trecut, si pentru viitor. In primul rand “inca” presupune ca suntem de acord ca traiectoria ar fi, balistic, excentrica la normal. Ca fara acel “inca” se va intampla inevitabil lucrul pe care il prognozam. De exemplu zicem asa: “daca medicii (sic!) nu vor fi a) b) c) d) atunci se va intampla x) y) z) t)”. Sau “daca profesorii vor continua sa fie tratati ca niste spalatorese atunci…”. Bineinteles ca fara salvatorul “inca” suntem intr-o mare problema.

Servim disperare pe post de solutie providentiala.

Si nu se poate. De ce? Pentru ca oamenii.

Nu oricine “inca” merita. Natura nu contine merite. Nu contine “inca”-uri. Redundanta pe care ti-o da bogatia, efervescenta vietii e una cu doua taisuri si care nu cauta in cele din urma decat sa se intoarca din neantul din care a venit. Paritatea energiilor universului face ca nimic sa nu se piarda, si totul in acelasi timp. Trecerea timpului transforma abisul in abis, si unul si celalalt contopindu-se. Or omul da masura timpului prin lungimea gandului sau, si transfera timp sub forma de cunoastere, si cunoasterea – macar o vreme (sic!) e “inca” atemporala. Pentru noi, un an conteaza, daramite o mie de ani.

Iara oamenii sunt, toti si fiecare in parte, un “cineva”. Prin asta se aseamana toti, anume ca in ei si-n fiecare vezi oglinda lumii. Oglinda lumii pe care am vazut-o si eu ieri la un copil care omorise un batran cu pietre pana cand i-a zdrobit capul. Copilul criminal. Copilul a carui lipsa de discernamant, sau viitorul care spune ca dat fiind ca el a recidivat cu inca o tentativa in ultimele 6 luni probabil ca o va face din nou. Copilul al carui diagnostic il va absolvi de la orice pedeapsa, potrivit legii, dar al carui loc in umanitate va fi luat sfarsit, cu atat mai mult in Romania. Pentru ca nu uitati ce v-am spus, traiesc o idee deliranta, pe care oamenii dimprejur nu o agreeaza, anume ca inca meritam. Baiatul de care va zic nu intelege ce a facut, noi nu doar ca n-avem ce-i face, diagnostic, dar ca tratament ne ridicam umerii, si ne declinam responsabilitatea medicala asupra lui. Legea, la randu-i, il vede ca pe un criminal dar de fapt nu-l vede ca pe nimic. In Romania, urbi et orbi, pacientul psihiatric violent e considerat o “bestie umana”, altfel spus “oamenii astia nu (mai) merita”. Intoxicatia mediatica transforma calatori hazardati ai unei patologii care-i inzestreaza cu violenta in clienti ai acelorasi prejudecati. Prejudecati de oameni care sunt intoleranti, rigizi, hapsini, uriciosi dar isi iubesc cu ferocitate cainele vagabond din spatele blocului caruia mai coboara, din cand in cand, sa-i dea parizer. Cainii, din perspectiva acestor oameni, inca mai merita si poate pentru ei merita mai mult, pentru ca mai des vad oameni in Bucuresti dand mancare la caini decat oameni dand mancare la oameni.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s