Carg/o/cult

Intelegem prin divinatie executarea unei serii de miscari, gesturi, acte cu semnificatie rituala prin care se invoca, saluta, recunoaste si ridica “la slavi” elementul de divinatie. Fie el pantof. Fie el corn de rinocer. Fie el John Smith, soldatul pe care l-au vazut locuitorii din arhipelagul micronezian cum venea cu cutii de pe o nava din larg devenita brusc Raiul pe Pamant, Plaiul Vanatorii si Campiile Elizee. De pe “vas” soseau resurse regenerabile, lucru nemaivazut de “salbaticii” micronezieni care l-au transformat asadar si pe John Smith in Messia (numele John Smith e un aleatoriu ales in aceasta adaptare a unei povestiri altfel act se poate de reala). Nu stim ce anume in creierul nostru cheama spre aplecari religioase. Una dintre ipotezele cele mai atractive, hulita altfel de credincios dar si agnostic deopotriva e ca religia e un simbiont, un vierme comensal care ajuta omul sa fie om si fara de care omul n-ar fi om, ci (doar?) un vertebrat printre vertebrate, coasta lui, ce coasta lor. E interesant insa de observat ca daca aplicam teza la sisteme mici, vezi cultul bobului de fasole – sa zicem – din Krakatoa, nu ne-am constipa foarte tare undeva intre antropologie, entomologie si teorie ancorata. Pe de alta parte, la sisteme mari te izbesti de rezistenta tavalugului de zeloti pregatiti sa invoce Scripta, si-apoi cu Fapta sa te trozneasca precum a dovedit Sfantul Gheorghe Dragonul.

Si totusi, ce-ar fi fost copilaria mea, ma gandesc, fara rugaciuni? Ce-ar fi fost primii mei ani de viata fara structura si fara notiunea ca dincolo de Vadici s-ar putea sa fie o mare “nava” de pe care vine un nene, sa-i zicem Ingerasul Meu pe care mi l-a dat Dumnezeu, care are grija de mine si numai de mine? Oricat ne displace uneori sa afirmam, in anumite conditii practica religioasa si apelul la supranaturalul (si numai supranaturalul) din religie ajuta la diferentiere, si structurare, a structurilor psihice interne. Nu avem dovezi ca rugaciunile au vindecat vreun comatos, dar e cunoscut de exemplu ca un “mindset” pozitiv, de speranta, de asteptari bune pentru viitor, influenteaza in mare masura felul in care creierul nostru proceseaza si selecteaza, triaza, stimuli. E posibil ca anumiti oameni se regasesc in rugaciune ca “parola” perfecta pentru un proces de fuzare cu propriul benefactor la fel cum te-astepti ca o rugaminte satisfacuta de parinte va ajuta la apropiere, si consolidarea relatiei.

Cu Divinul e insa exact pe dos. Pe masura ce raspunsul Onoratului se lasa asteptat, fervoarea creste si senzatia de nevolnicie unilaterala devine din ce in ce mai bine exprimata, pana la un punct de fierbere in care eu sunt mic, tu fa-ma mare eu sunt slab, tu fa-ma tare. Aceasta auto-depreciere de sine (sau “low self-efficacy” cum zicea ieri un nene la un curs la care particip, pe teme de anxietate la copil) e o unealta foarte interesanta in lupta lui Iacob cu ingerul, altfel zis felul in care dovedim, induram, invingem oarecum “in pofida” existentei cargoului in larg. E ca si cum ne-am lua banii de la banca numai ca sa-i aratam bancii ca ne descurcam si singuri. E ca si cum ne-am lua la revedere de la parinti, numai ca sa le dovedim ca putem si noi sa devenim parinti. Sa pastorim si noi pastori. Sa cream. Sa distrugem. In esenta, si risc prin asta o condamnare de la exegeti, n-ar exista umilinta, fervoare si nevolnicie unilaterala daca nu s-ar fi pus problema pe cand cu Marul ca “intelegere” si “cunoastere” presupun sa fii ca ceilalti dumnezei. Care dumnezei nu sunt nici ei otova, totuna si aceiasi, asta mai ales daca il crezi pe Enoh si alti apocrifi si patristici, cert este ca sophia te duce mai aproape de granitele ulterioare, alterne fiintei umane. Intelegere si cunoastere presupune devenire si transcendere. Bun, zice badea Gheo otevizatul, si ce ne trebuie noua devenire si transcendere cand il avem pe Dan Diaconescu?

Tot ce se poate ca nu ne trebuie noua. Tot ce se poate ca devenirea si transcenderea sunt exoscheletul simbiontului credintei probabil legati ireversibil de aparitia acelor mici structuri particulare din creier pe care nu le vedem in alta parte decat la om. Sa zicem o anomalie? Sa zicem o bizarerie de neurodezvoltare? Sa zicem locul unde si-a pus Yahve degetelul si-a crescut un pic de carne. Sa zicem ca sursa credintei, a empatiei si-a proiectiei de sine in celalalt se cheama gir supramarginal, un pic deasupra tamplei, dar si alte zone fascinante cum ar fi insula, sau girul fusiform, care sunt intim legate de trairile extracorporeale, deja-vu, deja-vecu, fenomenele de aura si toata cohorta de ecmnezii, fenomene de tip “groundhog day” si-asa mai departe. Devenirea si transcenderea sunt motorina elementala pentru ca intre aceste doua realitati, una structurala si cealalta functionala, sa existe un continuum.

Or da-i omului un Hummer si in curand va avea nevoie de o autostrada, si de-o vila cu piscina. E posibil ca in relatia dintre specie si habitat, cel putin in cazul omului, existenta simbiontului cultural sa duca la o inversare a quotei de influenta reciproca. Omul este modificator de habitat nu prin forta sa de masticatie, ci prin nevoia culturala de adoptare a acestuia intr-o lume a reprezentarilor secundare in care habitatul e “viu” asa cum si Zeul e viu. Nu vorbim aici doar de proprietatile frunzei de rhododendron, sau de calitatile indubitabile ale cactusului de ayahuasca. Vorbim de compulsia, pana la urma, a omului de a antropomorfiza mediul dimprejur ca sa si-l faca al lui. Pamantul e “al nostru”. Padurile sunt “ale noastre”. Pana la urma si preocuparile privind extinctia in masa a anumitor specii, care fac subiectul unor dezbateri aprinse dar nicidecum ancorate intr-o teza coerenta privind “de ce-urile” extinctiei in masa, sunt tot antropomorfice. Ne e groaznic de frica sa nu patim ce facem si noi altora. Asta e una dintre culmile antropomorfismului si din fericire dezlegata la baieri tocmai de Noul Testament care nu mai invoca “ochiul pentru ochi” si “dintele pentru dinte”. Gata, fara antropomorfism baieti, putem sa-i dam bine drumul la era industriala, natura va intoarce si celalalt obraz!

Nu exista, si aici vroiam sa ajung in dimineata asta in timp ce ma indrept spre week-end, nu exista o retragere definitiva din religie. Din pacate demersurile initiate de Richard Dawkins si compania sunt sortite, oriunde vor merge, esecului. Ma raliez in gand lor, dar admit ca e un exercitu de inutilitate sa calaresti impotriva valului pe care stau cargo-culturile. Traiesc cu ochii pe propriul meu simbiont pe care il admir cat de versatil poate fi uneori, il recunosc si la altii si admit ca nu e niciodata un simplu vierme adormit care rontsaie multumit la o bucata de pita.

Sa fiti buni (zice larva din mine).

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s