Cantec tacut

Am o pacienta. Da, stiu, o sa spuneti ca asa incep majoritatea povestilor spuse de doctori. O “am” fara sa fie a mea. Nu mi-a dat-o nimeni. Nu am primit-o cadou. Nu mi-am cumparat-o de la magazinul de pacienti. Sunt sigur ca in momentul in care i s-a facut rau nu s-a gandit hm, poate ar fi timpul sa ma “dau” pacienta. Poate e vreun doctor care are nevoie. Pur si simplu a devenit. Procesul devenirii ca pacient trece de la durere, la suferinta, la preocuparea pentru suferinta si in cele din urma accesarea de eventuale solutii. Indiferenta e o solutie. Ignoranta e alta. Cautarea de servicii medicale ramane una dintre alternativele pe care cultural societatile noastre o incurajeaza desi, trebuie spus, nu e nici pe departe infailibila. Am cunoscut oameni care ar fi facut mai bine sa moara acasa. Ca si in viata, si in moarte exista, trebuie sa existe o demnitate. Dar ma indepartez de subiect. Dupa cum spuneam, am o pacienta. Si m-am gandit sa scriu despre ea. Inainte insa, merita observat ca nu pot sa scriu despre ea cu lux de amanunt. Ma gandesc ca ati putea sa o recunoasteti. Aici functioneaza, bineinteles, paranoia mea pentru ca noi medicii suntem foarte absorbiti de calitatea de confidenta pe care o impune a “avea” un pacient. Exista un secret. Profesional. Nu stim la ora adevarului de ce dar daca intr-o buna zi m-ati intalni pe strada si m-ati intreba despre ce e vorba, as putea sa va fac un discurs destul de convingator de ce e “bine”. Intre noi fie vorba, nu sunt foarte convins ca e bine, dar cand vorbesc mai mai ca ma conving pe mine insumi. Si-apoi de ce nu? E mai confortabil. E cu atat mai cofortabil, si-aici am sa lansez o soparla, cu cat noi doctorii uneori mai facem si greseli. Tampenii. Gafe incredibil de mari. Cand am intrat la facultate nu-mi aduc aminte sa fi lasat la intrare umanitatea mea, nici aderenta la proverbul acela cu erare si perseverare. Si-atunci e mai bine ca e secret. Mi-asum, de fiecare data cand “primesc” (sic!) un caz nou, posibilitatea ca am sa o comit. Ca cine stie, poate am dormit prost, poate ma doare capul, poate e zgomot pe culoar sau imi zdrangane o melodie in urechi. Poate am sa fac o greseala. E ca si la scris. Mai vorbeste omul bine, mai face o greseala, mai da cu guma, mai da cu pic, daca stai la taste mai dai cu Del. cu un l. Dar la oameni cand gresesti uneori se vede. Si-atunci shh.

Pacienta mea mi-este foarte simpatica. Are 67 de ani si ochi albastri. Bine, sper ca sunt albastri, cel stang e adanc infundat in orbita si mai mititel, opac de la cataracta. Cel drept are pupila inegala si-o pata alba. Are albeata. Sunt sigur ca in vremurile lui Iisus ar fi fost o buna candidata la o minune cu gainati de vrabie. In zilele noastre oftalmologul i-a zis acum 8 ani ca n-are sens sa se chinuie, ca tot o sa orbeasca. Asa ca acum stiti, pacienta mea este o batranica simpatica de 67 de ani oarba cu ochi albastri. Fara dinti. Nu mai are dinti, nu are placa, nu are proteze dentare de nici un fel. Iata de ce buzele ei stau facute punga, concav, catre cavitatea bucala. Parul carunt incadreaza o fata cu o oarecare distinctie, tuns frantuzeste. A venit marti, in garda mea. Alta posesiune. Nici garda nu-i a mea. Nici pacientii. Mi le insusesc. Le fac ale mele ca sa pot extinde, ma gandesc, cumva responsabilitatea-mi asupra altor lucruri astfel incat sa ramana laolalta. Sub control. Cand nu-mi convine nu mai e garda mea. E garda lu’ Cutarica. Sa se spele pe cap cu ea.

Batranica mea a venit pe la pranz dupa ce-a fost gasita “cazuta in casa”. Mesajul ambulantierilor e de fiecare data unul foarte laconic. Un fel de “pierdut portofel piele crocodil, gasitorului recompensa”. La noi nu se intorc portofele. La noi se gasesc oamenii cazuti. Imi pare dubios, alunec uneori in fanteziile-mi cognitive, ca oamenii cad in casa sau pe strada. Oricum, pe-un plan plan. Nu tu curba. Nu tu scari. Nu tu bicicleta. Ah, am avut acum cateva luni un alt pacient care lesinase la volan. A fost gasit cazut pe volan cu capul spart si ochiul vanat. Asta da situatie inedita. In rest 8 din 10 oameni, dupa o varsta, au darul sa cada prin casa. Mai sa ajungi la concluzia ca statul in casa e periculos pentru sanatate, nu? Ei si batranica mea a fost gasita cazuta, lesinata, scapata pe ea treaba mare. I-au montat baietii o linie, i-o mai fi bagat si-altceva decat apa de mare pe ea (a se citi “ser fiziologic”), s-a trezit doamna R. la spital cu niste oameni in halate in fata ei. Ce s-o fi gandit? Ce-o fi simtit? Ce spaima teribila o fi trecut prin sufletul ei stirb cand a vrut sa zica buna ziua si nu i-a iesit pe gura decat “bh…bhh…bhhuu…bb…bbbbuuu”. Din intuneric, mainile ei cautau mainile noastre si in primele minute am comunicat prin atingere. Avea maini calde. Sincere. Curate. Fine. Avea doua maini care nu dadusera vreodata cu sapa. Cu aceasta ocazie aceia dintre voi cu vocatii proletare se pot intoarce la lupta de clasa. In paranteza fie spus, azi am aflat ca bunicuta facuse 40 de ani meseria de casiera de farmacie. Toata viata daduse medicamente oamenilor. Poate si sfaturi. Poate si-un zambet ocazional. Ca sa le fie bine.

In decembrie, am inteles cu dificultate si dupa multe balbaieli, avusese un accident vascular cerebral in urma caruia ramasese cu sechele minime. Vorbea mai greu, misca mai greu mana si piciorul. Dar altfel treaba mergea. Si ce sa vezi, de dimineata se trezise ca nu mai poate vorbi! Se agita saraca, ii venea sa faca pipi si-apoi sa faci pipi in pampers, ca un copil, e greu cand te-ai obisnuit ca “omul mare”. Am tot trecut sa o vad. M-am gandit ca poate o voce care capata un aspect familiar o sa-i faca experienta printre straini mai usor tolerabila.

Spre minunarea mea, a doua zi a inceput sa vorbeasca mai bine. A treia zi si mai bine. Azi chiar a reusit sa formuleze propozitii astfel incat am putut intretine o conversatie. A avut o casa, am inteles. Doi copii. Dupa ce i-a murit barbatul si-a orbit copiii i-au zis mama, ce sa mai stai in casa aia mare? Si-au vandut-o. Ce-o fi facut cu banii ea nu stie, ca doar deh, i-a dat copiilor. Initial i-au promis ca-i iau o casuta mai mica, ea asa si-ar fi dorit. Nora in schimb i-a taiat-o scurt. Mama, ce sa mai bata drumul barbata-miu toata ziua la tine? Asa ca a sfarsit prin a sta cu ei, 6 oameni in 3 camere, ea fiind singura care statea toata ziua acasa. In ea, asa sfrijita, slabuta, cu parul alb si ochi albastri, orbi, pare ca se impiedica toata lumea. S-a insingurat. Ii plac nepotii, traieste doar pentru ei, mai ales pentru fata cea mica. Are doar 5 ani. Acum 4 zile mi-a numarat pe degete cati ani are nepoata. Azi dimineata a zis, mandra “cinci”. Ahhhrrre ciiiinci ahhhni. Da. Atat. si-a zambit larg de i s-a luminat toata fata, si si-a aranjat cocheta o suvita argintie. Cu cealalta mana imi cauta mana ca sa stie cat de departe sunt. Iar mana ei emana un cantec tacut al unui trecut doar intuit de carcasa externa asa cum e ea astazi, decrepita, descarnata, edentata, cerulee.

Ati luat tratament dupa accidentul din decembrie?

Da, zice, si-mi numara din nou pe degete una, doua, trei luni. Apoi, si-aici incepe sa planga, nu mi-au mai cumparat medicamente, au zis ca ce rost are? Si eu care in toti anii astia am muncit la farmacie, si vorbeam cu oamenii, sa ajung acum la batranete si sa nu vad, si sa nu mai pot vorbi?

….

Neglijam adesea batranii nostri. Ni-i uram. Ni-i uitam. Denuntam povara de a avea batrani care cer. Cer haine, mancare, medicamente, companie, afectiune, telefoane regulate, si-apoi Doamne fereste sa fie la pat ca apoi da-le sa manance, spala-i, schimba-i, incurajeaza-i. Oare de ce batranii nu pot sa aiba in continuare parinti care sa ii poarte in brate ca pe niste copii?

Imi spune, i-am rugat sa ma dea la un azil, macar acolo as fi fost hranita de trei ori pe zi si mi-ar fi dat medicamente, dar n-au vrut. Cum o veni asta, ma intreb? Oare cand eu voi fi batran mi-as dori sa am un copil si ultima-mi rugaminte sa fie, tata, da-ma la azil?

Nu, ma gandesc, nu e un cantec tacut. E un urlet. E un raget. E o rugaciune sa cada sabia in capul pacatosului. Vai de parintii care nu au grija de copii. Dar vai de copiii care nu au grija de parinti.

G.

Advertisements

6 thoughts on “Cantec tacut

  1. Tare mi-e teama ca intoarcerea mea la scris nu va fi una de culoare roz-bonbon. Toamna asta cred ca am sa scriu mai mult despre foc si para 🙂

    G.

  2. E secret pentru ca e confortabil pentru pacient. Pur si simplu. Nu cred ca i-as spune tot ce simt unui doctor daca as sti ca e posibil sa apara pe un blog, unde ma poate recunoaste fratimiu, mama.

  3. Pe de altă parte, popularizarea unor astfel de cazuri duce la o paranoia bătrânească. Am avut acum câţiva ani şansa de a o aduce pe străbunica de la Cordăreni (42 km distanţă de Botoşani) la Cătămăreşti-Deal (practic, un fel de suburbie), deci mult mai aproape de casă, printr-un simplu schimb între casa de la Cordăreni şi cea de la Cătămăreşti. Între timp, Cătămăreştii au devenit zonă rezidenţială (preţurile au crescut de 10 ori). Motivaţia străbunicii a fost că „a auzit la radio de cazuri asemănătoare în care bătrâni au fost înşelaţi”. „Bunico, doar nu e vorba de străini, vrem să te aducem mai aproape de noi…” Dar ea „nu şi nu”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s