Teren arid

Scriu dupa o perioada neobisnuit de lunga de timp. E un semn evident ca atunci cand intrerupi rutina zilnica de a consemna vrute si nevrute, “vrutele” devin consistente in sensul ca e usor sa scrii, dar e si mai usor sa nu. Si nu e lehamitea, cat frustrarea care m-a indemnat sa nu mai scriu. Trebuie sa marturisesc ca, de la intoarcerea in Romania, e pentru prima oara cand fac un pas in spate si nu doar ca privesc critic la realitatea dimprejur dar si cu o vizibila scarba fata de ce se intampla aici. Oricat mi-as dori, oricat m-as detasa fata de atitudini, comportamente, nevroze ale semenilor mei vine un moment la care raman interzis, zic “asa ceva nu se poate”, si-apoi intreaga deceptie se metamorfozeaza intr-un mugure de decizie, anume ca Romania nu merita. Am vrut, si vreau ca Romania sa merite. Am vrut, si vreau ca Romania sa primeasca de la expati revansa pentru ceea ce Romania a inoculat in noi. Pe de alta parte, saptamana aceasta care a trecut am fost obligat doar sa concluzionez ca nu exista drum inapoi pentru noi si nu pentru ca nu exista o cale inapoi, ci pentru ca acest “inapoi” presupune sa induri umilinta si idiosincrazie, paranoia, suspiciune si sfidarea celui despre care mi s-a spus intr-o discutie recenta ca face ce face pentru ca “i-a ajuns cutitul la os”, pentru ca “e facut sa fie fabricat somer” si ca atare a primi o usa deschisa catre o anume emancipare este – culmea absurdului – o ofensa. Despre asta intentionez asadar sa vorbesc. N-am sa fac un catharsis personal al evenimentelor care au condus catre intreg acest paragraf introductiv, ar insemna sa dezvalui lucruri discutate sub acordul confidentialitatii si din candoare prefer sa protejez persoanele implicate, inclusiv pe mine insumi. Dar vorbele auzite, vai noua, reflecta un complex care nu ma asteptam sa-mi fie ilustrat ca atare tocmai de la varf, acolo unde ar trebui de fapt sa se afle speranta. Saptamana aceasta am aflat ca adevarata disperare nu e la baza, acolo unde se afla nenorocitul de doctor anonim, ci tocmai in esalonul superior al ierarhiei acolo unde ar trebui sa rezide numai si numai sentimentele noastre bune ca profesie, proiectia pozitiva de viitor, dorinta de a anina acest viitor de amurgul unor ganduri indreptate tocmai catre “jos” catre baza, catre medicul tanar. Saptamana aceasta am aflat ca nu doar ca nu exista empatie pentru medicul tanar, dar si surogatul care exista e unul dominat de viermele nihilismului. Caci imi este, o data in plus, evidentiat ca primul nostru mare obstacol in calea unei deveniri suntem chiar noi insine, comunitatea medicilor. Suntem proprii nostri granzi saboteuri, prizonieri ai nereusitei pe care n-am reusit sa o sublimam cumva in atributie pozitiva pentru cel care vine, sau – in cazul meu – cel care se intoarce.

Pe scurt, iata acuza care mi s-a adus. Anume ca m-am intors. Ca de ce m-am intors. Ca de ce m-am intors cand altii pleaca. Mai bine ramaneam plecat, iata un corolar pe care nu mi-l asum ci care mi s-a atarnat de gat ca o talanga pe care nu doar ca o resimt, dar pe care aici, si acum, o denunt. Am fost acuzat ca la primul meu contact cu acest sistem, dupa 3 ani plecati, cand am fost tratat eminamente romaneste (a se citi dat afara pe usa) am lasat o carte de vizita (la propriu) si prin asta am jignit. Am jignit, carevasazica, vulnerabilitatea despre care nu stiam, aceea a omului care cand te-a dat afara s-ar fi asteptat ca din doua una, ori pleci capul si te lasi dat afara, ori vei protesta, vei face scandal, eventual vei ostraciza la randul tau posesorul gestului de a te fi dat afara. Ca-l vei umili pentru umilinta ta si prin asta veti fi la fel. Otova. Si cum n-am facut asta, a trebuit ca gestul meu de a lasa un carte visite sa fie pervertit, reinterpretat ca o jignire. Caci cum altfel ar fi putut sa fie? Romania anului 2008, asa cum am regasit-o eu, comunica cel mai bine prin palme si pumni. Romania anului 2008, asa cum mi s-a ivit odata reintors in comunitatea mea profesionala, este un domeniu de deziluzii si can-can, un regat al hienelor in care starvul comun e consumat preferential de turme intregi de hiene amenintate cu aceasta fantezie a extinctiei, pe cata vreme ele continua sa “prospere” pe un aven paralel al anti-moralei.

N-am sa nuantez aici sicanele cu care am trait, si traiesc. E dincolo de nevoia mea de a-mi mangaia Ego-ul, anume ca mie mi s-au intins capcane de comunicare. Din fericire n-am facut, si nu fac, exceptie. Exceptia a fost si ramane aceea ca sfidez si confrunt aceste sicane, mi se par atroce, mi se par acte de abuz profesional si ca atare nu pot sa le zic altfel, nu pot sa le inregistrez ca fiind “tough love”, dragoste din aceea cu parul. La sfarsitul zilei nu drumul lung pana la munca ma oboseste, nu nebunia ma oboseste, nu bizareriile pe care le auzi de la oameni impinsi in corzi de o viata adeseori privata de sansa, sau de bun simt. Nu, la sfarsitul zilei ceea ce demoralizeaza medicul din mine este medicul din noi. Spun asta cata vreme, sa nu fiu inteles gresit, exista oameni imprejurul meu care-mi sunt dragi si care sunt excelenti profesionisti. Exista o buna practica medicala care se intinde totusi suficient catre pacient ca acesta sa isi gaseasca un drum inapoi spre sanatate. Exista o indarjire fara compas care ghideaza aceasta comunitate la care m-am intors, o obstinatie a zilei de maine mai bune care daca nu vine, spune colegul meu de breasla, este pentru ca “ceva” nu se intampla. Simptomele acestui ceva sunt evidente, lipsa banilor, a resurselor, a compasiunii sociale, a intelegerii guvernamentale, a moralei publice, a reformei intr-un cuvant in fapta si in gand. Dar nu este asa. Am fost unul dintre aceia care in ultimii 5 ani (da, propriul meu cincinal) a reclamat faptul ca adevaratul spirit gaunos nu sta in medicina romaneasca, ci in medicul roman. Evident, a duce un astfel de argument inainte a presupus ca nu voi deveni peste noapte cetateanul favorit al breslei medicale romanesti dar l-am facut fara sa particularizez ad-hominem. Am infierat moravurile dar prin asta n-am cautat sa jignesc purtatorii lor. Din pacate, tocmai aceste moravuri ii descalifica la o buna si corecta judecata, si nu persoana care le-a pus sub lupa.

Mi s-a mai reprosat si un alt pacat care din pacate nu este al meu, ci este stigmata expatului. Mi s-a spus ca odata intors am dat dovada de aroganta. Aroganta celui care stie, care “cunoaste”, care “crede ca e mai bun”. Zambind, nu m-am putut abtine sa nu fiu cel putin partial de acord ca cetateanul roman plecat la munca, aiurea, odata intors da dovada de o ebulienta neobisnuita in cercul sau social, e demonstrativ, picant, cosmopolit, exhibitionist de-a dreptul. N-am ce-i face, mi-am zis, acest adevar e din pacate o constanta a Estului in care polul de putere este tot un fel de Kremlin. Ai fost la Moscova? Da. Odata intors in raionul Novosibirsk nu mai poti fi acelasi novosibirskian si cu siguranta un novosibirskian va cauta “sa te puna in cofa” (formula imprumutata de mine in memoria unei nuvele al carei autor imi ramane necunoscut). Nu te pune in cofa, sau nu izbuteste? Perfect, ramai arogant.

Cum ramane insa, a fost replica mea, cu patrimoniul de progres care nu sta in cel ramas, ci in cel intors? Sa presupunem ca Neil Armstrong, de fapt nu, sa presupunem ca Dumitru Prunariu odata intors de pe orbita ar fi fost inclus in categoria Novosibirsk (sau poate a fost? nu stim…ma gandesc la Dukhadam care a aparat 4 penalti-uri la rand, sau la Al Bundy care a marcat 4 touch-downs intr-un singur joc…) Impresia este evident de superioritate, iti urla de la intrare, pe de alta parte ce ne facem cu aceasta fobie de superioritate a celui care NU a mers in cosmos, care NU a aparat vreodata un penalti sau care NU stie ce e acela un touch-down? Citez din cel mai recent comentariu al unuia dintre articolele mele despre avort de pe vechiul domeniu care insumeaza, cred, bagajul emotional reprezentativ pentru discutia mea de aici: “sa va ia dracu pa toti CINICII si DOBITOCII care considerati in avort o solutie.” Imi pare suprarealist ca cineva ar putea vreodata sa fie cinic si dobitoc in acelasi timp, si sunt nespus de trist ca maximul de peioratie raportat la vocabularul acestui domn este sa creada ca “cinic” e o invectiva. Vorbeste de la sine despre nivelul de alfabetizare al injuriei asa cum o percepe romanul, si revenind la aroganta imi spune ca romanul, nici chiar cand a facut o facultate sau este posesorul unei catedre la Universitate nu are proprietatea termenului foarte bine fixata. Ne jucam atat de des cu termenii, si desfiintam concepte altfel atat de utile vocabularului nostru uzual incat la sfarsitul zilei poate ca ar trebui sa luptam in primul rand pentru un standard de injuratura, macar sa demarcam domeniile intre ele. Caci mi s-a mai spus, si imi pare ridicol, ca limbajul cat de cat articular ar putea cumva sa fie o jignire la adresa urechii individului; anume ca de ce nu te cobori la nivelul lui de intelegere; anume ca de ce nu folosesti un termen care sa nu-l sperie, ci dimpotriva sa-l invite la dialog. Cu regret trebuie sa recunosc aici propria mea limita in a comporta dialog cu cineva care pune “cinic” si “dobitoc” in aceeasi oala. Asta nu e pasareasca mea.

Nu e un teren arid acesta in care m-am intors. Nu. E un teren fertil, in pofida tuturor celor subliniate mai sus. Romania contine un intelect colectiv, valid, eficient, atata doar ca e disconect, separat de mari insule de nesimtire, gargara, anti-cultura si imense mormane de jeg social. Bineinteles ca exista un viitor, o rafinare progresiva si cand vorbesti de anti-cultura si gargara. Si Dinu Paturica ar fi putut, probabil, de-a lungul eonilor sa se transforme intr-un Albert Camus. Si parafernaliile oferite mie saptamana aceasta ar putea, pe hartie cel putin, sa hraneasca o miscare buna pe tabla de sah a devenirii noastre. Nu putem decat sa speram, o speranta kharmica, o speranta care sta la aceeasi masa cu hazardul si cu constantele Universului. Nu putem, in aceasta speranta, decat sa asteptam. Prima mea imperativa insa e ca nu am acest lux. Viata mea, si-a voastra, a celorlalti, este prin excelenta o scurgere a nisipului prin clepsidra si pentru ca asta este, si nu o intoarcere a nisipului de unde-a plecat, si pentru ca odata facute lucrurile nu pot fi desfacute avem cu totii nevoie de o a doua imperativa, anume ca la momentul actiunii nu putem sa invocam hazardul. E de nepermis. Eu nu pot sa astept ca Romania sa depaseasca propriul ei darwinism. Acest altoi pe care il reprezint, pe care diaspora romaneasca il reprezinta adeseori la tulpina salbatica de Carpati e probabil una dintre putinele variante la lunga macerare a proastelor obiceiuri castigate in ultimii 20 de ani. Astfel ca ma intorc la scris. Ma intorc la munca. Ma intorc la acest model si-mi cer iertare pentru tacerea-mi din ultimele zile. A fost nevoie sa imi iau timp de decontaminare. Sa sterg scuipatul primit. Sa spal rusinea facuta cadou. Si sa merg inainte.

G.

Advertisements

11 thoughts on “Teren arid

  1. Nu, Dreamer, n-am sa plec inapoi. Am sa raman cel plecat inainte. Eu in fapt de aceeea am plecat, ca sa nu raman inapoi. Si odata ajuns, n-a mai fost drum decat catre m(a)ine.

    G.

  2. 🙂 I am and remain a convinced expat of the worst description (arrogant, ridiculous, clumsy, hollow… you name it). While I obviously can’t really understand your choice, I trust you to have made the best decision for yourself and wish you the best of luck.

  3. Mutsu,

    Desi multi ne-am dori sa ramai, iti doresc numai bine indiferent unde vei alege sa locuiesti si profesezi: Romania, Canada sau alta tara.
    Their gain, our loss.

  4. G, te admir. E lucru mare să încerci să nu te mînjeşti cînd munceşti în noroi. E lucru şi mai mare să îţi iasă! Cum spunea şi Mac, bine ai revenit, şi o primăvară frumoasă!

  5. Multumesc tuturor,

    Trebuie sa clarific, nu plec(am) nicaieri. Rareori motivatia mea a fost mai mare sa continui sa imi fac munca exact la fel ca de obicei, sa continui sa diseminez un mesaj care mie mi se pare (vai mie) ca are un sens si ar putea sa ofere intelegere suplimentara celor din jur.

    Andreea,

    Multumesc pentru aprecieri.

    Andreanum,

    Gata cu garzile, zilele astea te “udam” de casa noua 🙂

    G.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s