Ministerul lui Caragiale.Despre sfincterofagi

Exista mituri cu Caragiale, exista mituri despre Caragiale si-apoi exista invocarea lui Caragiale, zeul absurdului, fara ca neaparat domnia sa sa aiba, macar de pe lumea cealalta, ceva de-a face cu situatiunile pe care le traim noi, muritorii, la mii-de-ani-i-au-trebuit-luminii-s-o-ajunga. Fie ca m-am lovit de raspunsurile absurde ale Ministerului mai deunazi, fie ca stau si ma mir de generozitatea facturilor de la Service Renault, fie ca ridic o spranceana cand aud ca au disparut cablurile si camerele de pe Autostrada Soarelui, o fac din pozitia omului care inca mai crede intr-un oarecare ax central al bunului simt fata de care s-ar putea situa un comic habitual a la Caragiale. Oare ce s-a intamplat cu acest bun simt, acest “good will” pe care pare-se ca l-am pierdut, noi, eufemistic?

Exista posibilitatea ca nu se mai invata, carevasazica s-au pierdut dascalii. Asta presupune, ce-i drept, ca in stare nativa, ecologica, precambriana, omul este un nesimtit, un natang, un mitocan si-un hot. Asta presupune ca suntem atinsi de Mara din stadiul de mormoloc navigand in piscina genetica. Asta presupune ca insisi dascalii care obisnuiau sa predea bunul simt o faceau oarecum impotriva bunelor lor instincte si-asta pentru ca puneau avantajele undeva la campul periferic vizual; care avantaje nu erau nici ele foarte evidente decat cel mult in momente de contact inter-individual. Luati separati, romanii de exemplu au fost dintotdeauna foarte simpatici. Problema e cand pui doi romani unul langa celalalt.

N-am decat a ma alatura deci, daca ar fi sa ma refer doar la dascali, lungului sir de apologeti, unul mai ntelectoal decat altul, si sa declam sus si tare de pe movilita mea cum raul se intampla, fie eu observator sau altul. Am inceput sa percep oarecum visceral inclusiv comentarii anterioare de-ale mele si nu sunt multumit. Nu ca nu ar incepe si asa dialogul despre schimbare, adica revizuirea minutioasa, in extenso, a problemelor si-apoi zbaterea proteomica pentru oferirea de nume, si-apoi de clase de nume, si-apoi un intreg tabel al lui Mendeleev de hibe pe care sa le rezolvam de-a lungul eonilor care vin, intru propasirea urmasilor urmasilor nostri (ca noi sigur murim pana cand se amelioreaza situatia). Moartea dascalimii intru bun simt, imi spun, nu poate sa rezolve problemele ante facto, cele care s-au petrecut deja. Daca natiunea e deja in rahat, filosofia actului de-a te – pardon – caca in ea natiune se dovedeste a fi, daca o rostim asa si nu altfel, o simpla tautologie.

Si totusi asta fac majoritatea analistilor pe care am sa-i numesc in cele ce urmeaza sfincterofagi. Sfincterofagul musca de acele fibre care asigura continenta unui popor intrucat considera ca o atare continenta ar fi sinonima cu oprimarea liberei gandiri (folosind precedentul Larry Flint si Primul Amendament al Constitutiei Americane). Departe de ei de a revolutiona sau revitaliza dascalimea bunului simt. Daca ii asculti cu atentie nu vor oferi ceva viabil, macar vreun prototip, vreun concept Steppe din care sa iasa apoi Loganul break si-alte cele. Nu. Mintea lor conopidiforma se opreste la manifestarea grijii ca lucrurile nu merg, si nu sunt in regula, si niste oameni se – pardon – caca in ea natiune. Durerea proprie mie, si-o spun aici ca sa scap de remuscari, e ca in dorinta de aliniere la “target”-ul cititor, si ca sa ofer materiale digerabile, mi-am aliniat de multe ori strategia si argumentatia pe aceeasi platforma. Mea culpa. Ar fi meritat, poate, sa raman consistent la ideea mea din ultimii 20-si-ceva-de-ani de viata cum ca (si nici macar nu-i vorba mea, ci a tatii) nu e nevoie sa spargi ulciorul ca sa confirmi proverbul. A scrie critic nu presupune sa distrugi, sa treci prin tinta, sa umpli obligatoriu de noroi si sa demontezi pana la piulita realitatea pre-existenta. Asta e in fapt genialitatea lui Caragiale, si perenitatea lui. Faptul ca domnia sa reflecta mecanisme valabile si in secolul XIX, si XX, si  – iata – si XXI nu inseamna ca Romania e un popor de pitecantropi degenerati genetic (ceea ce s-ar pute deduce fara prea multa zabava) ci ca aceste mecanisme sociale sunt a) plastice, b) auto-suficiente deci rezistente in timp si c) cultural integre.

Si-aici intram intr-o zona de mare deziluzie daca nu luptam cu aceasta insiruire alternativa de motivatii. Unde mai pui ca tot tavalugul comunist, si troika si perestroika, si Ana Pauker si cu Dej au bagat spaima’n burgheji n-au reusit sa stinga, sau sa altereze, caterinca romaneasca. N-ar trebui sa ne resemnam, poate, si sa admitem o data pentru totdeauna ca acesta ne e de fapt destinul si-ar trebui sa fim mandri ca doua razboaie mondiale, un holocaust propriu si-o juma’ de secol la care am prestat la Omul Nou n-au reusit sa atinga, de fapt, cu nimic Caragialele din noi? Traiasca Agamita Dandanache, traiasca Mita Baston, traiasca toti Farfuridi si Branzovenestii si mai ales clondirul cu mastica. Numai in poporul unui Caragiale putea sa existe un Penescu si-un Becali, Caragiale probabil si-ar fi ras mustata sa poata sa-l admire macar o zi pe Boc la prezidiu, sau pe varfuri la poza de grup, si-ar mai fi tras o prajiturica pe la Capsa doar sa-i vada pe Cele Zece Babe Sezatoare sau Oastea lui Pitigoi (zis si Gadea).

Punctat, piparat pe aceasta osanza crescanda pe burdihanul bravului nostru drag popor, se afla urticaria caritabilitatii. Ma intorc si vad copii orbi, surzi, cu gauri prin cap, prin fund, prin inimi, prin burti, copiii vanduti de tiganci si copiii furati de tiganci, copiii fara parinti si copiii cu parinti, si cum se mai trezeste cate o Duda (n-are nici o legatura cu Principele) sa ne ceara bani pentru salvarea lor. Sa fiu bine inteles. Eu nu atac actul de voluntariat social pe care dimpotriva, il sustin. Eu nu me detasez de astfel de cazuri mai ales intrucat m-am “dudificat” la randu-mi intr-un numar de cazuri. Arat cu degetul Duda careia chiar i se rupe de copilaria din acei mici mutanti pe care-i foloseste drept Coccolino pentru ca sa i se mai puna o zalba in tinicheaua de Buna Matroana. Arat cu degetul ipocrizia sfincterofagului care face un bine si scuipa trei rele. Arat cu degetul, si prin asta merg mai departe decat doar a comenta, peltic, “gugustiucii” domului Cristoiu si o spun de la obraz cum ca aceasta practica e o abominatie, o nerusinare si, pana la urma, o forma de pedofilie. Evident, pedofilul clasic este unul care abuza sexual un copil pe care-l foloseste pentru ca are o “tulburare de identitate sexuala”. Hm. Si Duda? Dincolo de mormanele tencuite si de sprancenele arcuite, in spatele botoxului si buzucei se afla o ciuperca cu transmitere sexuala, ce-i drept, intr-o natiune cronic bolnava de o venerie care mai rimeaza si cu reverie din cand in cand.

Ce ne facem? Caragiale nu a oferit vreodata solutii. Asta e si dilema cititorului, si pagubosenia strategiei pamfletare pana la urma, anume ca nu indeamna decat la haz de necaz si prin ridicolul anumitor situatii caricaturale indreapta, paradoxal, lumea si eroarea ei de reflectie in oglinda. Limbajul meu tare obligatoriu sa fie indoit cu apa minerala din pacate nu va atinge nou-sclipitoarea Pitipoanca, pe Cocalar sau oricare alte productii ale trustului Catavencu. Va atinge tot nefericitul ala care se scarpina incredul la intrarea, spre capatul zilei, in acelasi apartament in mod straniu tacut, si apoi citeste un text ca sa nu se mai simta poate singur in nebunia lui. Limbajul meu tare poate va da forma si comuniune unei mici civilizatii razlete care denunta sfincterofagia (in traducere libera mancatul de cur) si propune ca alternativa traficul liber consimtit de bun simt ca marca inregistrata. Atat.

Stiu ca, asa cum sunt bacterii aerobe si facultativ anaerobe (adica doar puse la grea incercare isi schimba metabolismul ca sa supravietuiasca), asa sunt si oameni de bun simt care in mod facultativ au devenit sfincterofagi. Cand intre lupi, zicea tata, musai sa latri. Sau nu. Bunul simt zice sa taci ca sa demonstrezi bunul simt. In cazul meu, cred ca dimpotriva. Cred ca bun simt este sa vociferezi, sa protestezi, si sa dai peste nas gregarului nesimtit care, desprins din mi(ni)sterul lui Caragiale vine sa-ti explice cum ca a lui este si dreptatea, si realitatea, si ca nu mai e nici timp, nici loc, de tine. Deposedat de nas, sfincterofagul nu va mai simti nici miros, nici atractia de a presta ocupatia favorita si va trebui sa-si regaseasca bunul loc intr-o ecologie unde e limitat, ca anaerobul, de existenta oxigenului.

Sa respirati. Bine?

G.