doua zile pline. fara luna

Prima parte

Pe scurt, despre ce am mai facut. Am fost la Constanta sa organizez o conferinta.

Prima chestiune importanta, din pricina genocidului de neuroni provocat, a fost calatoria Bucuresti-Constanta, tur-retur, cu trenul caruia i se spune impropriu rapid. Sau, ma rog, probabil rapid in vreo limba moarta si disparuta inseamna calm, molcom, lent, puturos sau ceva de genul. Ma uit si la jucatorii de fotbal de la rapid si parca sa zic ca tot lent se misca 😀 Asta a fost un rautacizm gratuit, are bataie spre rapidistii mei, se stiu dinsii care.

De mult mi-am dorit sa parvin in viata, asa ca m-am simtit cocoana de oras si mi-am luat bilet la clasa 1. Mai tineti minte anul trecut cind am plecat la Cluj tot cu cls. 1 si mi-am jurat ca nu mai fac prostia? Ei bine, n-am invatat nimic, tot nu m-am declasat sa merg la a 2-a. Si iar mi-am luat teapa. Dar sa dezvolt.

Trenul meu se numea Rapidul 681 Bucuresti-Mangalia si pleca din Nord la 14:00 ca sa ajunga la Constanta la 17:45. El n-a plecat la 14:00 si nici n-a ajuns la 1743. A plecat la 14:02 si rapiditatea de pe parcurs i-a fost rasplatita cu o nesperata si neasteptata intirziere de peste o ora, mi-e lene sa calculez, dar am intrat in Constanta la 18:56. Dar ajungem si la Constanta, deocamdata sa va zic de tren.

Vagonul meu, singurul de cls. 1, era si singurul la care aerul conditionat nu functiona. “Am avut cadere de tensiune si trebuie resetat sistemu’ cind ajungem in Constanta”, mi-a zis doamna controlor. “Da puteti sa mergeti la a doua, ca acolo e 23 de grade”, a mai adaugat ea prietenoasa. Nu aveam cum sa merg acolo fiindca aveam urmatoarele premise: a) in trenurile noastre se fura, b) aveam 8 bagaje mari, c) la a doua nu mai erea locuri. Asa ca am stat la 50 de grade, cu apele siroind pe mine. N-are rost sa va zic ca am ridicat tonul, m-am manifestat, eram un cetatean indignat, am folosit zeci de argumente de platitor si beneficiar de servicii, i-am amenintat ca nu voi mai merge cu cfr-ul, ca nu mai… ma rog, ce zice omul la nervi. Cind mi-am dat seama ca imi consum singura si ultima farima de energie, topita si-aia, mi-am pus niste muzica si m-am virit in scaun. Norocul meu ca aveam pantaloni lungi, altfel cred ca ma pastea o hepatita de la curatenia de acolo. Colac peste pupaza, doi pensionari vizavi de mine au conversat despre pensii, puncte, recalculari, procente si alte chestii financiare pina la Medgidia. Linga mine un ins plinut nadusea vizibil, iar de pe la Ciulnita a inceput sa puta, pentru ca de la Fetesti sa candeasca grav pina la Cernavoda, unde a dat Ford si-a coborit. Tot e ceva ca n-am avut copii.

Bind eu un litru de apa in 2 ore si reusind sa scap prin pori de doar un sfert, inevitabil a trebuit sa merg la toaleta. Aici peisajul era familiar. Cu ala din copilarie, cind mergeam cu personalul de 2 dimineata la Sinaia. Sau cu ala din trenul clasa a 3-a dintre Iasi si Roman. Ma rog, exagerez, dar nu si la miros si scirba. Iarasi hepatita pindea si iarasi ficatul meu a iesit invingator. Ba chiar mi-am luat din gara o punga de chipsuri si am reusit sa halesc vreo 5 din ei, ad labam, in acel cuptor insalubru, fara sa vomit. Dupa care a trebuit sa ma opresc, caci era prea mult.

Am reusit sa ajung cu sanatatea intacta si datorita coloanei sonore, asigurata de formatia vocal-instrumentala Mastodon, albumul Crack the Skye, de mare spectacol, il recomand cunoscatorilor. Fiind olecuta mai dur in exprimare reuseam, macar in timpul pieselor, sa nu-i aud pe mosii din Muppet’s vorbind de pensii si daca inchideam ochii parca nu vedeam nici mizeriile de caroserii ambulante care zburau pe linga trenul meu rapid, pe drumul vechi de la Bucuresti la Constanta. Caci trebuie sa stiti, cei care nu stiti, ca 225 de km de cale ferata se fac in 5 ore, cu aproximatie (am calculat si intirzierea care e inclusa). Daca facem un calcul simplu, se merge cu 45 km/h in medie, dar de fapt exista si pauze prin halte in care trenul sta si asteapta. Asteapta sa treaca trenul in sens invers, cu care imparte aceleasi sine. Timp in care nu vezi tipenie de muncitor, utilaj sau alte semne cum ca s-ar munci pe sine. Nimic. Nada. Pauza. Si exista si portiuni in care trenul se tiriie ca o rima bleaga, beata de caldura, cu maxim 25 km/h, cum face de la Lehliu la Bucuresti, 60 km in 2 ore.

Peisajul. Peisajul adica ce se vedea din tren era compus, ca si frumusetile patriei noastre in general, dintr-o multitudine de imagini: sate si catune tiganesti, cu copii care faceau cu mina trenului, in soare, copii zdrentarosi dar incintati ca pe la ei prin curte trece un tren albastru. Sate pustii, cu ulite prafuite, cu tractoare si treieratoare rosii parcate printre pruni, naiba stie cum or fi ajuns acolo. Lanuri de griu cu pete rosii de maci in ele, valuri-valuri in soare si vint. Orase inghesuite, cu blocuri crapate si de pe care curgea varul, case cu acoperisuri cenusii de stuf rascopt, tigle rosii sparte, oglinzi de tabla unele stralucitoare altele plumburii, copaci tunsi la piele, niste cioturi erecte din pamintul galben, locuri de joaca ca niste instalatii din muzeele avantgardiste londoneze, ca paienjeni de fier contorsionati, cu picioroangele azvirlite spre cer in deriva, alandala, in care cite un copil gasea loc cit sa dezlantuie greierele de metal. Cimpuri de ciulini cu flori mov, turme de oi si vaci, liniste si riuri cu marginile pline de plastic verde, petice si crengi aduse de viituri. Pe linga toate astea trece trenul meu albastru, reconditionat si incins de soare.

Vedeam peisajul printr-un geam aburit, transpirat. Vi-l atasez mai jos. Clasa 1, ce curu meu…

Daca inca nu v-ati plictisit, va voi mai povesti si despre Constanta si intoarcerea la Bucuresti. Si voi mai merge pina in 15 iulie si la Tulcea, Galati, Slobozia si Braila, deci am a va povesti destule. In plus, tot data viitoare trebuie sa va prezint doua carti senzationale, una noua, alta veche, si despre o librarie cu un librar vorbaret.