Mania de a fi roman

Mandria de a fi roman e un joc de cuvinte. Nimic mai mult. Ajuta putin si faptul ca nu am diacritice instalate pe acest laptop. Englezul i-ar zice “serendipity”, un cuvant intraductibil decat poate  printr-“un lant curios de evenimente intamplatoare”. Sau altfel, nu-mi vine mie in momentul acesta. M-am gandit sa scriu succint despre ce ramane din mandria de-a fi roman cand scoti doctoria din ea, anume “d”-ul si “r”-ul. Furie? Da, ramane. Si obsesie (manie). Adica anxietate. Ideea obsesiva, cei care citesc de-ale mele de mai de mult, e un gand care desi apartine creierului meu e recunoscut ca fiind strain, bizar, si pur si simplu nu pot scapa de ea. Prin asta emotia pe care o asociaza e una de intensa angoasa. Dar de ce nu pot sa scap? De ce nu am control? Poate pentru ca (si-aici ideea obsesiva escaladeaza si devine deliranta) nu-mi apartine. De fapt altcineva mi-a pus-o in cap. Altcineva decat mine, zice delirul, si mie nu-mi mai pasa foarte tare caci devin susceptibil la mesaje exterioare si insertie a gandului, are aceasta abilitate.

Procesual, trecerea de la obsesie la delir e una similara, in plafon fiziologic, cu asimilarea sintactica a mesajului de propaganda oricare ar fi el. Fiecare dintre noi stim, intuitiv, reflexiv la propria persoana, ce inseamna sa fii roman. Si-asta pentru ca suntem romani. Ma gandesc ca si cocalarul, manelistul, imbelciugatul, toti aceia pe care-i stupim cu ocara au o idee buna despre propria lor mandrie de-a fi romanii care pot ei sa fie. Propaganda este – si-am inceput o discutie intr-un text anterior cu principiul “ei nu sunt ca noi” – ca intrucatva a fi roman e un standard si ca acest standard separa romanii in romani buni, si romani prosti. Iar noi, perpetuu, restabilim insule veritabile de romani buni care innoata disperati intr-o maree de romani prosti, “sub-prime”. Si ne servim unii altuia aceasta propaganda, aceasta idee ce-i drept verificabila la un nivel interpersonal dar departe de-a fi una adevarata.

Sa luam de exemplu textul publicat de CTP in Gandul in aceasta dimineata, scris de un confrate medic, Bogdan Dima, din Franta. Sunt mandru ca sunt roman in Franta, nu in Romania. Asta spune domnia sa. Bineinteles urmeaza acelasi catharsis pe care l-am practicat la randu-mi de n ori si-asta pentru ca, descopar la ani dupa ce-am prestat acest comportament, traim in Romania ca oale sub presiune in care zilnic ne mai infundam o sarma. Si da-i. Si fierbe. Sarmaua servita vine undeva sa stabileasca din nou si din nou acel “ei nu sunt ca noi” si-apoi efortul sa ramanem “noi, incoruptibilii” (alta goanga) si nu in cele din urma “noi, educatii, protipendada, elita, “romanii capabili” si in acelasi timp inadecvatii, inapreciatii, calcati in picioare de romanii “sub-prime”” urmata de a) umilinta si b) neputiinta (derivata din umilinta).

Cine nu-i dadea voie lui Bogdan Dima sa aibe mandrie de a fi roman la el acasa? Absolut nimeni nu-mi aduc aminte sa-mi fi opresat mie dreptul de a-mi spurca tara si generii la mine acasa, ba chiar odata plecat am descoperit registre nebanuite prin care sa mi-o critic (eu, mie, insumi). Atata doar ca de la granita incolo Bogdan Dima a lasat umilinta la o parte, si-a inceput sa conjuge la vocativ verbul “a putea”. Dinafara grupului l-a intarit “pututul”. Acum ar fi o artera penetranta de probat cu privire la cum devine pututul dinafara dar nu ma surprinde, vine sa raspunda unei nevoi a celor de-aici, “din transee”, care pot in cu totul alte directii ca doar “ei au ramas” sa se uite cu jind la potenta plecatului, pe cale de a deveni omnipotenta (si-atunci sa te tii paranoia)  si viceversa. Dezumilitul plecat devine persecutorul ramasului.

Un comentator replica, bine bine dar daca am pleca toti asa ca matale cine-ar mai ramane? Sa faca CE? – replic la randu-mi. Prinsi etern in aceasta fantezie a separarii, acest ombilic marsav cu conotatiiincestuoase, triumfam oedipian mai mereu maritandu-ne cu natiuni superioare care ne transforma in ubermenschen sau mai bine zis super-romani. Si-asta pentru ca in subsidiar aspiram, nationalist, xenofob, la o super-Romanie. Un amic spunea, mai in gluma mai in serios, cum ar vedea el o epurare randomizata a 80% din populatia Romaniei. Randomizarea ar fi fost doar “vag” atinsa de-o selectie altfel decat cea darwiniana. Mi-am dat seama ca la randu-i reprezinta un curent nihilst al uber-romanilor care vor sa vada o Romanie in agonie si-apoi sa o posede, necrofil, pana la sfarsitul veacului. Preferabil de departe.

Patria noastra “muma” ne-a abuzat. “Taticii” conducatori ne-au violentat. Suntem copiii bizari ai unor vremuri si conjuncturi in care salvarea de grup a venit din exterior, din arbitrajul extern, din tutela straina. Sa ne mai mire oare ca ne chinuim intr-atat sa avem grija de orfanii si batranii nostri? Si-atunci, ma veti intreba, inseamna oare ca suntem toti nebuni?

O zic cu zambetul pe buze. Da. Suntem nebuni. In mania noastra. In obnubilarea noastra de a pune in scena o butaforie pe care o numim “stat” unde adunam toti ciuntii, ciungii si gangavii pentru ca mai apoi sa le zicem “sefi”, ba le mai dam si banii nostri, ba le mai punem si tichie de margaritar. Si-apoi mai suntem nebuni nu pentru faptul ca divinam anti-valoarea (macar de-ar fi asa) ci pentru ca oscilam intre-un Manole si-un Pigmalion (gasitorilor recompensa) si mai mereu sacrificam tsatsa femeii pentru turla bisericii.

Nu doresc nimanui sa fie roman oriunde dar in Romania nu. Mi-ar placea ca toti sa aiba drumul lui Bogdan Dima, sa iasa din tara, sa-si faca propriul catharsis intr-o lume unde “extraterestrii” nu vor raspunde sinonim si-astfel poata se va forma o cicatrice a vindecarii, si-apoi – pe propriul orar – sa revina. Datoria vindecatului e una infinit mai grea decat a nebunului, anume sa dea mai departe ceva din experienta lui de invatare.

Suntem datori, ca grup, acelora care traiesc inca in intuneric. Solutia nu e o extinctie in masa. Solutia e o ridicare a constiintei fiecaruia. Inerent nu exista “romani rai”. Sau “romani buni”. Recte, nu poti sa fii mandru de conditia de roman atat cat nu poti fi mandru de forma unghiilor de la mana dreapta (argument deja prezentat si in alte parti). Ca grup, insa, remodelam “romanul” din fiecare intr-un produs, o prelungire a propriei noastre creatii de care devenim mandri. Pentru ca el este romanul mai bun, mai frumos, mai harnic, mai destept, el e parintele roman mai bun, el e profesorul roman mai dascal, politistul mai civilizat, doctorul mai dedicat, inginerul mai inventiv.

G.

12 thoughts on “Mania de a fi roman

  1. G., partea cu verbul la vocativ e sarcasm, nu? 🙂 (Recunosc ca nu m-am prins inainte de a incerca – aveam sa-mi dau seama dupa cateva secunde bune – imperativul lui “a putea”.

    Stiu ca n-are nicio importanta ori substanta ori legatura cu ce ai scris, dar, ah, atata vreme cat vor fi uoameni de admira forma unghiilor de la mainile drepte ale altora :), or sa hie si… hm, idei prefabricate despre multe si (poate mai putin) marunte etnii. Italianca mea s-a ofuscat din pricina de “Italian shower” (aplicarea parfumului cu prea mult entuziasm). M-am ofuscat si eu dand peste varii “Romanian …” prin cele dictionare de argou.

    Da’ sunt de acord cu ce ai scris astazi si mai deunazi. Iar daca intr-adevar “atomizarea societatii” e tipica lumilor prin si peste care a trecut stalinismul, apoi la Romania mare succes dainuitor prin si peste veacuri a mai avut.

  2. Eu, sarcastic? Niciodata 🙂

    Nu am vreo problema cu ce ramane in argou, fiecare grup isi construieste o identitate relativa la altele, reunita printr-un folclor adeseori comun. Cautam comunalitati si comensalitati (modalitati de a co-exista cu minime beneficii reciproce). Apartenenta la o “mai larga identitate de grup” nu e o simpla optiune personala de tipul “de maine tin cu Steaua”, ci tind sa cred ca rezida adanc in constiinta fiecaruia si transcende planul cognitiv unde “imi dau seama si silinta ca sunt membru al grupului X sau Y”. Si-apoi datorita fortelor de presiune reciproce fiecare ne construim, si datorita celorlalti, o bula de sapun in care viziunea noastra asupra grupului e una intens individualiza(n)ta.

    G.

  3. “Un comentator replica, bine bine dar daca am pleca toti asa ca matale cine-ar mai ramane? Sa faca CE? – replic la randu-mi.”
    Am incheiat citatul si replic la randu-mi: Daca aici nu are CE face, sunt curios CE face Bogdan Dima acolo? Se realizeaza profesional? Personal? Castiga mai multi bani? Trimite o parte din ei acasa ca sa-si ajute familia ramasa in transee? Da alta parte din ei la Greenpeace sau similare? Isi educa copiii la scoli mai inalte ca sa devina oameni mai buni si sa poata gasi leacul gripelor aviare, porcine, reptiliene, klingoniene etc ce ne vor bantui plecate din aceleasi laboratoare – dar pe usa din dos? Vor face lobby pe langa Europa Civilizata sa nu ne mai imputa cu toate mizeriile, materiale si spirituale pe care le scuipa spre noi din 89′ incoace? Sau se vor multumi ca au ajuns oameni civilizati exclamand “si uite unde am plecat!” – pot reformula in joaca “si UITAND de unde au plecat”… din Ion devenind John, din Maria, Mary.

  4. Sandu, de “facut” ai ce face si aici, si aiurea, nimeni nu-ti limiteaza fanteziile ocupationale. Pentru un medic – si-o zic din perspectiva medicului – Romania e un veritabil infern al lui Dante. Nu stiu cum se simt drumarii nostri (sic!) dar pentru colegii mei, pentru sotia mea, uneori e ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Si de-o parte si de alta a usii de la camera de garda uneori e o veritabila turma de idioti. Acum pentru mine, ca psihiatru, Romania e un rezervor inepuizabil. Uneori imi vine sa dau bani pe povestile pe care le aud, in loc de viceversa 😀

    Deci, no pun intended pentru personajul Bogdan Dima. L-am folosit ca leit-motiv, pentru ca in fapt el are acelasi discurs pe care il au 9 din 10 romani odata ajunsi la Mako si mai departe. E ca si cum – si-asta e o speculatie de-a dreptul venerica – ne-am fi nascut toti cu mesajul asta si-o subrutina cenzor gen “a nu se verbaliza decat dupa ce-ai trecut Dunarea”. Ne descoperim demnitatea si asertivitatea doar in tari unde audienta nu ne intelege limba 🙂

    G.

  5. Vin de la o cafea beuta in compania unor prieteni egipteni. Povesteau exact acelasi lucru: cum fiecare conational are ceva de reprosat Egipetului, “egiptenilor astora” (ca doar persoanele de fata sunt excluse, nu?) und so weiter. Iar spiritul meu speculativ (zic altii, ba, hm, asistenta de grupa de la cardiologie l-a numit chiar “barbologic”) a zis: “vai, dar poate e un mecanism de protectie, mai, draga… Adica un nerostit (si, zbang, aici vine partea pe care interlocutorul o aude) ” (cred ca restul il putem recita, multi dintre noi, si treziti din somn).

    Cum sa ma las sa-mi fie dor de-adevaratelea? Cum sa-mi recunosc, frate, ca m-am dus gresit (daca m-am dus)? Partea faina e ca atata vreme cat reusesc sa ma conving ca alegerea mea e Cea Buna, ne putem intalni si povesti in stil autist unii altora ca nu, nu ne-am / au pacalit. Daca trebusoara cu pacalitul ajunge, Doamne feri, la suprafata, ne-am scos… suspendati ramanem.

    Sunt unele natii pe ai caror reprezentanti cunoscuti mie (da, incerc sa evit generalizarea) i-am auzit declarand ca se vor intoarce – unii au rostit cuvantul “datorie”. Intr-adevar, ar putea fi si alte motive, nu numai datoria fata de tarisoara natala. Imi pare cateodata ca unora dintre noi, romanii, le place sa creada ca suntem “minoritate invizibila” (dar suntem, negresit, foarte “audibili”. Aproape fara exceptie.). Ah, si am auzit si destui romani exprimandu-si fatis dispretul fata de una sau mai multe dintre aceste natii. Inca nu inteleg de ce.

  6. Partea aia auzita de interlocutor venea cam astfel, nu neaparat pe Siret, dar inainte ca eu sa o pun intre neinspirate loctiitoare de ghilimele: “nu vezi ca Romania aia e varza, romanii sunt niste bestii criminale fara respect pentru autoritate sau disciplina”…

  7. Formula “minoritate invizibila” e intr-un mare fel. Multsam, bagat la portofelul pentru expresii frumoase (apropos, va mai aduceti aminte de orele de Romana de “pe vremuri”?)

  8. @mutsunake: “Acum pentru mine, ca psihiatru, Romania e un rezervor inepuizabil. Uneori imi vine sa dau bani pe povestile pe care le aud, in loc de viceversa.”
    Am eu o impresie asa ca vesticii au povesti mai tari ca ale noastre. Si mai multi povestitori. Asa-i? 🙂
    Departe de mine gandul sa-ti alung pacientii, dar consultatiile la mine la biserica din cartier sunt moca.

  9. Nu, vesticii au FIX aceleasi povesti ca ale noastre. Universul experientei umane individual luata e cu adevarat infinit in felul in care percepem nenorociri si dezastre (personale or ba), pe de alta parte si aici, si aiurea, oameni mor, oameni sufera accidente, oameni sunt abuzati de parinti, de frati sau de prieteni. Se fac bani. Se pierd bani. Se consuma droguri. Se injecteaza tot felul de porcarii in vene de care n-au auzit majoritatea chirurgilor vasculari. Se minte. Se fura. Se profaneaza valori, traditii, morala, istorie, trecut, prezent, viitor. Se intampla bestialitate. Se vorbeste de Dumnezeu si de Satana, sau de Allah, sau de Yahve, sau de Mormon, sau de Eru Iluvatar, depinde de ce pastila ai luat in ziua respectiva.

    Nu, Sandu, povestile noastre sunt argumentul ultim pentru care nu exista granite veritabile atunci cand iei maladia psihica drept borna kilometrica la care sa te raportezi.

    G.

  10. esti la curent cu statisticile? Sunt curios daca la noi la sate sunt mai putini sau mai multi “povestitori” decat la oras.

  11. Probabil – speculez aici, Romania nu are statistica sanatoasa – diferenta de incidenta urban – rural e datorita in mare parte diferentei in adresabilitate la servicii de specialitate, si aici nu ma refer doar la psihiatrie.

    G.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.