pe vremea cind eram eu pice – partea 1

Desi debordez de maturitate si de ceea ce englezii numesc wit, neuitind sa ma laud si cu modestia-mi, sa stiti ca si eu am fost copil. Eu am fost, insa, copil in alt secol, ba chiar si in alt mileniu. O sa ma opresc inainte de a vorbi despre tinerii din ziua de azi asa cum vorbeau mosnegii din vremea mea despre mine. Aia macar nu aveau dreptate, dar asta s-a vazut abia cind am ajuns mare si s-a dovedit ca daca ai clontul un pic mai mare, corzi vocale puternice si ceva prin cap, nu mult, dar ceva acolo, e mai bine decit sa puti de desteptaciune doar in cadrul bine delimitat de calota craniana si pe muteste.

Deeeci, eu am fost mica. N-o sa va mint si sa spun ca am fost un copil chinuit. Ceea ce traiam nu era neaparat un chin.

Da, era frig in case iarna, dar era misto ca dormeam in pat cu plapuma de la bunica, plapuma de la strabunica, paltonul meu, al mamei, vreo 2 paturi chinezesti din par de camila si citeva perne mari si destul de tari, din care ieseau fulgi care te intepau. De aici mi-a ramas obiceiul de a nu dormi cu perna, obicei bun, care m-a ajutat. Spuneti-mi mie de cite ori v-ati dorit sa va culcati imbracati si parintii va certau ca nu se face? Ei bine, pe mine ma indemnau sa dorm asa, cu ciorapi in picioare si pijamale croite de bunica din finet cu captuseala! Citi n-ar da azi budigaii de poplin pentru niste pijamale sanatoase, groase, calduroase si moi? E, eu le-am avut. E drept ca pareau necalduroase la vremea aia.

Da, mergeam la cozi. Nu era neaparat placut sa stai niste vreo 7-8 poate 9 ore la o coada de plase. Coada nu era cu oameni decit in ultima faza, cind prin fundul magazinului se baga ceva. In rest, erau niste plase personalizate asezate in sir indian. Stiam, de exemplu, daca tanti Geta sau domnu Iorga, vecinii de palier, erau inaintea noastra la coada de la Macelarie, de unde luam brinza si adidasi, si era pricina de pricaz ca pe noi “nu ne-a anuntat”. Sa nu va imaginati ca era dezordine. Nu, plasele erau insirate pe o sfoara. De usa macelariei se lega o sfoara care era apoi trecuta prin baierele plaselor. Ala care venea ultimul mai intii de toate isi insira plasa pe sfoara, dadea binete la lume, daca era, isi scotea de sub pardesiu scaunelul de pescar pliant si deschidea ziaru’. Daca nu era nimeni, n-avea rost sa stai tu ca prostu singur: mergeai acasa si urmareai de pe geam care e treaba cu coada, in timp ce cu gazele incalzeai si casa cit de cit *gazele era bine sa le tii supravegheate, fiindca se opreau des, atunci cind aveau suficienta presiune sa dea o flacaruie mica si galbena). Ei, si acuma ia ginditi-va voi cum e seara coada de la maxi taxi! Este ca stai frumusel la coada si cind aterizeaza cusca pe roti la usa ei se face buluc? Ei bine, atunci era ordine si disciplina. Parintii mei zic ca era de la calorii: cind stai la coada la pielite de pui e clar ca nu tipenie de calorii in stomac si daca e si frig deja nu-ti vine sa te pui cu ailanti flaminzi. De la foame oamenii devin violenti si dupa ce ca esti vai de capul tau sa-l ai si spart era contraproductiv.

Coada era zilnica si se forma seara, dupa ora inchiderii magazinului. Atunci fiecare familie isi aseza frumusel plasele la diverse cozi. Aprovizionarea se facea in jur de 4 dimineata. La ora 5 si jumatate cel tirziu erai acasa, cu cumparaturile gata, apt sa te schimbi si sa pleci la job. Nu-i asa ca v-ati intrebat de unde le-a venit astora de acum ideea de a tine magazinele de haleala deschise noaptea? E, de-aici vine.

La scoala ziua incepea cu imnul “Trei culori”. Daca vremea era ok, imnul era cintat de intregul colectiv al scolii in careu. Careul era de fapt curtea scolii, in care se ordonam frumos pe clase, cu sefu’ de detasament si de grupe in fata. In mijlocul careului se inalta  pe catarg (doar la ceremonii) tricolorul, calcat proaspat de elevele din clasele mai mari la ora de bucatarie si pregatire casnica, sau de parintii acestora. La 15 septembrie sau dupa vacanta de iarna (cind venea mos Gerila si la mama la serviciu se facea pom si copiii tovarasilor muncitori primeau ciocolata, o banana si o bluzica) primeam tema de dupa vacanta: compunere “cum mi-am petrecut vacanta”. Groaznic, 8 ani am tot scris cum mi-am petrecut vacanta, desi mi le petreceam in aceleasi locuri: la mare sau la tara! Atunci m-am invatat eu sa inventez, pentru primele secunde in care colegii ascultau si isi rupeau pielitele de la unghii de oftica. Dupa care au inceput sa ma cunoasca si n-a mai mers. Intr-o zi am descris ce gust are banana coapta. Toti colegii erau cu bale la gura, dar doamn tovarasa s-a prins ca blufez, fiindca ea stia cum e banana si nu era deloc cum descriam eu. Dar nu am disperat, am gasit mereu alti si alti copii dispusi sa ma creada.

Cind eram mica mincam rahat. Sunt convinsa ca toti ati mincat rahat, si unii dintre voi maninca si azi, chiar daca se cheama delight (Doamne, ce prostii imi vin in cap). Rahatul era depotriva prajitura, cadou, instrument de santaj si ingredient de cozonac. Rahatul de pe vremea aia era fie tare ca scoarta de copac, fie moale ca o coca si pe deasupra avea zahar pudra. Rahatul se lipea de cerul gurii si daca era verde sau roz iti colora limba si dintii.Acum o saptamina am luat o cutie de rahat. Avea ambalajul aproximativ la fel cu ala de pe vremuri, cind se facea economie la culorile rosu si galben si majoritatea lucrurilor erau maro, gri, verde kaki sau cu puchitele. Avea acelasi gust. Incredibil, dar tot asa tare pe margini si moale cu gust lesinator de dulce la interior. Ati vazut voi azi vreun copil de 9 ani sa zgirme in cozonac dupa bucatele de rahat? Mai maninca astia cozonac?

mai vreti? mai am, sa stiti 😀

Advertisements
This entry was posted in amestecate, amintiri, andreanum, copilarii by andreanum. Bookmark the permalink.

About andreanum

Nascuta in anul in care Iggy Pop lansa albumul "The idiot" poate nu intimplator de sex feminin, de orientare liberal-salbatica "neinregimentata" politic, par lung, ochi verzi, 60 de kile, stingace, rid des, am tatuaj, nu beau bere, merg des la cinema si coclesc aurul. Gata, ati zis little biographical.

5 thoughts on “pe vremea cind eram eu pice – partea 1

  1. plapuma? paturi chinezesti din par de camila? perne mari si destul de tari, din care ieseau fulgi care te intepau? pijamale croite de bunica din finet? compunere “cum mi-am petrecut vacanta”? rahat? scobit in cozonac dupa bucatele de rahat?
    da! da! da! da! da! da!

    Si asa aveam o slabiciune pentru una din paturile alea si pentru una din perechile alea de pijamale… Nici eu nu mai dorm cu perna acum (de peste sapte ani). Si nici de plapuma nu mai stiu (tot de peste 7 ani) din moment ce pot face ca iarna sa fie cald bine in casa.

    Compunerile alea mi le facea mama ca eu nu stiam niciodata ce sa scriu. Una singura am scris-o eu in clasa a treia si am primit-o inapoi cu un “mesaj” cu rosu de “NU IMI PLACE!!!!! Tu poti scrie compuneri frumoase!!!” Mda, eu, adica de fapt mama… Cand facea mama “ceva bun” cu rahat, ma ofeream mereu sa-l tai eu. O bucatica in castronel, una in gura 🙂 Tati imi observase obiceiurile si imi dadea mie rahatul din bucatile lui de cozonac 😀

    A, da… mai era nevoie sa spun ca mai vreau? 😀

  2. si eu am zambit la filmele lui Mungiu 🙂
    nu am cum sa imi reneg copilaria. pot uri multe, dar nu si copilaria mea.

  3. Da, mai baga, mai vleeeeeeem! Povesti la gura sobei, mor dupa asa ceva! Si brontozaurel sa mai comenteze si tot jurasik parcu’ sa bage si ei povestile lor! E cineva pe aici care citea cu lanterna sub plapuma????

  4. povestile de la gura sobei, daaa, imi aduc aminte de ele. Imi aduc aminte mai mult cum bunicul adormea si noi il impungeam sa continuie, si el relua dintr-o alta poveste, si noi nu agream lipitura. Dar bietul om era frint de oboseala, trezindu-se la 4 dimineata sa aiba grija de oratanii, apoi muncea prin curte si casa si seara la crisma din sat, la sfatul popular, cu vecinii, ca-n Poiana lui Iocan. Si pe la 10 seara, dupa incheierea programului TV, noi mai aveam pretentia sa ne spuna si povesti.
    Povestea pe care o iubeam noi cel mai mult era povestea evadarii lui de pe frontul din URSS, unde a mers sa lupte si a cazut prizonier. Tata s-a nascut in 44, dar bunicul era prizonier la rusi, in Siberia, l-a cunoscut pe tata abia in ’45. Povestile cu lupi si frig si arme care nu iau foc, grenade, invalizi si foamete… astea le puteti citi si voi in “Omagiu Cataloniei” de George Orwell.
    Ne povestea despre colectivizare, si cum i s-a luat caruta si caii si grajdul i-a fost demolat pentru a se face casa de cultura din sat. Stiam si cite duble de porumb, griu si seminte de floarea soarelui trebuia sa dea la “stat”, la veterinar si la popa…
    Bunicul nu stia povestile culte, alea cu alba ca zapada si scufita rosie. El ne povestea viata lui. Si asa am invatat primele lectii de istorie si asa am aflat prima data despre rege si despre razboi. Si asa am adormit toata copilaria.

  5. cred ca e cool sa fii bunic; imi inchipui ca ai aceeasi senzatie ca atunci cand privesti ca vine trenul – stii dinainte ca vine dincolo si se duce incolo la milimetru, fara abatere – dar tot iti place sa-l privesti. Nepotii sunt probabil sub forma copiilor tai pe care i-ai privit crescand dintr-o vesnica alergatura de “a le fi bine”. Acum privesti aceeasi copii cu detasare, stii ca dracul nu e chiar asa de negru – esti mai potolit. Iar copiii iau din tine linistea pe care nu o gasesc la parinti. Asa imi imaginez eu.

    Bunicii si razboiul. Uite ca, cel putin in coltul nostru de lume in care nu stim cum sa ne vaicarim mai tare, NU e razboi. O fi razboi de gherila, cu bancile camatarilor, cu vecinii turbati, cu sefii cretini… dar nu se moare de sabie si de glont frate! Mori in spital daca esti prea prost sa te dai pe mana primilor 3 medici, mori la ospiciu daca n-ai invatat diferenta intre a vrea, a tanji si a putea, dar nu mori omorat ca sa zic asa. Mori pentru ca meriti. Insa bunicii nostri si bunicii lor si asa mai departe nu aveau de ales!
    Acum, mamicile, dragele de ele, au votat sa nu mai faca plozii armata. Sa nu se impuste in burta, saracii, de doru’ la demoazela care chitaie in club cu altu’. Mai bine sa stea acasa sa invete sa faca drifturi si chiar sa aiba propria firma inainte de terminarea liceului. Pai bunicul meu a facut 7 ani de armata. Sapte! Si dupa aia razboiul. Cand a venit din razboi era fara un picior si si-a gasit casa arsa din temelii. Nu l-am auzit sa se vaite vreodata. Si noi ce stim altceva decat sa plangem cu ochii lipiti de sticla televizorului. Voi nu simtiti ca de la scrisul ala ce defileaza pe burtiera vi s-au migdalat ochii spre stanga??? Nu va simtiti obositi cand unul vorbeste pe ecran si altul va scrie altceva pe dunga aia de jos? Oare de ce nu ajungem mai repede la mintea bunicilor si sa ne strigam din viitor: opreste-te PROSTULE!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s