Shh. Atentie! Se manipuleaza.

De undeva, dintr-un colt, ochiul mare, negru, larg deschis, cumva nesimtit in propria-i lipsa de expresie, asista si inregistreaza. Pe celuloid, o succesiune de evenimente fara arbitru, fara coloana de sunet, fara epilog moral, fara “si-au trait mocaiti pana la adanci batraneti”. Alaturat, beneficiarul e ceasornicarul orb responsabil de orologiul vremurilor, constient ca exista un film, incapabil sa judece inregistrarea, chiar daca e dotat cu judecata si, dat fiind ca e incapabil, complet dezinteresat. Stie ca exista o pelicula, dovada a petrecerii. Ii foloseste, ii ofera un scop. Cine s-ar mai face ceasornicar de n-ar exista ochi negri sa inregistreze? Se pune intrebarea daca, asimptotic la infinit, ochiul ar dezvolta, evolutionar, pleoape care sa se inchida altfel decat la hazard. Pentru ca daca da, la prima clipita ceasornicarul ar fi trisat. Ar fi facut sa creada ca de fapt ochiul a stat tot timpul deschis, n-are metoda sa verifice altfel, si-apoi de unde sa stie orbul de pleoape cand lui nu i-au folosit niciodata in propriu-i intuneric decat la mangaierea globilor. E o apozitie a magisteriilor.

Asa vad eu, cand renunt la lumea in care traiesc, contextul ideal si (deci) absurd in care manipularea devine non-sensicala, acela al impasului de reper dintre continut, si continator, care previne actul premeditat de rescriere a prezentului, in virtutea “viitorului din trecut”. Altfel, in viata de zi cu zi, tot si toate dimprejur sunt spoliate, bine garnisite, incarcate pana la refuz de veruca vitala. Manipularea.

Am crescut, devreme, intr-o lume in care cuvantul cu pricina lipsea. Ca un leu mancam carne dar i se spunea margarina si eram convins ca eram vegetarian. Si iata asadar prima regula prin care-ti prind mintea cu mana. Deprivarea de cunostinte. Ignoranta. Dumnezeu il manipuleaza pe Adam intr-un Eden al idioteniei si-al beatitudinii prostesti in care ai o femeie goala langa tine si tu te gandesti la smochine ca mijloc de “polenizare”, de “mergeti si inmultiti-va”. Noroc cu dracul, norocul dracului, si cui pe cui se scoate. Iata inerenta dualitate a actiunii de manevrare coercitiva mintala, a carei premisa, si-a doua conditie esentiala a manipularii, e fascinanta. Anume ca pot, am aceasta aptitudine completata si de exercitiu, sa te fac sa crezi ce vreau eu. Catre profitul meu, inspre dauna ta. Un artific de gandire mult mai pervers decat sofismele anticilor. Si ca sa fac asta mai intai trebuie sa aflu ceva ce tu inca nu stii, sau sa te iau ca pe-un melc si sa te arunc intr-un borcan informational in care insasi sticla e un mediu de interferenta. Vezi ce se intampla, dar nu chiar.

Relatia dintre manipulator si obiectul lui de manipulara e una intens sexuala. Si cand spun sexuala nu ma refer la conotatia obscena, sau hedonica a actului sexual, ci gandind la reproducere, evolutie si supravietuire. In ambele planuri, si cel relational, si cel ideatic, eu si cu ideea mea suntem mai destepti decat tine. Obligatoriu fiecare dintre noi devenim excelenti manipulatori din momentul in care scuipam resturile de meconiu din sacul amniotic, altfel am muri cu filosofia noastra altruista cu tot. Mintim ca sa traim. Plangem chiar si cand n-am avea motiv, pentru ca ceasornicarul e orb, si presensibilizat pe deasupra.

Mai mult, dat fiind ca relatia dintre manipulator si obiect e una intens sexuala, profita de umbra si acoperamant. Se desfasoara intr-un spatiu obligatoriu virtual, si virtualizat. Odata a fost un urs care s-a dus sa hiberneze si cand s-a trezit, 6 luni mai tarziu, la gura vizuinei lui s-a trezit ca era un santier, si iaca vine un inginer si-i pune o casca in cap si hai la treaba. Cunoasteti povestea? Ei, si ursul spune stai, ca eu sunt urs nu muncitor, la care inginerul mai, ai casca pe cap? Da. Esti muncitor. Dom’ne sunt urs! Nu ca esti muncitor, si maistrul meu poate sa-ti demonstreze. Etc. Pana la urma ajung (ca sa pastrez povestea scurta) la gradina zoo unde directorul companiei il duce pe urs si-i arata alti ursi in cusca. Si-i intreaba pe ursi, ce ziceti, e urs sau muncitor? La care ursii raspund bineinteles ca muncitor, daca era urs nu era si el aici, cu noi, dupa gratii?

Manipularea, procesual, profita de nivelul entropic mare din orice populatie si creste la umbra angoasei de grup, a evolutiei darwiniene spre dizidenta, si-a fanteziilor de anihilare ale acestuia. A gandurilor ca exista anihilare, si ca simturile sunt acolo ca sa-ti demonstreze ca nici tu, nici ele nu sunt infailibile. Insasi ideea de divin ne condamna la o viata in frica permanenta, implicita, impenetrabila, catre care se indreapta ideea de providenta, providential, si cuvinte cheie salvatoare. E de-ajuns sa le plantezi la intamplare – spunea Erik Eriksson – si sa accentuezi frazeologia intr-un anumit fel astfel incat propria-ti impostatie sa evoce, intr-un carillion rezonator atat bio cat si psihologic, sentimente ancestrale in interlocutorul tau. Pe asta se bazeaza si parte din dogma psihanalitica a “liberelor asociatii”, anume ca sunt amenabile “manipularii” de catre analist (ghidare maieutica), o fiinta mai buna decat ordinarul binevoitor, disponibil oricand sa-si constientizeze propriul transfer si, prin asta, sa devina “ceasornicarul orb”. La nivel de grup, civilizatie, umanitate, e de-ajuns insa sa zic: Nu suntem singuri.

Shhh. Gandeste-te doar o secunda. Nu suntem singuri. Singuri. Singuri. Ce frumos se lovesc fronturile de unda de malul constiintei noastre, acolo unde ochiul negru inchide pleoapa. Cine-a definit vreodata singuratatea? Si de ce conteaza sa fii, sau nu, singur pe lumea asta sau oricare alta? Creationistul se distreaza copios aici in ideea ca nu exista “design” si “designoid”, ci doar voia unui Doamne doamne papusarul care, in magnifica-i omnipotenta si oglinda-de-superioritate-a-omului nu cunoaste singuratatea, dar stie s-o creeze intr-altul. Minunat. Aleluia. Idi Amin.

Sau gandeste-te ca suntem in pragul unui dezastru. Apocalipsa. Vine-un domn, Ioan, si iti spune povestea curvei Babilonului. Tu nu stii ce-i acela Babilon, pare a fi oras, iar curva tot ce se poate ca-i curva, practic vorbind. Metaforic, depinde ce experienta ai cu curvele, e posibil ca sunt bune e posibil ca sunt rele oricum se afla in poveste pentru picanteria, si melodrama punctului culminant. Imi si imaginez cum, catre climax, se storc de la hipofiza pana la suprarenale toate conductele biologiei umane de substantele aferente, si ca potarnichile emanam toate semnalele posibile de distress, si-am fugi ca antilopa in gura crocodilului daca ar exista crocodili care sa manance oameni in mod ordinar. Traim, la zeci de mii de ani de la prima noastra emergenta genetica, sa-i zicem Sophie, strabunica noastra, aceeasi mirare cu privire la fragilitatea noastra in fata vantului care ne-a creat. Acelasi praf din care suntem facuti care ne transforma in praf. Si totul, pacaleala pacalelilor, pentru ca exista un scop accedabil. Cauzalitate. Intentionalitate.

Sa zicem ca programez un calculator sa identifice conotatii morale ale traiectorilor de cadere a merelor dintr-un copac. Si-am 50 de mere. Il dotez cu sintagme predefinite, la 5 grade deviere de vant marul se gandeste la asta, la 10 grade la ceastalalta, si-asa mai departe. Si-apoi las hazardul sa lucreze cateva milenii. (Atentie, sunt un pic magar, am spus ca “programez” un calculator, altfel zis o masinarie computationala ce respecta regulile artei). Exista bune sanse ca modelele repetitve vor transforma calculatorul intr-o fiinta morala care prezice intentia de cadere a marului, si ar putea chiar sa-ti spuna povestea “inaltarii si decaderii sferelor rozacee”. Ce sanse sunt insa ca un sistem computational sa-ti instileze sentimentul de panica iminenta, cum ca daca pica marul explodeaza planeta, si-apoi in timp ce-l vezi ca pica sa-ti spuna ca ochii te inseala?

Berne ar zice ca noi, oamenii, avem nevoie de jocuri psihologice la fel cum pisica are nevoie de un lemn pe care sa-si ascuta ghearele, si smotocei cu care sa se joace. Jocurile psihologice n-au acelasi risc de letalitate. Nu-i nevoie sa spargi ulciorul ca sa verifici proverbul, zicea taica-meu. In acest demers e musai ca manevram intr-un spatiu cu multiple dimensiuni, minim patru, in care rulam pe rand camera (ochiul negru), si-apoi suntem ceasornicarul orb, caci ce altceva am putea fi? Introspectionismiul a esuat pentru ca in formarea constiintei nu te poti uita in urma valului iscat de turnirul ideilor protoformate. Creierul chiar si cand da “rateuri” te face sa crezi ca inevitabil creierul are dreptate. SI nu, nu e prietenul tau. Ce ramane in urma jocului psihologic, si transcedental la om, e tehnica de invatare cumulativa si reciproca dintre indivizi. Ne “manipulam” unii pe altii, individual si supra-individual, ca sa devenim mai buni. Ca linia noastra genetica sa nu esueze pe-o banchiza. Aidoma, paunul are pene, muscata petale rosii. Natura transpira manipulare si deceptie la fiecare pas, si nu-i pasa de “adevarurile” inregistrate de cenzorul neutru, tocmai pentru ca nimic nu se intampla de pe pozitii de neutralitate. Prin analogie naturalista, demersul nostru de “aflare a adevarului” (despre tot si toate) dintr-o perspectiva naturalista e un auto-sabotaj, iar empiricismul o mare gogomanie.

Apropos, care e cel mai recent adevar de care ai auzit, care sa fie testabil si replicabil, si care sa aiba o varianta “mincinoasa”, “manipulatoare”, imprejuru-ti? Ce e “binele” tau si in ce sta el ancorat? Si cand cineva iti sopteste la ureche, iti scrie pe ecranul televizorului, pe afisul electorului, “nu te lasa manipulat” ce-ar fi sa zambesti si sa spui “ba dimpotriva, dar scoate-ma din ignoranta”.

G.