Alb negru

In all the roundness of life’s bulging shapes, on and again

There is a silent scream of belonging, a becoming

Laughter turned pain, pain turned embrace

Forever but seconds your life is on

Your footsteps. A ghast of air passing on hills

The meadows and valleys of death. Sleep knows no lifelines

And death’s hollow eyes aware though are not that as life slowly

Dies it is not into sleep, for there is no awaking from the

Pain

Dug in deep.

Every day is a memory revisited taking its last breath

Into death.

Unele zile se petrec mizer, intre albul plisat al halatului si intunecimea doliului care pluteste la intrarea in saloane. Oamenii mor, vreau sa fiu clar. E o uzanta in fond, o platitudine, o creanta inevitabila a muncii de medic, o realitate palpabila pana la ultimul puls fie el si neregulat. Oamenii cunosc o identitate congruenta celor din jur dupa care inceteaza a declina verbul “a fi” la propria persoana. Apoi stop. Se petrece pur si simplu, e ca o adiere care a rupt frunza batuta de toate vanturile iadului, ce vina a avut ea ca mangaind a creat presiunea unica, si suficienta, sa schimbe ireversibil cursul lucrurilor asa cum erau pana atunci?

Unii aluneca brusc in moarte. Intervine ca un fenomen complet implauzibil, fulgerator. Altii adasta, decrepit, de neintors dar totusi legati de propria noastra nehotarare in raport cu ce inseamna viata. Este ea o unda electrica cerebrala asa cum o observi pe electroencefalograma (EEG)? Este ea o unda electrica miocardica asa cum o observi pe EKG? Respiratia spontana? Deschiderea ochilor? Miscarea mainilor? Recunoasterea aproapelui? Limbajul non-verbal, expresiv? Limbajul format? Pentru om, ce inseamna viata de om? Nu cred ca alunec intr-un argument circular daca observ ca in insasi raportarea la “alte forme de viata” noi, oamenii, antropomorfizam, adica alocam proprietati umane acolo unde nu sunt tocmai din imensa dificultate de a “da” un sens altul decat semantic, unul intrinsec, vietii. Pe mine, de exemplu, in timp ce scriu, are loc moartea a miliarde de bacterii procariote si eucariote. In aerul dimprejur comunitatea microscopica a germenilor care confera organicitate aerului, si apei, si plantelor dimprejur se afla pe o panta de extinctie suplinita doar de aparitia unor noi membri.

In alb-negrul muncii mele zilnice, ca un psihiatru aflat la raspantia intre specialitati, am fost deloc surprins sa aflu ca prima preocupare a colegilor mei cei noi e…moartea pacientilor. Fiecare o integreaza in felul lui, fiecare o dialectizeaza intr-un limbaj care cauta sa rezolve intr-un fel vina de fond pe care o avem cand “ne” moare un pacient. Dupa luni in care mi-am pus problema originii “tanato-filiei de discurs” din relatia spontana a celor cu care lucrez la mine (ei stiind care e specialitatea mea), cred ca explicatia plauzibila e dorinta de transfer si comuniune. Medicul, cred, e enorm de singur in sarcina lui dupa acel moment de neintoarcere cand, hipocratic vorbind, viata paraseste pacientul. Se lasa negrul. Manevrele noastre reflecta un drum al probabilitatilor, si al mecanicii imediate care trimite disperat la intrebariile identitare la care ma refeream anterior. Legal, definitia mortii a urmarit o puternica modificare in ultimii 10 ani ajungand, in prezent, sa reprezinte un conglomerat de premise care respecta a) o intensitate, b) constanta in spatiu si c) timp. Medicina a inventat “moartea clinica” drept fiind acel interval de timp in care noi recreem “viata” pentru organele corpului uman, dar nu pentru individ. Americanii ii spun “moarte cerebrala” desi adeseori ea a intervenit mult inaintea lipsei de activitate electrica (acolo unde intervine definitia). Abaterile sunt multiple, de la fenomenele de tip “zombie” la “locked-in”, stari vegetative si decerebrari traumatice sau infectioase, si lista ar putea continua. Dar in oricare dintre ele se lasa negrul, si singuratatea. Noi, oamenii, noi oamenii medici in particular, fugim de intuneric, si de singuratate. Ce ironie ca luptam cu ele pentru altii, nu, ca ulterior sa preluam o parte in propria incastrare in raport cu acest fenomen.

Moartea a venit azi dimineata, de exemplu, prin patul gol pe care ieri l-am lasat plin la plecare. Prin vestea ca pacientul din 49 nu mai e. Prin locul de la 14 care s-a eliberat pentru o noua internare. Si vieti in precaritate continua sa vina, semn ca viata merge inainte iar noi suntem chemati la ceva mai mult decat a fi simpli luntrasi, sau chezasi unei lumanari aprinse. Uneori o aprindem spre viata pentru o vreme, o prelungim, o alinam, o imbunatatim, fara sa avem pretentii de creator.

O doamna m-a intrebat acum cateva zile cum ma cheama pe numele mic. I-am spus. Mi-a zambit, mi-a spus ca are sa se roage pentru mine pentru cele cateva zile pe care le-am prelungit sotului ei, in agonie. A avut timp sa-i spuna la revedere.

G.

Advertisements

5 thoughts on “Alb negru

  1. Si poate scoateti emoticon-ul asta care se hlizeste, nu se potriveste la unele comentarii.

  2. acum un secol, moartea nu se ascundea in spitale. bunicii agonizau cate un an in timp ce nepotzii se jucau in jurul lor. nu zic ca era mai bine, doar ca era altfel. de cand s-a progresat shi tot ceea ce inseamna boala shi moarte se scot din mediul familial, acestea nu mai sunt procese fireshti. privim moartea pe un pat de spital ca pe ceva tragic, ca pe o moarte in razboi. singurii familiarizatzi cu faptul par cei ce lucreaza in jurul ei. in ritmul asta vom ajunge sa interzicem cuvantul ca fiind politic incorect. cat despre sens? cred k ne va shoca din ce in ce mai tare. cred ca vom ajunge sa fim foarte uimitzi de faptul ca se moare. bun venit in “valea plângerii”…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s