Divina comedia

Nu te speria. Vine doar vremea curpenilor. A plantelor cataratoare si-a buruianului de brumar. In curand da prima ploaie de plumb, se spala spoiala zidurilor lustruite suficient incat sa ajungem sa vedem prin ele libertatea. Altora. Uneori vin sa ne puna muscate la feresti. Sa ne primenim asadar cusca, tu si cu mine. Sa ne lingem cu piosenie gratiile. Sa ne intindem mansetele camasilor de sarbatoare si sa incingem o noua hora a unirii. Uniti suntem. In cuget si-n simtiri. Ne separa doar un oftat nenascut. De te nasti maine, vei fi fost aburul unei trepte urcate intr-o dimineata de toamna.

Mi-s cu scarba siemi de patetismul aplecarii catre consecintele faptelor oamenilor care ma inconjoara. N-ar trebui sa fie patetism, simt asta. O simt, deci o gandesc. Undeva, cea mai la indemana intrebare e cui, si cand, i-o fi luat Dumnezeu mintile, sau siguranta de la grenada, de alearga acum in budigai numai’ bine sa se faca de ras in fata lumii. Nu-i de-ajuns sa fii nerusinat, odata ajuns netot si nerusinat devii incununarea divinei comedii, a supremei batjocuri, una care nu mai poate sa iste decat miscarea manei catre coltul baticului babei. Vai, maica, da-le mintea romanului cea de pe urma.

Despre ce e vorba, vorba proverbului, in “mintea romanului cea de pe urma”? Unde e mostenirea noastra epocala, oare, anume ca ne desteptam cum zice imnul doar, poate, pe lumea cealalta? Pai sa nu razi? Sa-mi dau eu, sau tu, sau el, sau ea, seama de consecintelor faptelor sale doar in anticamera la sfantul Petre? Odata vii, nu ne mai intoarcem fata catre morti, dar odata morti? Mai ramane loc sa ne perindam inapoi catre vii?

Sau poate traim cu larghetea detonatorului cantand cum sare toata lumea’acum cu mine, anume ca rasplata mare fi-ve-nea in ceruri? Eu care ma consideram intr-o vreme cinic nu pot admite, nu pot adera la acest sistem de ostoire a propriilor pofte inghinale ale unei societati care ma tot cauta de sfinctere, naturale sau nenaturale. Unii misca a rezistenta, ceilalti vor respect.

Cine credeti voi ca va datoreaza respect, oameni buni? (Ca, vorba profeticelor casete Divertis, oti mai fi doi, trei, buni in aceasta adunare). Nu doriti decat respect? Unde-a venit ziua in care o tagma, oricare ar fi ea, sa zicem tagma precupetelor, se-aduna sa militeze pentru orice drept reclama ei si sa arboreze un afis pe care sa scrie “Noi oferim respect”? Aferim. Vreti bani? Cand ati dat ultima oara bani? Vreti o viata mai buna? Cand ati dat o viata mai buna? Si, ce ironic, cui v-ati gasit sa o cereti? Celor insarcinati cu meseria de-a fi tamburinele de serviciu in care sa batem darabana grotescului? Si vomica absurda continua, doctorii, adica doctorii, adica oameni co-comunitari cu mine (scuzati cocofonia), sloganeau “dar’ar boala in voi sa ajungeti la noi”. Hm. Sau onoratii nostri profesori pe care i-a scos “foamea” in strada.

Nu desconsider faptul ca in Romania se moare de foame. La fel se moare si in Bronx, si in Delaware, si in Paris, si in Beijing. La noi, de exemplu, se moare de foame cu doar 1/10 din suprafata arabila arata. Se moare de foame cu cel mai lung carnat de lume, cel mai mare tort, cei mai multi mosi Craciuni, cele mai multe gunoaie aruncate pe plaja de cei (aceiasi) sute de mii de turitsti romani pe litoralul infect al copilariilor noastre. Se moare de foame cu credite imbecile pentru case ale caror preturi sunt umflate cu pompa, si in masini scumpe consumand o motorina si mai scumpa. E ca si cum o gasca de lobotomizati, care n-au luat teza la aritmetica simpla, sunt pusi sa experimenteze cum poti sa cheltui ma repede cat mai multi bani – care nu sunt ai tai – ca sa nu te prinda cineva cu ei in casa. Unde am trait eu, de am senzatia ca i-am prasit timp de 20 de ani pe-acesti idiocrati rafinati care astazi se lafaie in Ferma animalelor?

Morbul e contagios. Am luat un premiu Nobel. I-al nostru. Ba nu-i al nostru ca Securitatea noastra a fugarit-o pe Herta Muller (scuzati absenta de umlaut, n-am pe tastatura), si-a persecutat-o de i-au mers fulgii. Acuma, se pune intrebarea stahanovista, demna de meandrele lui Kuznetsov, oare daca Herta n-ar fi fost prigonita ar mai fi scris ea romane de prigoana numai bune de premiul Nobel? Deci n-ar trebui sa fim mandri? Sau oricum sa-i facem si ei un muzeu al Holocaustelor individuale. Holocaustul Hertei. Sau al lui Gheorghe. Sau al lui Traian. Fiecare sa ne facem un mic altar anti-holocaust, un bunker al amintirilor pe care sa le rumegam psihopatic numai bine ca “sa avem grija sa nu se mai intample niciodata”. Analogia e nefericita, violenta, va rog nu ma acuzati de antisemitism, au trecut ani de cand am discutat ultima oara de anti-antisemitism si pericolele xenopatiei, romanii ca grup inca isi ling ranile propriului holocaust caruia ne vor trebui poate, sper, Doamne ajuta, sa ne ia doar 60 de ani sa ni-l recunoastem. Voi mai fi in viata atunci? Ai mei nu. Eu, sanse mici. Sper in fiecare zi ca imi voi pastra suficient din aceasta sanatate mintala de mi-o cultiv cu sapaliga incat sa dau mai departe ce-i mai bun din memoria vremurilor mele apuse. Sa se termine Romania rea la mine. Sa nu trec Romania rea celor care vin.

Deci, domnilor, va multumesc pentru aceeasi curtoazie. Sunt sigur ca mi-o veti acorda.

G.