Intelepciune, destelepciune

N-am inteles niciodata ce inseamna sa fii intelept. In majoritatea culturilor atributul este preorgativul obisnuit varstnicului, a omului “trecut prin viata” si care inca nu s-a dementializat prea mult incat sa bata campii. Mai rar intelepciunea este sinonima, dar nu pe de-a intregul, cu eruditia, anume daca ti-ai tocit intens coatele prin diverse biblioteci, daca ai aspirat o cantitate critica de praf de acarieni, si mai ales daca folosesti informatia acumulata intr-un fel adecvat situatiilor care ti se prezinta, iar asta rezulta cumva intr-un lysis al impasului, atunci la trasul liniei ai actionat intelept. Un intelept, nota bene, nu e obligatoriu sa actioneze cu intelepciune, la fel cum si cei mai dezaferentati indivizi au momente de mare insight. Acest cuvant, “insight”, e un adaus relativ recent la concept, anume ca intelepciune presupune si ca ai patruns cumva “miezul” real al problemei, ca vezi dincolo de premise sau forma si ai ajuns la mecanism, la motivul repetitiv poate, si ca prin asta esti in posesiunea, poate, a acelui distilat, acelui elixir care ar putea sa explice si alte situatii diverse construite insa pe aceeasi platforma.

Luna aceasta, nu mica mi-a fost mirarea, Archives of General Psychiatry, jurnalul cu cel mai mare factor de impact in psihiatrie pe continentul american, publica un articol despre neurobiologia intelepciunii. Nu-l discut aici decat poate cel mult ca leit-motiv, sincer am ramas putin dezamagit in sinea-mi de platitudinile vehiculate si mai ales solutia stearpa aleasa de modelare a intelepciunii pe criterii functional imagistice aceleasi ca in multe alte domenii de cercetare. Folosesc insa la randu-mi oportunitatea de a “fura” un pic din initiativa lor ca sa brodez o scurta dizertatie despre patologia intelepciunii. Da, cred ca exista o patologie a intelepciunii si, ca un corolar, nu rareori intelepciunea poate fi patologica sau indicativa a unei patologii insuficient explorate.

In primul rand trebuie sa observam, din start, ca nu exista intelepciune fara abilitatea de a reflecta reprezentari secundare ale lumii in care traim. Nu ma refer doar la capacitatea de a mima mediul inconjurator, sau de a interactiona de-o maniera heuristica, oportunista, cu habitatul modificat ca sa favorizeze supravietuirea, ma refer la o teorie despre mecanism, despre pozitia ta ca individ in acest mecanism si abilitatea de a-l transcende. In linii mari s-a vorbit despre aceasta teorie ca fiind o “teorie a mintii” sau – in termeni filosofici lasati cadou de la Descartes incoace – un “teatru cartezian” in care se petrece, in animatie a constiintei, trecerea universului. Prin asta, vai noua, plasam intelepciunea eminamente in sfera umanista si o separam ireversibil de competenta, pe care poate o au toate organismele vii. E o observatie interesanta, si putem sa o facem fara un preambul, ca intelepciune atemporala e un non-sens, in termeni naturali sau supra-naturali, tocmai pentru ca se stabileste pe criterii de prezenta, si scientsa, finite. Nu e un “dat”, ci un “castigat”, un produs de metabolism.

Meeks si Jeste rezuma trei mari atribute “corticale” ale intelepciunii: reglare emotionala, abilitatea de a lua decizii si de a relativiza valori. In fapt e o aceeasi marie cu alta palarie lansata acum multi ani de Dan Goleman, si – cum scriam acum ceva ani in urma – Becker si Posner, anume ca inteleptul este un bun fabricant de viitor. Cauza si efect. Nu trebuie sa spargi ulciorul ca sa verifici proverbul. Cand in Roma, poarta-te ca romanii…si-asa mai departe. Ce-i drept e drept, multe specii care impartasesc omului abilitatea de a grega social, si de a avea comportamente indreptate spre comunitate si, mai mult decat orice, de a dovedi altruism social, vor da dovada de aceste trei ingrediente mai putin poate “relativizarea valorilor”. Suricatele, de exemplu, sau delfinii, sau in mai putina masura sepiile. Natura cu siguranta nu a pus intelepciunea in bratele lui Adam, ca pe tavanul Capelei Sixtine, si descurca-te, Ioane! Iata cum putem postula, fara prea mare risc, cum ca intelepciunea este un fenomen dimensional, altfel spus relativ la un “ceva”. Intelepciunea, carevasazica, nu e un varf, ci o panta desi, trebuie observat, nu o panta lina si nu obligatoriu raportata la o linie de orizont catre o “culme”. Vorbim adeseori de “culmea intelepciunii”. Ea nu exista si din acest al doilea argument (primul fiind cel temporal, si de finitudine a prezentei, si stiintei) deriva si aceea ca intelepciunea comporta o oarecare plasticitate. Neuroplasticitate. Psihoplasticitate. Mai simplu spus, intelepciunea se comporta in anumite momente ca un simbiont care cauta sa se organizeze si sa se reprezinte pe canoane care urmaresc acelasi criteriu al parsimoniei pe care il regasim in toata arhitectura universului. Una la mana ca se conserva tot, nimic nu se risipeste. Doi la mana ca procesul este unul care tinde la economie de energie si cheltuieli minime de mentenanta.

Darwinistul clasic va privi intelepciunea ca un bun “trick” pe care specia si l-a insusit pentru maxim de sanse de supravietuire in dauna “neinteleptilor”, “desteleptilor”. Aici, putem sa comentam ca macaraua evolutionara pe care o reprezinta intelepciunea nu este decat, maximum maximorum, suma cunostintelor deja acumulate. Asadar, un bun intelept nu poate fi, in natura, decat acela care poseda, manevreaza, si modeleaza intr-un cadru de referinta existent cunostinte pre-existente. Vizionarizmul, imaginatia creativa si acea “nebunie” frumoasa a inventatorului n-au nimic a face cu intelepciunea. Degeaba a spus Edison ca progresul e 10% inspiratie si 90% transpiratie, degeaba a sugerat apoi Lenin ca “invatati, invatati si iar invatati” pe baza dictonului latin odios repetitio mater studiorum est, nicaieri ascensiunea de specie nu depinde in vreun fel de intelepciune, un ingredient important dar nicidecum suficient decat poate cel mult pentru extinctie si intarzierea ei. Ascensiunea este cel mult un accident norocos prin care se rezolva un impas, un dezechilibru intre hrana, si hranitor, intre continut si continator.

Cum sa imaginam, asadar, abaterea de la normal a intelepciunii sau poate mai intai ar trebui sa ne intrebam daca asa ceva e posibil, sau cu adevarat realizabil? Cata vreme intelepciunea e un proces finit, cu cap si coada, cata vreme reprezinta o suma a cunostintelor colective asumata, si accesata, oportunist, cata vreme realizeaza o redundanta si apoi cliveaza parsimonios “marginile” pana n-a mai ramas decat mecanismul, cum poate deveni intelepciunea patologica?

Revin la primul sine-qua-non, adica prezenta intelepciunii intr-o lume a reprezentarilor secundare. Autistul, de exemplu, este de multe ori un teribil intelept. Este un teribil intelept care nu are nici reglare emotionala, nici o foarte buna relativizare a valorilor. Dimpotriva, autistul contine motorul de intelepciune fara sa existe un continator. Simon Baron Cohen, de exemplu, dar si altii sustin ca autistii au un defect major de mentalizare, de “teorie a mintii”. Consider aici ca aceasta apreciere preteaza la multe confuzii si ma intorc aici la articolul lui Meeks & Jeste din Archives de luna aceasta. Toata literatura privind neurobiologia constiintei este ciumata de dihotomia intre “minte” si “creier”. O lume a reprezentarilor secundare capata proportii metafizice si, atentie, m-am ferit sa folosesc termenul dincolo de perniciosul “insight” pentru ca in discutia referitoare la intelepciune nu (mai) putem sa pacatuim, si in 2009, prin cartezianism. Mintea este creier, intelepciunea este creier. Asadar orice patologie de creier impacteaza, de-o maniera sau alta, intelepciunea. Paradoxul hiperfunctiei din Phenomenon, de exemplu, precum si toate diatribele referitoare la “cat din creier ne folosim oare, sau oare cat si-a folosit Einstein, sau cat isi foloseste Bill Gates” nu rezolva prima premisa, aceea a felului in care functioneaza masinaria si mai ales de ce functioneaza masinaria. Dennett discuta pe larg implicatiile intentionalitatii si raportului la axa verticala (nevoia de simetrie) ca primi miscatori ai intelepciunii, si prin asta raspunde partial la intrebare in Consciousness Explained si – partial – in Darwin’s Dangerous Idea. El invoca de asemenea postulatul Leibniz despre “cea mai buna dintre lumi”, anume ca in cele din urma intelepciunea, ca particularizare a constiintei, sunt invingatorii unui turnir din care nu vom cunoaste vreodata invinsii. E un echilibru extrem de fragil, si in timp ce scriu asta mi-aduc aminte de cugetarile lui Ramachandran privind pacientii lui sinestetici, ale caror conexiuni particulare cerebrale in zona girului fusiform facilitateaza asimilarea mai multor simturi intr-unul, de exemplu gust si culoare, miros si sunet si-asa mai departe. Intelepciunea este, putem sa recunoastem, o sinestezie. Durerea dureros de dulce a lui Eminescu e doar un exemplu de sinestetic, si o proba de intelepciune. Sa auzi asta insa de la un copil cu sindrom Williams e – pe de alta parte – un teribil soc mai ales cand acestia au un IQ mult sub medie.

O patologie a intelepciunii poate fi inteleasa doar in contextul conectivitatii sociale si intr-o teorie a sistemelor. Pentru individ simpla posesie de cunostinte, si chiar de mecanism, nu e utila si oricare aplicabilitate a ei nu va putea sa fie recunoscuta drept patologica. Insemneaza, notez pe margine in timp ce remarcam aceste lucruri, ca Robinson Crusoe n-a avut nevoie sa fie intelept ca sa supravietuiasca pe insula, ci a avut nevoie de Vineri. Ca dimensiune, patologia intelepciunii poate fi recunoscuta drept supra-regulata, sau sub-regulata. In anumite sindroame de lob frontal (cu un caz specific al tumorilor maligne de lob frontal) dizinhibitia cognitiva, comportamentala, dar si bizareriile de gandire care uneori frapeaza prin locvacitatea lor fac atingere la ceea ce Meeks si Jeste numesc “reglare emotionala”. Pe de alta parte, incapsularea delirului anumitor schizofreni urmareste o traiectorie impenetrabila de plauzibilitate si natura centripeta a ratiunii care tinde catre argument.¬† Afectul si reglarea limbica a afectului, aici, nu sunt decat culorile sinestetice care incurajeaza, faciliteaza anumite “victorii” in turnirul ideilor astfel incat principiul hedonic, biologic vorbind, va coupa demersul cognitiv.

Nu in ultimul rand, in cazul veritabilului psihopat, patologia de intelepciune acestuia este una de natura calitativa. Psihopatul intelege lumea pe care si-o asuma, si si-o aliniaza. E foarte posibil ca un exces de intelepciune transforma individul intr-un psihopatoid, prin aceea ca-l rupe de imperfectiunea semenilor sai si – ma gandesc aici la Socrate – il va transforma ulterior intr-un bautor de cucuta. Imersiunea in proces, si e un avertisment de model, nu va putea duce decat la nebunie si la intreruperea unei buni functionari si asta pentru ca functionam, si existam ca sistem oarecum in pofida bunului nostru simt ca indivizi. Nu exista bun simt cand tata leu mananca puii mamei leu ca aceasta sa intre imediat in calduri si sa produca noi pui, dar este lucrul intelept de facut. Nu exista bun simt in dogma Malthusiana, si in darwinismul social, dar in anumite cercuri se practica intelepciunea modelului de rezolvare a dilemelor prin conflict (solutia alexandrina). Foarte posibil ca doar in pragul extinctiei vom realiza, ca specie, valoarea imediat superioara de intelepciune care sa constitue o norma inafara patologiei. Pana atunci singura intrebare vis-a-vis de intelepciune, care ramane pe masa poate partial reglata aici, si acum, este …ce este de fapt intelepciunea pentru noi, creierul?

G.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.