Dragos Moldovan are, in Jurnalul National de azi, un editorial deosebit, cu care daca ar fi venit la vreo Camera de Garda, aseara la Universitar de exemplu, nu garantez ca n-ar fi ramas in gazda si peste noapte. Cu voce tare, fuga sa de idei e mult mai mult decat un stream of conscioussness, e un batut campii fara scop, fara cap si fara coada, care suna precum se-aude. O idee indrazneata se desprinde, totusi, din textul mazgalit cu patima (cititi, va rog, cu intonatie primul paragraf “Fumatul-poate-să-ucidă-consumul-excesiv-de-alcool-dăunează grav-sănătăţii-evitaţi-mulţimile-contactul-cu-persoanele-bolnave-prezentaţi-vă-de-urgenţă-la-spital-secţia-boli-infecţioase-gripa-aviară-gripa-porcină-gripa-nouă-epidemie-pandemie-măşti-de-protecţie-pe-stradă-izolare-la-domiciliu. O să mooooor!!!!!”)
Anume ca platim toate aceste taxe pe “viciu”, si sa nu ne pacalim, in Romania o buna halca de populatie plateste taxa pe viciu (fie el alcool, fie el tutun) pentru ca acesti bani sa se intoarca, de-o maniera directa, univoca, unidirectionala si foarte-rapid-verificabila, in managementul de sanatate publica, recte preventia si interventia in caz de epidemii.
La noi la spital s-au distribuit masti de unica folosinta. Toata lumea, inclusiv chirurgii care nu mai vazusera (sic!) aceste modele de ceva vreme s-au bucurat nespus. Spre seara, caci am fost de garda, au venit analizele unei doamne dintr-un salon. Pe undeva, se pare, pierdea sange. Am chemat colegii de la chirurgie sa-i faca un tuseu rectal sa nu piarda, Doamne feri, prin fund. Sange adica. Sosind colega (sosind fiind un gerunziu de la iluzia sosiilor) am observat cum ca n-avea manusi din acelea de unica folosinta. Pai de unde sa aiba, pacatele mele, nevasta-mea de exemplu, chirurg si ea, si-a procurat din proprie initiativa manusi de la farmacie, din acelea care eventual sa nu se rupa in plaga. Sau in fundul pacientului, dupa caz. Intre timp, la alt salon, un mos facea o criza. Convulsiva. O doamna cu-un cearsaf pe ea, gen Casper, a iesit zabauca sariti, moare mosul. Mosul nu murea, dar era conectat la eternitate. Suav, colegul meu i-a cerut asistentei sa traga o fiola de diazepam intr-o siringa. Procedeul, in sine foarte simplu, a durat 4 minute in conditiile in care nu se gasesc fiole de diazepam unde-ar trebui sa fie. S-au terminat. Se gasesc pe undeva prin cutia cu “plusuri”, adica resturi de medicamente ramase de la alti pacienti din timpuri imemoriale. Intre timp colega de la chirurgie a cerut manusi. De unde? N-avem. O alta asistenta s-a apucat sa scormoneasca prin cutii si scoase o (una bucata, desperecheata) manusa. Sterila. E de-ajuns? Colega noastra chirurg s-a crucit, a zambit, s-a dus sa faca tuseul cu pricina. Intre timp mosului i se terminase criza, am intrat la alt salon. O doamna de vreo 60+ ani, peltica de la accidentul vascular al dansei, spusese ca se simte rau. Nu-i bai, de-aia esti la spital, nu ca sa chemi lumea cum ca mori de bine (ah, se mai intampla, dar cat de rar totusi). Intru, vorbim, reiese dintr-una intr-alta ca i-e frica de moarte. De singuratate. Nu de moarte punct. Nu. Moartea de singuratate. Imprejur are un gard invizibil de moarte. Moarte la stanga. Moarte la dreapta. Mama moarta. Tata mort. Barbatul mort si el. Ingropati, parafati, parastasele facute. La mama de 10 ani. Cancer. De pancreas. Si dupa ce-a murit barbata-meu, zice ea cu ochii in lacrimi, in soapta, caci barba-su a murit tot de AVC, tot in spital, am venit acasa si am ramas singura in strada si-am plans, si de-atunci tot plang. Pai bine, doamna, dar de ce soptiti cand ziceti asta? Eu as zice-o cu voce tare, as zice-o strasnic, as zice-o sa se cutremure peretii, sa auda vecinii, sa se infioare carnea pe ei. Apropos, aveti vecini? Simpatica babuta, am cum sa nu, le-am lasat cheile si data trecuta (la primul AVC). Si? Si-au lasat tot. E nu zau? Tot? Tot. Tot ce era mai vechi. Tot ce era mai bun au zis ca eu ce-am nevoie? Zic multumesc, doamna, ca nu v-a luat Dumnezeu simtul umorului ci doar membrii familiei.
Intre timp mosul de la celalalt salon face-o alta criza. Doamna Casper iese din nou cu figura in pozitia cucuvelei, colegul meu cere suav alta fiola de diazepam care se gaseste la fundul cutiei in aproximativ 5 minute, timp in care constatam ca de fapt prima fiola ramasese la capul patului, caci odata terminata criza ce sa-i mai faci medicament? Se gata si-a doua criza, se pun doua fiole de dia la capul patului bolnavului. In sinea-mi, stau si ma gandesc cat de multe candele exista pe sectie, si cat de putine manusi sterile. Cate mucuri de tigara pe scari, si cat de putine fiole de diazepam. Cat de multa bunavointa avem noi, cat de putina colaborare unii de la altii.
Si ce lant dobitocesc, pana la urma, sa ai un popor betiv si fumacios, care consimte sa plateasca taxe pe propria lor boala, si moarte – multumim domnule Moldovan pentru observatia superba – in cele din urma, si cand iti vine scadenta la epidemie, pandemie, o emie, nu conteaza de ce fel, sa alergi ca istericul in fundul gol prin piata publica agitand spirite, numarand morti (la ordinul “zecilor de mii”, un mizilic, un fum, o boare) si sa iei vaccin la import!
In alt salon, o doamna se roaga la patul fiicei ei pe cand intru sa iau tensiunea arteriala. E tarziu deja, s-a intunecat afara, si luminile camerei palpaie la randu-le ca niste candele invizibile. Imprejur plutesc lumanari, sau poate doar flame de lumanari. Pe patul din mijloc sforaie o pacienta, in timp ce silueta plecata in genunchi rosteste Tatal nostru in bucla. Pe primul pat, la usa, o tanara susoteste, la randu-i, de pe patul de boala aceeasi rugaciune. Pentru un moment mai c-ai zice ca insusi Duhul sfant s-a pogorit in incapere. Tatal nostru, Tatal vostru, Tatal lor al tuturora. Inclusiv al doamnei care sforaie din adancurile cavum-ului dansei. Dupa trei bucle de Tatal nostru, vazand eu ca nu exista final (gen “al Tatalui si-al Fiului si-al Sfantului Duh, Amin”), m-am apropiat tiptil si i-am pus o mana pe umar. N-a avut nici o reactie, cazuta in prostratia gandurilor siesi, am trecut usor pe langa ea. Pus mansonul. Pozitionat capul stetoscopului. Umflat manusa. Asteptat, pe drumul inapoi al indicatorului, prima bataie, prima zvacnire a acului. Exista de fiecare data un gand, oare unde incepe viata, la prima sau la ultima zvacnire? Pentru o ureche, viata e acel zgomot cu iz pneumatic, mai puternic, mai slab, infundat sau ascutit, melodic, gutural sau subtirel, murinic, pe care-l percepi daca te-ai decis ca iei “o tensiune”, un “puls” al persoanei. Inima bate, proasta.
G.
andreanum & co 
Undeva, de regula in apropierea spitalelor, e o camaruta tainica. Se poate ajunge la ea daca impingi o anumita carte din biblioteca, vei vedea cum se deschide un tunel secret. Voi, doctorii, ar trebui sa puneti mana pe bisturie si, la lumina tortelor, sa mergeti spre camaruta aia. Acolo locuieste o vrajitoare responsabila cu licitatiile din sistemul de sanatate. Acolo vin banii fumatorilor si ai bautorilor si, prin magie, in loc sa se transforme in diazepam si manusi chirurgicale, se transforma in jeepane, vile si alte alea. As lua-o si pe batranica cu AVC, si pe mosul cu convulsii, si pe tanara cu Tatal nostru. As lua mai multi cu mine si as face dreptate. Pana cand sa curga doar sangele nostru?!
Of, ce cronică teribilă!