diabet bey

daca ati vizitat turcia, probabil ca stiti cum prepara turcii ceaiul. daca nu, va spun eu: mai intii se umple samovarul cu apa, cam pina la jumatate, si se lasa pe foc pina da in clocot. cind incepe sa fiarba apa, un sfert din cantitate se foloseste pentru a uda peretii interiori ai ceainicului, dupa care se arunca. se pun frunzele de ceai in ceainic (cam intre un sfert si o treime din volumul acestuia) si se amesteca bine cu putina apa fierbinte. deasupra se toarna restul apei clocotite din samovar, se acopera si se lasa cam cinci-sase minute. impreuna cu frunzele de ceai se poate adauga si zahar precum si citeva felii de lamiie, dar asta nu este obligatoriu pentru ca multa lume prefera ceaiul neindulcit. ei bine, dupa tot procesul asta, ceaiul devine extrem de concentrat, in special daca este preparat cu intentia de-a fi servit de-a lungul intregii zile si nu tot odata. pentru a-l mentine fierbinte de-a lungul intregii zile, se umple samovarul cu apa si se lasa la foc mic (economic) apoi se pune ceainicul cu ceaiul gata preparat deasupra; aburii din samovar mentin ceaiul fierbinte cit timp este nevoie sau pina este servit complet. bine, nu trebuie sa uitam sa reumplem samovarul cu apa, din cind in cind.

ceaiul preparat in modul acesta este aproape imposibil de baut direct, asa cum este in ceainic, el trebuie strecurat si diluat cu apa fierbinte (uneori 1 la 1, alteori 1 parte ceai si 2 sau chiar 3 parti apa), apa care, la momentul servirii, se toarna direct din samovar peste ceaiul concentrat. daca este preparat cum trebuie, ceaiul turcesc este extrem de gustos si cunosc persoane care beau cite 20-30 de paharele pe zi. paharele? da, ceaiul turcesc se serveste in paharele speciale, din sticla, niciodata in cesti de portelan sau cani. unul din motive ar fi ca, in momentul diluarii cu apa, culoarea este singurul atribut care-i tradeaza concentratia; altele nu stiu si nici n-am intrebat. ceaiul concentrat poate fi de la maro roscat pina la negru (functie si de tipul de ceai, nu numai de concentratie), iar ceaiul numai bun de baut este maro roscat transparent. dupa preparare, se adauga, dupa gust, unul sau doua cubulete de zahar si una sau doua feliute de lamiie. bineinteles, acum exista ceainice din inox si masini electrice de preparat ceai turcesc, dar un bautor de ceai versat nu ar ingadui niciodata un asemenea tertip, menit numai pentru infideli; ceaiul perfect trebuie facut, intotdeauna, de mina de om.

oriunde v-ati duce prin istanbul (si, in general, prin turcia), in orice pravalie ati intra, daca va aratati interesat de o marfa oarecare, veti fi intrebat imediat daca doriti un ceai. chiar inainte de-a apuca sa intrebati cit costa marfa respectiva. nu refuzati chiar daca va grabiti, comerciantii turci se mindresc in mod deosebit cu traditia asta si considera o onoare faptul ca ati acceptat un ceai in pravalia lor, chiar daca, in final, n-ati cumparat nimic. mentalitatea turcilor comercianti nu este “baga-i clientului marfa pe git si scapa de el”, ca la noi, ci “cistiga-l ca client pe viata; daca nu cumpara azi, nu-i bai, o sa cumpere miine”. ideea este ca, daca ai baut un ceai in pravalia sa, comerciantul stie ca, data viitoare, cind vei vrea sa cumperi ceva, vei alege pravalia lui in dauna tuturor celorlalte. in plus, dat fiind ca in turcia cam absolut totul se poate negocia, ce poate fi mai placut decit sa va asezati cinci minute pe o lavita si sa va incercati talentul de negociator, lansindu-va intr-un duel tip cerere-oferta cu un efendi comersant?

cam lunga introducerea. de fapt, altceva voiam sa va povestesc: zilele astea am vazut ceva care m-a lasat mut si doar stiti ca tractorel nu ramine mut cu una cu doua. ma intorceam de la sapanca si eram intr-o statie peco, pe autostrada; facusem plinul si asteptam ca baiatul sa termine de spalat geamurile la masina (treaba care, in turcia, se considera inclusa in pretul benzinei – apropo: uneori, cind iesi de la vreun restaurant, te trezesti cu intreaga masina spalata; daca stergatoarele sint ridicate, e cazul sa lasi un mic bacsis baiatului cu mopul si galeata; daca nu, e clar ca spalatul e inclus in costul mesei). arunc ochii, la intimplare, inspre un magazin de covoare care se margineste cu statia peco si vad un mosneag cam la 75-80 de ani, uscat ca un tir, asezat in lotus pe iarba si cu o tava grea de bronz in fata, in mijlocul careia trona un pahar de ceai si linga acesta, un morman de cubulete de zahar. in dreapta mosneagului, gata pregatita pentru pufait, o narghilea imensa. inainte de fiecare inghititura din paharul de ceai (care era foarte fierbinte, puteam vedea cum se ridicau aburii), mosneagul isi punea un cubulet de zahar pe limba, apoi, cind gura de ceai dizolva cubuletul, tragea un fum lung din narghilea, cu ochii inchisi, si dadea fumul afara pe nas. cind fumul incepea sa se subtieze, mosneagul deschidea ochii si se uita fara o tinta anume pentru citeva secunde, dupa care relua totul de la capat. baiatul terminase de spalat geamurile, ma claxonau alti soferi sa fac loc. i-am pasat o lira baiatului si am tras incet la umbra, sub un copac, sa studiez scena. mosneagul, monument de organizare: cubuletul pe limba, sorbitura de ceai, inchisul ochilor, tras fumul, pauza mica, dat fumul afara pe nas, deschisul ochilor si privitul in neant pentru citeva clipe. totul a durat cam 10 minute, timp in care mosneagul a topit vreo 20 de cubulete de zahar, a tras 20 de sorbituri de ceai si 20 de fumuri zdravene din narghilea. tinind cont de faptul ca intreg ritualul mi s-a parut a fi ceva obisnuit pentru el, ma intreb: de cit timp o consuma mosneagul cuburile de zahar, asa, ca pe semintele de dovleac? si cum de ajunsese la virsta aceea, prada unui asa ritual?