Curcapesurse

Mi se pare hilar. Mai nou, doua stiri din trei ajung in atentia publicului dupa un scurt joc de v-ati-ascunselea cu presa din care iese unul mai vartos, asa, la inaintare si se bate cu pumnu’n’chept (varianta romaneasca la Guns’n’Roses) ca lasati pe mine, baieti, am eu surse. Aceste surse, stie si cel din urma tsarcovnic, sunt politicieni de bine care aflati in posesia acestor informatii se gandesc ca cel mai usor drum spre suprafata e sa le divulge unor alti oameni de bine, credinciosi si iubitori de tara care cu mare dificultate si preferabil rupti in doua de indoiala le vor spune prostimii. Prostimea, adica tu, si tu, si tu, si eu si familiile noastre platitoare de taxe, poate ca nu se mai minuneaza asa cum ar merita in fata acestei scamatorii din care iese mereu cate-un iepure din palarie. Si totusi informatiile iesite mereu triumfatoare dintr-o lupta intre alb si negru, intre “bai, merita sa stie” si “shh, nu trebuie sa afle, e secret, numai o mana de voinici caliti in lupta trebuie sa afle” ne ating. Ne pateaza. Ne conving, pana la urma, ca traim inca intr-o comunitate in care curgerea adevarului nu se face laminar, ci turbulent.

Povestea asta cu laminarul si turbulentul mi-a eludat multi ani privirea foveala. Sangele e un fluid, stie oricine. Are o fractie solida, adica globule, bilute daca vreti, si o fractie lichida, plasma. Sangele, carevasazica, e o suspensie. Suspensiile au un dar, ca daca le lasi in pace cauta sa sedimenteze, mai la vale solidul, mai la deal lichidul. Sper ca am fost clar. Cand se scurge din pahar, suspensia – datorita compozitiei ei – se bolboroseste la inceput dar apoi, datorita fortelor de atractie dintre fractiunile solida si solidul pe care aceasta curge  – se va prelinge probabil. Ceea ce si face sangele in mod obisnuit, lucru care ajuta, fortuit, ca sa nu fim mereu pe pas de a mai face un cheag pe instalatie. Acest lucru se intampla in anumite boli. A murit, saracul, zicea o doamna, a facut un cheag pe creier. Da, corect, si probabil pe-acolo nu trecea sangele laminar.

Un domn de la Busteni unde-am petrecut noaptea s-a speriat, proaspat fiind in comunitate, ca daca nu inchide usa odata cu gainile o sleahta de boschetari abia vor astepta sa urce la el in pensiune sa-i deranjeze sau devalizeze camarutsele aranjate cu truda. Si da-i si paranoia, metanoia si catatonia (sic!). Aflase, pesemne, pe surse ca i se pregateste ceva.

Divagatia mea larga, si poate nu foarte explicita cauta sa expuna un fapt asa cum il percep eu, anume ca in adancul nostru, ca popor, traim nostalgia tragica a unor vremuri cand a sti un lucru pe care celalalt nu-l banuieste iti aducea avantaje. Inca traim speranta ca fara sa ridicam nici un deget, fara sa actionam in vreun fel intru propasirea noastra ca individ si membru de grup in acelasi timp, vom afla ceva prin care sa putem controla o situatie, sau altcineva care sa ne devina aservit. Neam de iobagi si ciocoi, poate, si n-as vrea sa cant in solfegiul lui Patapievici care s-a scatologizat suficient pe dansul (rimeaza cu scandalizat), romanii care suntem au distilat tehnica stalinista de deschidere de noi colhozuri cautand ca furnica, acel secret despre vecin, sau despre presedintele de scara, sau despre Presedintele insusi. Ne atrage. Ne fascineaza. Ce folos ca murim de foame? Ce folos ca ne put picioarele? Ce folos ca nu avem scoli, spitale, cimitire? Noi putem trai, si muri, pana si in conditii de imponderabilitate caci si pe lumea cealalta vom duce cu noi gadilatura dulce a barfei de-am aflat-o dupa colt.

Adevarul, in barfa, curge turbulent, involburat in jurul bolovanilor care-l combat si-apoi, gravitational, catre o zona in care sa acumuleze, sa genereze poate un lac, poate o balta. Nu e al nimanui, doar o proprietate vehiculata, pana la urma o parola de intelegere, si cooperare, intre cel putin doi indivizi. Iar noi cautam sa o transformam intr-un preambul de santaj. E un remake ieftin, de buget mic, al filmelor horror din clasa “stiu ce-ai facut azi-vara”. Ne uitam cu nesats, dar nimic mai mult. Daca vine vremea sa schimbam pozitia de curcapesurse, de cele mai multe ori vom uita ca a intra in proprietatea unui adevar care s-a apropiat de tine nu e doar o comoditate, ci si o teribila obligatie de a-l reda cu fidelitate. Telefonul fara fir, intr-un penitenciar de exemplu, rareori duce la un final fericit. Intr-o societate libera si cu multiple grade de libertate, spuneam si mai sus, ar trebui ca ideile corecte sa se prelinga pe constiintele indivizilor asa cum sunt ei asezati, strat dupa strat, pe piramida cunostintelor. La noi in schimb turbulenta, efervescenta, aptitudinea aceasta de a exploda, fasait si sulfurat, a unor adevaruri a facut, si face, ca sa nu putem defini borne, valori, etaloane, fata de un “t zero” de la care sa repornim istoria noastra de evolutie.

Ne invartim in loc, ca curca pe surse. Pe cat de vizibili sunt aceia care creaza directie, pe cat de mare sansa care li sa dat, pe atat de mici ei in fata vremurilor. Pe cat de bine eram pregatiti acum 20 de ani, cand ieseam cu nasul in primavara libertatilor noastre, pe atat de basinos a fost rezultatul, explicat poate pana la urma doar de aceasta mare boala a noastra ca natiune, foamea insatiabila de a sti, dar a ascunde, obsesia de a te baga in seama ca sa posezi informatii care nu sunt ale tale doar ca sa le virezi, apoi, disfazic in conjuncturi complet deposedate de context, si consecinta. E un talcioc de secrete spuse cu voce tare, ca si cum m-ar interesa si pe mine, ca si cum ar trebui sa-ti pese si tie, caci vezi bine ca pana la sfarsit nu ne pasa deloc amandorura suficient de mult.

Acest text nu pledeaza, pe “cale de consecinta”, pentru o cenzura. Putem observa ca sunt cateva scenarii interesante daca lasi darwinismul sa functioneze si “pe surse”. Acest text pledeaza pentru o intoarcere la bun simt, si un bun respect nu pentru adevar (nu clocote la ora aceasta purismul in mine) ci pentru felul in care si unii, si ceilalti, il tranzactionam. A afla e un privilegiu de rang scazut, a dezvalui o obligatie de rang inalt in care judecata trebuie sa insuteasca, daca nu sa multiplice cu factor de o mie, impulsul de a deschide gura. E bine, carevasazica, sa minti, daca a minti presupune ca oferi ceva comunitatii. O stie pana si copilul de 3 ani care nu anunta, cu emfaza, ca s-a mai cacat o data in pampers. Ei, de aici nu rezulta obligatoriu, logic, ca adultul adulant de adevar respinge paradigma minciunii albe si, ca Washington, declama – tot pe surse – ma iertati dar eu nu pot sa mint. Ei ba bine ca nu! Bineinteles ca poti sa minti. Bineinteles ca vrei sa minti. Bineinteles ca ai sa o faci. Bineinteles ca atunci cand i-ai soptit colegului ce stiai ai admis, ca si la 3 ani, ca te-ai cacat in scutecel dar nu ai bilutele sa o admiti pe fundal de apus de soare.

Domnule politician de te joci de-a zvoner-ul, ce-ai zice sa cresti odata si sa iti faci nevoile unde le e locul? Si domnule jurnalist, prietene, raspandacule, la sfarsitul zilei itele care s-au tesut imprejuru-ti poate iti platesc rata la casa, dar – si fir-ar al ciorilor ma intorc la Nash – nu fac altceva decat sa-ti scada sansele pe termen lung pentru ca reprezinta un avort al cooperarii. Ca se confirma, ca nu se confirma “bursa zvonurilor” e doar o vita bolnava care tot regurgiteaz produsul propriei rumegari in lipsa de ceva mai bun. Iar tu masezi temeinic la al cincelea stomac.

Care e morala acestei productii ca de obicei colorate si poate prea filigranata pentru unele gusturi? Nu mai vreau sa aud de “surse”. Vreau sa ii vad. Vreau sa ii stiu. Vreau sa spuna cum le vine, si prin asta sa dezvolte obiceiul unei ablutii publice, nicidecum scurta eructatie de constiinta la un SMS, si-un mic. Altfel, vorba stramosului….eu cu cine votez?

G.