Europa valahilor

Am primit prin satelitii internetului, anonima.

“Romani! Ridicati capetele plecate! Indreptati spinarile incovoiate! Alungati tristetea si lipsa de sperante din aste zile. Nu mai stati timorati si complexati in fata unei Europe care ne datoreaza insasi existenta. Amintiti-va din nou de Marele nostru Stefan. De toti mosii si stramosii care nu au lasat neamul sa piara. Cu sute de ani inainte de Americi, teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si atentate regizate, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea mai mare infrangere suferita vreodata de vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici macar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si dramatism cu baia de sange si noroi in care s-a cufundat cea mai puternica armata a vremii. Nimeni altul decat cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al doilea, avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului

Europa valahilor

Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni statale romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare, putem spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei… Nu-i asa ca va pufneste rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa ne amintim macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta si spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta comparatie intre proportia de forte intalnita intre “marile” batalii ale Europei Apusene si confruntarile militare ale voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai putin de 5.000…

In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de 10.000, respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino infrange armata papala, au murit…100 de oameni si au fost raniti circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc “batalie cumplita” (Atrox Dimicato)!

Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre principii elvetieni si regele Carol cel Curajos. Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele in domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si a prafului de pusca in razboaie. In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul falimentare de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la Marienburg si aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au intors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de lupta. Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista rezistenta in fata fortei Semilunei.

Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia. Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi conducatori crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este infrant dupa o inclestare catastrofala care durase trei zile si trei nopti… Singurii care s-au adaptat cu succes si au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti. Conduse de voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la respect hidra otomana. Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al doilea, supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti…

Moldova dacilor liberi

In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare, porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan cel Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite…. Stefan strange in graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina) si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor, cand sunt prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda tatarasca este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran de pe Volga, tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni (exact cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si …despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati. Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele noutati…

Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap… Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu in ultimul rand, sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi care puteau fi angajati ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea turcilor dupa caderea tarilor respective)… Un alt aspect politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea Portii. Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare si importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad al doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le plati tribut, alimenteaza furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de generatii de sultani turci.

Vin Turcii!
“In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii flamanzi ” – Nicolae Iorga

Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al turcilor. In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.

Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a precupetit niciun efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara ajutor militar la curtile Europei. Primeste in schimb… laude si incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. In calea urgiei musulmane, Stefan cel Mare opune eficienta tactica a parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei, otravirii fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede. Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in favoarea sa. Convins ca armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da inclestarea finala, Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege o zona strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care inconjoara lunca Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile erau impadurite, turcii nu puteau sa surprinda oastea Moldovei printr-un atac din flanc.

Apus de Semiluna

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod. Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie otomana a organizat un “buluc” compus din ieniceri de elita “pentru al caror suflet batalia era o placere”, si s-a avantat in fruntea lor asupra moldovenilor.

Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment, ienicerii patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o inclestare cumplita. Cum orice batalie are un moment critic, un punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient. Pentru a-i deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca satenii plasati pe dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca momeala crezand ca vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se pregatesc de aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere. Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase, palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului, este zdrobita fara drept de replica.

Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri. Socul psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta cruda-i macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor turci intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de a organiza o rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. “Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o astfel de infangere”, bocea intr-o cronica mama sultanului Mahomed Fatih. In timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la randul sau: “Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care au scapat si au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni care aveau cai mai iuti, sau au fost inecati”. Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheierea bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc…

Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste “Atletul lui Christos”. Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului. Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!”

Advertisements

32 thoughts on “Europa valahilor

  1. Ienicerii de ieri sunt vândutii de azi ai mahmudelelor, isilicilor si irmilicilor Europei, Înalta poarta a nefiintei neamului nostru. Asa s-au reîntrupat si fanariotii de mai înainte vreme in stirpea ocârmuirii de azi, ca avatar al unei bolesnite neîngrijite la soroc, in lingai ai unor alti sultani, cu osebire mai sireti, mai pagâni, mai hulpavi, mai hulitori si mai aducatori de napasta, robie si saracie. Pâna vom avea un alt Mircea, Alexandru ori Stefan, mai intâi va trebui arsa padurea. Ca prea multe uscaturi s-au adunat.

  2. Vom sti face-o, batâr cu cremenea si amnarul, vom sti a-i goni pe nevolnici si bezrodnici, cu pumnul pe toiag si cu pieptul dezvelit. De ne vom redobândi saracia, macar va fi a noastra, nevoile noastre nu vor fi ale altora, iar mostenirea lui Stefan, Vlad, Mihai si a celorlalti mari înaintasi vom lasa-o nestirbita fiilor nostri. Asa sa ne ajute Dumnezeu !

  3. DOINA

    De la Nistru pân’la Tisa
    Tot Românul plânsu-mi-s-a
    Ca nu mai poate strabate
    De-atâta strainatate.
    Din Hotin si pân’la Mare
    Vin Muscalii de-a calare,
    De la Mare la Hotin
    Mereu calea ne-o atin;
    Din Boian la Vatra Dornii
    Au umplut omida cornii
    Si strainul te tot paste,
    De nu te mai poti cunoaste.
    Sus la munte, jos la vale
    Si-au facut dusmanii cale;
    Din Satmar pâna’n Sacele
    Numai vaduri ca acèle.
    Vai de biet Român saracul,
    Indarat tot da ca racul,
    Nici îi merge, nici se �ndeamna,
    Nici îi este toamna toamna,
    Nici e vara vara lui
    Si-i strain în tara lui.
    Dela Turnu’n Dorohoiu
    Curg dusmanii în puhoiu
    Si s’aseaza pe la noi;
    Si cum vin cu drum de fier,
    Toate cântecele pier,
    Sboara paserile toate
    De neagra strainatate.
    Numai umbra spinului
    La usa crestinului.
    Isi desbraca tara sânul,
    Codrul, frate cu Românul
    De secure se tot pleaca
    Si isvoarele îi seaca
    Sarac în tara saraca!

    Mihai Eminescu

    Cine-au îndragit strainii
    Mânca-i-ar inima cânii,
    Mânca-i-ar casa pustia
    Si neamul nemernicia.
    Stefane, Maria Ta,
    Tu la Putna nu mai sta,
    Las� Arhimandritului
    Toata grija schitului,
    Lasa grija Sfintilor
    In sama parintilor,
    Clopotele sa le traga
    Ziua �ntreaga, noaptea �ntreaga,
    Doar s�a �ndura Dumnezeu
    Ca sa-ti mântui neamul tau!
    Tu te �nalta din mormânt
    Sa te-aud din corn sunând
    Si Moldova adunând.
    De-i suna din corn odata,
    Ai s�aduni Moldova toata,
    De-i suna de doua ori
    Iti vin codri �n ajutor,
    De-i suna a treia oara
    Toti dusmanii or sa piara
    Din hotara în hotara,
    Indragi-i-ar ciorile
    Si spânzuratorile!

  4. Alexandru, tu chiar crezi ca daca s-ar naste a doua oara Stefan… dar ce zic eu, sa se nasca Cristos la noi in tara acum, i-ar mai asculta cineva sunetul cornului si s-ar scula nenicii din blugi si conversi sa vie la lupta? Eu cred ca si-ar lua niste marete muy, ca sa nu zic mai mult. E frumos ce-a scris poetul, dar cu realitatea romaneasca are de-a face cam cit fibula cu libelula.

  5. Ma bucur enorm ca am dat de aceasta pagina.
    Am cautat sa iti scriu in particular,dar nu am gasit.
    Sper ca nu este o problema daca ma adresez prin aceasta cale.
    De ceva vreme o banuiesc pe mama ca fiind paranoica.In ultima vreme,am citit tot ce se gaseste pe net despre aceasta boala si dupa cum actioneaza,dupa cum gandeste tot ce se scrie despre aceasta boala i se potriveste ca o manusa.
    Inca sunt in faza de acceptare si ma tot intreb daca este cu adevarat bonlava sau imi pare mie.Si cum aflu eu in ce stadiu ar fi boala.
    M-ar ajuta foarte mult un raspuns.
    Multumesc anticipat.

  6. Tocmai de aia a hotarat Doamne-Doamne sa-si trimita fiul pe pamant, pentru ca lumea devenise super-ticalosita. Am senzatia ca ce e acum e floare la ureche fata de cum ajunsesera oamenii pe atunci. Fara crestinism, oricat am intoarce noi capul de la el ca de la ceva “retro”, am fi fost niste animale.
    Alta impresie pe care o am e ca FIECARE generatie in parte a considerat ca vremurile traite sunt naspa, “cele de pe urma”.
    O alta impresie e ca omul are mare aplecare spre vaicareala – ceea ce, se vede, sa-mi fie scuzat, peste tot, incepand cu emisiunile TV, continuand cu barfa de la o cafea si sfarsind aici, pe blog 😀
    De multe ori, cand sunt coplesit de una si alta, stiti la ce ma gandesc si cum ma intremez? Zic asa: bine ca nu e razboi! N-am vazut razboiul decat in filme dar am facut armata si iti cam dai seama, asa, cat un firicel, cum e in razboi. Plus povestile de la bunici. Va zic eu, o ducem bine! Capetele sus!
    Si ultima impresie la inceput de 2010: nu o ducem rau din vina “celorlalti”, o ducem rau din vina noastra. Ceilalti suntem noi. Pentru cine bat clopotele, Mitica?

  7. sandu, citind cele de mai sus, simt ca trebuie sa bag ceva din intelepciunea tractorista: zicala “se poate si mai rau” nu ne va scoate nicicind din vrie, pentru ca mereu va exista ceva, o anumita stare de lucruri, chiar imaginara, care va face realitatea mult mai usor de suportat. la fel si formele ei particulare, gen “cind ne va fi mai rau asa sa ne fie”, o incununare sublima a ratarii noastre ca neam. noi facem greseala sa nu ne uitam in sus; unii, mai poeti, spun ca din smerenie, altii, mai realisti, recunosc ca din prostie; noi nu aspiram, noi traim din comparatii cu trecutul si ne raportam numai la acesta.

    religia este poleiul pe care aluneca si se fring multe picioare de potentiali atleti (si spun “atleti” la modul figurat), este jugul cu care omul a reusit sa se domesticeasca pe sine insusi. din lei ne-am transformat in oi. evolutia nu se petrece in captivitate, insa; doar fa o comparatie intre un animal salbatic si un dobitoc domesticit. indobitocirea omului de catre om a fost o eroare mult mai grava decit sclavagismul; a transformat omenirea in slugile unui stapin neaflat vreodata, sublim in inexistenta sa, dar reprezentat maiastru si oportunist de cler. qui prodest?

  8. stefan cel mare a ridicat atitea manastiri nu din smerenie fata de dumnezeu (porunca “sa nu rivnesti femeia altuia” era bine stiuta pe vremea lui, or asta nu ni-l infatiseaza drept un mare credincios), ci, simplu, pentru ca nu stia sa faca piramide.

  9. Andreanum, multamiri si adânci plecaciuni pentru comentariul tau la comentariul (comentariile mele). Sa stii ca nu sufar nici de protocronism, nici nu ma bântuie tracomania ori vreo alta forma cronica cu exacerbatii pluri-cotidiene de exaltatie opincaresc-mioritica. Si nici nu scriu sub influenta vreunei ciuperci ori a adulmecarii vreunui pelicanol cu virtuti mind-bending. Dar m-am nascut român si-mi place la nebunie, parol ! Si sunt indragostit de tara asta de când ma stiu. Poti deci sa-mi lipesti (vorba aia: scris si oral, cu creion chimic ascutit la ambele capete) eticheta de patriot. Cum conotatiile cuvântului astuia devin – dupa facultati, vorba scriitorului – uneori sterse, alteori destul de ambigue, iar in contextul actual chiar susceptibile de peremism ce-ve-tist, mi-ar fi greu sa-ti spun cam ce inteleg eu prin patriotism. Mi-ar fi mai lesne negatiile. Adica nu ma hranesc sinestezic cu glorii trecute pe care au croit retusuri falsificatorii de istorie. Nu ies in strada-n itari si nu trag turci in teapa la fiecare colt de strada. Nu ma sui pe butoaie-n parc sa racnesc discursuri inflacarate despre Decebal, nu-l am pe Stefan inramat in sufragerie (he, he, vorba lui Petre Tutea: era curvar, dom’le), dar il pretuiesc cum se cuvine, nu sunt sovin, nici atât de anacronic-tont-stafidit-neghiob incât sa zic, precum altii: eee, ce bine se traia atunci… aaaa, alte vremuri, dom’le… Traiesc in prezent, dar ma raportez si la trecut. De ce ? Pentru ca il am. Sau il avem. Si inca n-a dat Alzheimerul peste mine ca sa uit ce-am facut ieri, bucuros – sau resemnat – ca macar asa am impresia ca imi iau o masina noua sau imi fac prieteni in fiecare zi. Trecutul inseamna istorie, pagini mai dureroase, mai glorioase, mai rusinoase, mai indraznete si inseamna lectii, invataminte, exemple de urmat, pilde de evitat. Ca si-nvatatura batrâneasca, aia despre care Mos Albu ii spunea lui Pacala ca are roadele amare. Si despre care mucalitul spunea ca roadele i-s dulci. Ma uit inapoi nu ca printr-un banal retrovizor, ci pentru ca ma stradui sa nu repet greselile trecutului (si asta îi doresc si tarii, pentru ca solutiile unei epoci trecute nu sunt fatalmente obsolete vremilor ce urmeaza). Si asta nu ma impiedica sa fiu infipt destul de teapan in prezent, sa fiu, daca-mi ingadui… contemporan epocii mele si mie insumi. Ba chiar sunt deschis catre multe si-ncerc sa fiu si eu, in munca si aiurea, pentru mine si ceilalti, “à la pointe du progrès”, cum zice frantuzul. Vad insa ca prezentul vine nu doar cu evidente chestii bune, dar si cu un lot mare de sminteli. Si vad ca de vreo douazeci de ani incoace, tara noastra sufera tot mai mult si se inglodeaza in vulg, mârlanie, hotie, dusmanie, batjocura. Se vinde en gros si en détail, cu nosalanta si chiar cu scârba. Se importa in vrac tembelisme, dictatura bâtei a cedat locul dictaturii banului, iar patriotismul devine, din virtute, un atavism periculos. In numele unui asa-zis progres totul se schimba si se naruie, de parca orice schimbare e o schimbare in bine (pai atunci despre schimbarea la noi de dupa al doilea razboi mondial, ce sa mai spunem… mai degraba o sinistra involutie decât o evolutie). Pe scurt insa, nu inteleg trei lucruri. UNU: de unde fatalismul asta inert si nerod al lui “se poate si mai rau”, DOI: ce o rasturnare asa cu fundul in sus a intregului nostru sistem de valori, cladit de mii de ani (care acum sta “bumben”, vorba aceluiasi Marin Preda) si TREI: de ce lumea asta trebuie sa penduleze vesnic de la o extrema la alta ? Cât priveste sistemul (român, in particular, uman, in general) de valori, n-am pretentia obraznica de a ma arata un axiolog “avant la lettre”, dar sa luam macar o valoare, una singura. Omeneasca, si prin excelenta crestineasca, iar mai presus de toate, ortodoxa. Aceea a dreptei socotinte, de care pomeneste Nicolae Steinhardt. Si care in viata de zi cu zi se traduce si prin bun simt, si prin cumpatare. Caut-o cat oi putea. E adânc ingropata in navalnica epoca prezenta a supralicitatiei zilnice si a lui “encore plus !”, a lipsei de limite si de echilibru. Nu sunt nici un puritan care-si duce viata in asceza si cogitatie, dar nici n-am cazut prada consumerismului feroce; nu sunt nici un bigot psiho-rigid acrit si prafuit, nici un stâlp de bar de noapte. Incerc si eu sa pastrez o cale de mijloc (ceea ce nu-i lesne, stiu), asa cum am fost crescut. Ca- loc de de toate… Iar tarii, pentru ca mi-e draga, acelasi lucru i-l doresc. Sii mai doresc sa fie ea insasi, nu zvârlita de la Stambul la Maskva si pe urma la Briucsel. Pentru ca, vezi tu, eu versul “la trecutu-ti mare, mare viitor !” l-am invatat mai intâi de la bunica-meu si dup-aia l-am auzit si la scoala. De-aia ma apuca si pe mine, subit, amocul la Europa Valahilor si dadui din buricele degetelor neste consideratii. Pentru ca tara pentru mine inseamna o mostenire sfânta care mi-a dat multe si careia îi datorez multe, si in primul rând s-o pastrez, s-o ingrijesc cum pot si s-o las (daca se poate, mai buna) mostenire la rândul meu. Atâta tot.
    Sper sa nu te vei (sau nu va voi) fi plictisit peste masura cu “emanatiile dastepte da la fibra launtrica”. Pardon de deranj si mersi de atentia si de spatiul acordat.

  10. plictisit? deranj? cred ca glumesti, alexandru, zau asa.
    A fost o placere sa citesc ce ai scris. Am citit chiar de doua ori. O sa comentez si eu imediat, dar ma impiedica deocamdata niste mail-uri urgente de trimis. Dar revin.
    a.

  11. Cred ca tocmai mi-am intalnit nasul in materie de neologisme pe centimetru patrat 🙂 Bravo mai Alex, am citit cu placere comentariul tau!

    G.

  12. si io vroiam sa-i dau un mic reply lui tracto dar dupa comentariul lui Alex am sa pastrez un rand de tacere pentru ca orice as scrie mi se pare ca deja a scris el…

    gata tacerea: tracto, adevarat ai spus, exemplele trebuie cautate in sus. Si acolo dai de Hristos. E cel mai sus pe scara, in varf. Si-a dat viata iertandu-i pe cei care l-au crucificat.
    Pana la el sunt mii de trepte, oameni care au reusit sa urce pana la un nivel anume si pot fi luati de modele. Poleiul de care zici, capcana care-ti poate rupe picioarele, nu este religia in sine ci interpretarea invataturilor “dupa ureche”. Am cazut si eu in capcana asta si am polemizat cu “niste popi” multa vreme. Si, surpriza, m-au facut muci! Am fost in postura unui copil de 4 ani care nu reuseste sa-l zica pe “r” si care sare la gatul lui mutzunake pe teme de… cum sa zic…neologismele alea ale lui, mi-e greu sa le si scriu 😀 Cam asa de rusinat m-am simtit!
    Si dupa ce mi-am gustat amara infrangere am invatat la fel ca in bancul cu balega vacii cazuta peste soricelul fugarit de pisica: nu neaparat cine te baga in rahat iti vrea raul si cine te scoate din rahat iti vrea binele. Cam asta e cu religia. Dar, sa fac o precizare, ma refer aici la ortodoxie. Ca e diferenta mare. Sa nu uitam, ce-am invatat noi despre biserica pe vremea lui Ceasca era cam asa: din povestile cu tarani care faceau foamea in vreme ce popii stateau la mese imbelsugate, din Ivan Turbinca ce prefera vodca si cazaciocul din iad si din alte mii de rahaturi aruncate de comunisti peste “poleiul” credintei ca nu cumva sa ne rupem picioarele in avantul nostru revolutionar. Cu ochii de acum, de om cat de cat matur, am senzatia ca oranduirea comunista si, mai nou, cea capitalista, ne indobitoceste, nu religia. Iti propun sa verificam modelele, oamenii valorosi (atentie, nu cei care “s-au realizat” – ma’telegi, pac-pac!) si ai sa vezi ca toti sunt credinciosi.

  13. Alexandru, noi toti astia de aici ne iubim tara. Cu totii, fara exceptie. Faptul ca ii criticam pe romani pentru, in general, puturosenie si lipsa de bun simt, ca sa nu zic mai mult, nu inseamna ca tara noastra ca intreg e de cacat. Tara e frumoasa, locuitorii sunt, in marea lor majoritate, lipsiti de orice viziune, darmite de vreun sistem de valori. Problema e ca nici aia iesiti din tara, care se izbesc la propriu de curatenia si bunul simt din vest, nu vin acasa sa faca la fel: la Roma ca romanii, la Chitila ca la Chitila. Am vazut cu ochii mei acum citiva ani, cred ca in Ungaria, un autocar de romanasi care, din pricina cozii mari de la wc-ul benziariei, au considerat ca e cazul sa urineze pe gazonul imprejmuitor. De retinut ca nu pareau beti si nici tarani rupti in cur, pentru care toaleta e fundul curtii in intregul ei. Erau middle class, cu nike in picioare. Si au facut pipi pe iarba, sub privirile siderate ale restului benzinariei, care isi asteptau frumos rindul la buda. Asta ca sa ma rezum la un singur exemplu. As putea sa dau sute.
    Nu e tara noastra cea mai jegoasa dintre toate, e drept. Dar suntem printre premiantii europei la lene si miserupism, ca sa folosesc si eu neologisme 🙂
    Cit despre credinta… mi-e greu sa vorbesc despre credinta romanului de rind. In afara celor de la satele indepartate din tara, pentru care popa continua sa fie, alaturi de invatator, un ghid prin viata, pentru restul credinta e parada. Parada masinilor scumpe de Pasti, parada petardelor si a cersetoriei mizere de iarna. Credinta ca traire interioara nu exista. Romanii asteapta sa le fie cald si sa aiba stomacul plin, sa aiba bani si sa petreaca cu prietenii. Nu toti sunt asa, dar asa sunt majoritatea. Romanii au invatat de mici ca sa furi e mai eficient decit sa-ti tocesti coatele pe bancile scolii pentru a avea succes si a te bucura de bani si avere. Daca pe vremea cind faceam eu scoala la noi in clasa era intrecere pe bune, care e mai destept, care citeste mai mult si mai repede, uita-te acum in scoli si-n facultati. Uita-te la cit si ce citesc oamenii azi, si ai tineri si ai mai batrini. Uita-te la cit muncesc oamenii.
    Eu nu stiu ce a invatat Sandu pe vremea lu’ Ceasca la scoala despre Dumnezeu si Cristos: la noi nu se vorbea deloc despre asta. Educatia religioasa ne-au facut-o bunicii, care respecta si acum toate datinile si traiesc curat si frumos, cu munca si odihna bine cumpatata. Am invatat de la ei asta, si multi o stim, problema e ca se casca un hau intre cum am invatat sa traim si cum traim efectiv. Acasa, cu iubita, esti cel mai tandru si stilat barbat, iar pe strada sau la cozi esti o pramatie odioasa, care scuipa pe strada si azvirle ambalajul de la Eugenia pe jos…

  14. Andreanum, multumesc din nou pentru dialogul savuros la care ma îmbii (e de la sine inteles ca n-am nici un dubiu fata da sentimentele tale, ale voastre, ale noastre pentru tara). Afla ca sunt cam pe aceeasi lungime de unda, si cam ce constati tu ma amaraste la fel de mult si pe mine. Cu voia ta si a celorlalti, am sa ma mai avânt in niscaiva panseuri pe tema asta, când mi-o mai ingadui vremea. Sunt asa multe de depanat…
    Aligato gozaïmasu si lui mutzunake-san (suna very jap, I can’t resist) pentru feedback. Sincer, multam, amice. Oh, nu sunt un godfather al neologismelor, caci vorba lui Cocofifi (din benzile desenate cu Macusor, de pe vremea când eram plod): cartea-n cap sau capu-n carte e totuna. Asa si eu… Auzi, tot dospesc de vreo câteva zile o replica la articolul tau despre diaspora, mai pe coate, mai pe brânci, la lumina enspei cafele si prin perdeaua de fum a tigarii, la ore insalubre, ca mai mult noaptea mai imi adâncesc si eu circumvolutiunile si apuc sa le screm ceva mai ordonat, mai polarizat, deh. Vad ca devine un calup, si sper ca spatiul alocat comentariilor sa fie suficient. Mai ingaduie-mi ceva ragaz pâna-l dau gata, ca deh, orice creatie e dureroasa… Dar cred ca merita sa convruntam ceva pareri pe tema asta, care va continua in mare masura si comentariul scris de andreanum.
    Deci pe cât mai curând si keep it up !

  15. Merita sa vorbim despre orice, Alex. Descopar ca e o reala placere sa “discutam” cu tine. Deci esti oricind binevenit aici cu orice comentariu.
    O seara frumoasa,
    a.

  16. sandu, cu tot respectul cuvenit pentru revelatia de care ai avut tu parte (si nu esti singurul de la care am auzit asta), ramin la parerea mea conform careia religia a fost si este un jug. pe de alta parte, negarea religiei nu inseamna neaparat devierea de la anumite precepte morale; pentru a fi in pas cu invataturile biblice (sau preceptele morale propovaduite de religie, in general – si vai, oare citi exponenti ai clerului le respecta?) trebuie doar o bruma de educatie si un minimum de bun simt, lucruri care nu cer nicidecum ingenuncherea/prosternarea in fata unor exponenti mai mult sau mai putin onesti ai bisericii si/sau credinta in ceva supranatural, atotputernic. fara a incerca sa te ofensez, eu consider ca nivelul meu de intelegere este suficient de ridicat incit sa ma pot lipsi de rastalmacirile lipsite de dovezi (si mai ales logica) oferite de niste indivizi care au aprofundat atit de mult superstitiile si supranaturalul incit nu mai fac nici ei insisi deosebire intre real si fictiune. normal, in afara de momentele in care iti cer de la obraz sa le bagi in buzunar ochiul dracului, pentru ca sa-ti stropeasca peretii casei cu apa sfintita tocmai de ei, pacatosii.

    discutiile cu popii sint gheata pe care ai alunecat :). daca ele trec de nivelul “fiule, mai toarna-mi un pahar” sau ” hai parinte, mai ia o sarma”, atunci ai patruns deja in domeniul lor, acolo unde logica nu mai poate face fata indoctrinarii.

    dupa parerea mea, si spun asta constient de faptul ca risc sa ofensez multi cititori, a fi un individ religios nu tine de cunoastere, ci tocmai de lipsa acesteia; eu nu am luat si nici n-am sa iau vreodata ceva anume drept un adevar ce nu trebuie demonstrat, sprijinit pe fapte si dovezi clare.

    sint complet de acord ca, in multe cazuri, religia a impulsionat evolutia culturii; renasterea e cel mai bun exemplu. dar sint si exemple diametral opuse, cind religia a provocat adevarate holocausturi; vezi interminabilele sacrificii facute de azteci (aici iti recomand documentarul “blood for the gods”), cruciadele. cite razboaie s-au pornit in numele religiei si cite au incetat tot in numele ei?

  17. @tracto: am precizat ca ma refer la ortodoxie, tu mi-ai dat exemple de la catolici si de mai departe. N-au legatura una cu alta, tocmai de aia s-au despartit bisericile pentru ca vestul a rastalmacit ce i-a convenit si s-a apucat sa crestineze cu sabia in mana. Ce am invatat noi la scoala, ca sa-i raspund si andreanumei, a fost ca biserica l-a ars pe Giordano, ‘e pur si move’ etc etc. Numai ca se ascundea faptul ca nu despre ordodoxie e vorba ci despre altii care s-au folosit de religie pentru a-si umple visteriile si a cuceri pamanturi noi si, mai ales, de a crestina, unde se poate cu vorba iar unde nu taie-i capul, ars pe rug si apoi dupa aia goleste-i buzunarele paganului!

    Dar hai sa-l lasam pe Petre Tutea in continuare, ateu convins in tinerete si apoi, in puscaria comunista “cot la cot cu Dumnezeu”:
    “— Cum aţi făcut trecerea de la ateism la credinţă?
    — Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul ăsta, însă există două căi: calea omului şi calea Domnului. Cea a omului e bătătorită de filozofie, ştiinţe şi tehnică. Pe calea Domnului, omul este însoţit de rugăciune. Iar eu am mers multă vreme doar pe calea omului.
    — De fapt, ca primă consecinţă a acestei treceri, aţi descoperit adevărata libertate…
    — Evident. Singura zonă în care acţionează libertatea absolută a lui Dumnezeu este ritualul creştin din Biserică. Acolo nu există teroare, forţă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile pămîntului, cărnii şi spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decît pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.”

    inca vreo doua citate, sunt din ‘Jurnal cu Petre Tutea’, se gaseste pe internet:

    “- Sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credinţă cred că a avut un plus de tragedie.
    — Sigur. Mi-am dat seama că singura definiţie completă a omului este dată de teologie: omul este fiinţă religioasă. Filozofia şi ştiinţele sînt ancore în calea omului. Singură credinţa este descoperitoarea căii adevărate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul că nu am realizat în mine un mare teolog. În afară de teologie, se face onanie de prestigiu.” (nu vreau sa ofensez deloc cu citatele astea, dar il stiti pe Tutea, slobod la gura :D)

    «Ateii întorc darul prin negarea dăruitorului, or ateii sînt beneficiarii libertăţii divine, dovadă că nu-i trăsneşte nimeni.» (tare si asta, nu? 😀 )

    @andreanum: hai sa caut si una cu adresa pentru aia care s-au pisat pe gazonul benzinariei 😀 desi nu cred ca-ti citeste vreunul blogul… 😀

    “[…]Îmi povesteşte de călătoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta şi Moscova, de ordinea înfiorătoate a nemţilor, de amestecul de barbarie şi de civilizaţie al ungurilor şi de tristeţea şi jalea moscovite. Cu părere de rău, îmi spune cum a încetat să mai creadă în protecţia Apusului; cum a văzut în mod limpede abandonarea noastră în drăgălaşele mîini sovietice… Îi pare rău, dar se şi bucură pentru generaţia mea, care a crescut doar puţin timp în comunism. Are mari speranţe în revigorarea presei spirituale creştine româneşti, cu reguli mai precise şi mai solide decît cele pe care le a avut presa românească în perioada interbelică. Singurul regret vine din constatarea amară că pe cei din generaţia lui i a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generaţia mea îi poate dezbina prostia. Mă sfătuieşte cu insistenţă să mă feresc de proşti. Cum? «Păi, de cele mai multe ori, proştii sînt atei, intelectualişti pînă peste poate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii.» ”

    Repet, sa nu ne simtim ofensati, e un subiect sensibil si, incet-incet, ar trebui sa-l schimbam.

  18. sandu, ai citat: “Ateii întorc darul prin negarea dăruitorului, or ateii sînt beneficiarii libertăţii divine, dovadă că nu-i trăsneşte nimeni.” (tare si asta, nu? 😀 )

    probabil ca explicatia e mult mai simpla: nu-i trazneste pentru ca n-are cine. 😉

    in comentariile mele m-am referit la religie in general, de aceea am cautat exemple cit mai variate. n-am nimic cu ortodoxia, dar de ce ar fi ortodoxia “super-religia”? pentru ca asa a spus tzutzea? ai vazut filmul “the invention of lying”?

    bre, una peste alta: pina la urma ma bucur pentru cei care isi lasa destinul in miinile Domnului, macar au pe cineva caruia le pasa de ei. eu prefer sa-mi tin singur hatzurile si chit ca mai dau si prin hirtoape macar stiu ca ajung unde vreau eu. sau, daca am ajuns unde nu trebuia, macar stiu ca e numai vina mea. si iata cum am mai invatat ceva.

    ai observat ca adevaratii credinciosi nu cred nici ei in mos craciun?

  19. Nu cred ca ‘se’ interzice ca fiecare sa-si tina singur hatzurile; ba chiar ni s-au dat hatzurile impreuna cu manualul de utilizare… dar vorba aia, RTFM 😀 cine sta sa citeasca helpul? Biciul pe cal si dieeeee!

    Ia sa vedem ce zice Tutea despre autonomia omului:
    “— În faţa întrebării « de ce?», te izbeşti de formula regresului în infinit. Tot te întrebi «de ce?» — pînă ce ajungi la o limită unde de ce-ul moare. La de ce-ul absolut nu a răspuns nici un om pînă acum. Ce finalitate ai tu nu poţi răspunde, că te izbeşti de limitele cunoaşterii subiective.
    — În cazul acesta, libertatea e pe moarte…
    — Libertatea autonomă e de neconceput. Dovadă că apari, dovadă că creşti, dovadă că descreşti, dovadă că îmbătrîneşti, dovadă că mori… Eşti predeterminat.
    — Nu-ţi rămîne decît să intri în spaţiul ocrotitor al Bisericii.
    — «Robeşte mă, Doamne, ca să mă simt liber!…» E definiţia creştină a libertăţii. Adică eşti liber întru Dumnezeu, nu în tine, care eşti finit, şi mergi la biserică deoarece crezi, iar nu pentru că ştii.”

    “Autonomia umană nu poate fi concludentă, adică omul nu este fiinţă liberă dacă nu are finalitate religioasă, deoarece, chiar dacă descoperi un leac împotriva cancerului şi eşti un mare binefacător pentru omenire, nu te deosebeşti de vulpe şi de elefant dacă te consideri absolut muritor, adică dacă apari şi dispari în mod absurd. În ştiinţă şi tehnică întîlneşti la orice pas utilul, comodul, socialul şi mintalul, da’ nicăieri adevărul consolator.”

    “— Tragedia omului nereligios, fiindcă despre o tragedie este vorba, vine cred din faptul că, punîndu şi întrebări fundamentale, izvorîte din conştiinţa lui teoretică, nu găseşte, necălăuzit de nimeni fiind, nici un răspuns consolator.
    — Dacă ai întrebări fundamentale, esenţiale, dar răspunsuri neconcludente, joci pe foc. Eşti chinuit. La întrebările pe care şi le pune omul, el poate răspunde util, relativ, inutil sau nociv. Jocul vieţii şi al morţii este fundamental şi încurcă toate socotelile. De ce ne naştem? De ce creştem? De ce ne realizăm trecător? Şi — de ce murim? sînt întrebări la care răspunsurile sînt aleatorii, adică neconcludente. Sub raportul adevărului, un om modern, care are conştiinţă teoretică dar nu şi religioasă, nu se deosebeşte de un primitiv care cînd trăsneşte şi fulgeră pe cer cade cu fundul în sus. Nu e departe! Ştiinţa nu răspunde la nici un «de ce», ci constată — util sau eronat.”

  20. nu pot sa nu constat la ce ora ai postat: tractoristu on January 6th, 2010 at 12:00 am … ma iubesti! 😀 😀 😀

  21. stai ca mi-am adus aminte, sa-ti povestesc… stii cum m-au biruit popii??! 😀
    Ma ciorovaiam io cu ei, vorba aia, inginer, mare maestru in Ctrl-Alt-Del, mare maestru si cunoscator al comenzii format c: si muuulte altele… ma opresc aici cu insiruirea, ti-ai dat seama, om contemporan cu scule stiintifice si invataturi pe masura sculelor… revin, stii cum m-au biruit? Ca nici n-am stiut ce m-a lovit! Le-am zis: ia stai nene, cum adica ‘crede si nu cerceta”? Io cu asta nu pot fi de acord! Si mi-au zis: unde scrie asta? In Biblie am sarit eu (am atacat cu o figura de io-mama-mea-nage-waza dar mi-am lasat spatele descoperit 😦 ) Uite ca nu scrie nicaieri asta. Cica scrie asa, ceva de genul: “Toate sa le cercetati, pastrati numai ce va e de folos!” Si uite asa m-am trezit pe tatami si de atunci nu m-am mai ridicat. Orice miscare as face, urmeaza secerarea.

  22. @andreanum: ti-am corectat comentariul, te rog mai multa grija de azi incolo. Iata-l in forma in care sunt sigur ca ai vrut sa-l postezi. Am folosit un simplu Find…Replace All… 😀

    “Alexandru, noi toti astia de aici ne iubim tara. Cu totii, fara exceptie. Faptul ca ii criticam pe cumani pentru, in general, puturosenie si lipsa de bun simt, ca sa nu zic mai mult, nu inseamna ca tara noastra ca intreg e de cacat. Tara e frumoasa, locuitorii sunt, in marea lor majoritate, lipsiti de orice viziune, darmite de vreun sistem de valori. Problema e ca nici aia iesiti din tara, care se izbesc la propriu de curatenia si bunul simt din vest, nu vin acasa sa faca la fel: la Roma ca romanii, la Chitila ca la Chitila. Am vazut cu ochii mei acum citiva ani, cred ca in Ungaria, un autocar de cumanasi care, din pricina cozii mari de la wc-ul benziariei, au considerat ca e cazul sa urineze pe gazonul imprejmuitor. De retinut ca nu pareau beti si nici tarani rupti in cur, pentru care toaleta e fundul curtii in intregul ei. Erau middle class, cu nike in picioare. Si au facut pipi pe iarba, sub privirile siderate ale restului benzinariei, care isi asteptau frumos rindul la buda. Asta ca sa ma rezum la un singur exemplu. As putea sa dau sute.
    Nu e tara noastra cea mai jegoasa dintre toate, e drept. Dar suntem printre premiantii europei la lene si miserupism, ca sa folosesc si eu neologisme 🙂
    Cit despre credinta… mi-e greu sa vorbesc despre credinta cumanului de rind. In afara celor de la satele indepartate din tara, pentru care popa continua sa fie, alaturi de invatator, un ghid prin viata, pentru restul credinta e parada. Parada masinilor scumpe de Pasti, parada petardelor si a cersetoriei mizere de iarna. Credinta ca traire interioara nu exista. cumanii asteapta sa le fie cald si sa aiba stomacul plin, sa aiba bani si sa petreaca cu prietenii. Nu toti sunt asa, dar asa sunt majoritatea. Cumanii au invatat de mici ca sa furi e mai eficient decit sa-ti tocesti coatele pe bancile scolii pentru a avea succes si a te bucura de bani si avere. Daca pe vremea cind faceam eu scoala la noi in clasa era intrecere pe bune, care e mai destept, care citeste mai mult si mai repede, uita-te acum in scoli si-n facultati. Uita-te la cit si ce citesc oamenii azi, si ai tineri si ai mai batrini. Uita-te la cit muncesc oamenii.
    Eu nu stiu ce a invatat Sandu pe vremea lu’ Ceasca la scoala despre Dumnezeu si Cristos: la noi nu se vorbea deloc despre asta. Educatia religioasa ne-au facut-o bunicii, care respecta si acum toate datinile si traiesc curat si frumos, cu munca si odihna bine cumpatata. Am invatat de la ei asta, si multi o stim, problema e ca se casca un hau intre cum am invatat sa traim si cum traim efectiv. Acasa, cu iubita, esti cel mai tandru si stilat barbat, iar pe strada sau la cozi esti o pramatie odioasa, care scuipa pe strada si azvirle ambalajul de la Eugenia pe jos…”

  23. Sandule, degeaba ne caznim noi, fiecare, sa teoretizam credinta prin particularizare. Credinta o ai sau nu o ai, o descopera sau acopera fiecare in felul lui propriu. Poti fi un om credincios si fara sa mergi la biserica duminica de duminica, si fara sa treci pe sub masa de Pasti si fara sa astepti sa il vezi pe Isus inaltindu-se cind inconjori de 3 ori biserica, fara sa tii post si fara sa iti faci cruci peste cruci in troleibuz. Sunt sute si mii de exemple si pilde prin carti. Daca e sa ne razboim in pilde, fiecare gaseste cite una care sa-i convina in argumentatie.
    Eu credeam ca mina Domnului sta deasupra omului care se teme de El si ii asculta poruncile. Pe la 16 ani, cred, l-am descoperit pe Nietzsche, cartile lui parindu-mi-se mult mai comestibile decit Biblia, la vremea aceea. Cu vremea, cu maturizarea si cu lectura, parerile n-au mai fost atit de abrupte. Acum nu mai caut sa gasesc adevarul in carti. Simt eu ca sunt pe drumul cel bun, desi n-as putea sa-ti zic cum am ajuns pe el, dar asta e cel mai important lucru pentru mine. Ca o fi de la credinta sau de la necredinta, nu stiu sa spun si nici nu ma apasa. Sunt multumita in sinea mea si ma bucur de viata, nu fac excese mari pe nici un palier si in general ma culc seara linistita, de cele mai multe ori, trezindu-ma la fel.
    Nu fur, nu omor, nu mint (des), nu rivnesc la bunul/femeia altuia, deci cred ca sunt un bun crestin, dupa definitie 🙂

  24. Nu ne razboim in pilde ca nu e niciun razboi aici 😀
    Doar ca i-am dat cuvantul unui om pe care-l consider model pentru ca tracto pomenise de modele; in cazul de mai sus, Petre Tutea.
    Si uite mai jos din Teofil Paraian. Precizez ca nu-s gugaleli, am cartile astea sub pat si ma simt bine in compania lor. Copy-Paste sunt de pe scribd.

    “Dacă ajungi să fii liniştit numai în condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.”

    In ce context zice asta?

    “Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănânce şi el împreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gândit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat înapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când îl alungi se duce şi când îl chemi se întoarce”. Şi m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am linişte în suflet şi linişte realizată prin credinţa în Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, înseamnă că n-am ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.”

    Imi plac tare mult pildele. Nu m-as supara sa citesc si de la altii, vorba lui Alex, daca e destul spatiu de comentarii pana jos 😀

    Cam asta e cu linistea, toti o cautam, putini o gasesc. Ferice de ei.

  25. uite o pilda inregistrata si redata exact asa cum mi s-a intimplat mie pe vremea studentiei. intr-un sat din ardeal (nu-i mai tin minte numele, dar stiu ca era pe undeva cam la treij de minute de mers cu mocanita de la cluj), cind soarele era de patru stinjeni pe cer, tractorel tragea de zor de un rucsac-cadru cit casa (cort, paturi, vase, conserve, haine, arzator cu doua butelii mici, etc), in drum spre stina de vale (sau cam asa ceva, ca nu mai stiu exact, am fost de vreo 6 ori p-acolo si le cam incurc), unde il astepta gasca. in curtea unei case, o batrina dadea cu matura, icnind si tinindu-se de sale. abia iesit pe prispa casei, ciufulit si cu ochii cit doua cepe, s-a asezat nedumerit un nene abrutizat de bautura, in izmene d-alea ruginii si picioarele goale. dupa vreo citeva momente de contemplare a situatiei in care se gasea, si care probabil nu-i era deloc straina, il aud tunind ca Dumnezeu in pasa proasta: “gherghino, adă fă başcheţii ăia!”

  26. @tracto: cand ai sa ma inveti cum se pun poze pe blogul acesta am sa-ti dau replica la pilda ta 😀

  27. @sandu: nu poti pune poze in comentarii (doar link-uri catre poze gazduite pe servere share), ci doar in posturi. scrie si tu un post. 🙂

  28. Mergeam aşa,
    Când deodată în faţa mea,
    S-au desfăcut două drumuri :
    Unul la dreapta,
    Şi altul la stânga,
    După toate regulile simetriei.

    Am stat,
    Am facut ochii mici,
    Mi-am ţuguiat buzele,
    Am tuşit,
    Şi-am luat-o pe cel din dreapta
    (Exact cel care nu trebuia,
    După cum s-a dovedit după aceea).

    Am mers pe el cum am mers,
    De prisos să mai dau amănunte.
    Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
    Prăpăstii :
    Una la dreapta
    Alta la stânga.
    M-am aruncat în cea din stânga,
    Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
    Grămadă cu mine în cea din stânga,
    Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
    Târâş, m-am urnit mai departe.
    M-am târât ce m-am târât,
    Şi deodată în faţa mea
    S-au deschis larg două drumuri.
    “V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
    Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
    În vrăjmăşie.
    Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
    Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
    Şi la prima răscruce
    M-am dăruit cu toată fiinţa
    Celui din dreapta. Tot aşa,
    Celălalt trebuia acum, celălalt…
    Acum merindea îmi e pe sfârşite,
    Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
    Nu mai dau din el muguri,
    Să stau la umbra lor
    Când m-apucă disperarea.
    Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
    Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
    C-am ţinut-o tot într-o greşeală…

    Şi iată în faţa mea iar se cască
    Două ceruri :
    Unul în dreapta.
    Altul la stânga.

    (Marin Sorescu – Simetrie)

  29. Poate-ti va parea ciudata afirmatia mea, insa aproape toate victoriile otomane s-au datorat unui serviciu pe care celelalte armate europene nu-l aveau: serviciul de aprovizionare sau trenul regimentar (termen mai nou). Subofiterii ieniceri erau sefii de cazan, cei care aveau in sarcina, pe langa instructia de front, hrana trupei. Spre deosebire de ei, mercenarii principilor trebuiau sa se descurce pe cont propriu. Aici e marele atu al lui Stefan: grosul ostii era format din razesi – oastea de tara, trupa ce venea cu alimentele ei, insarcina cuhniile domnesti cu grija aliatilor, a celor naimiti cu plata, etc…

    La buna vedere!

  30. exact!
    si toate infrangerile otomane s-au desfasurat asa: veneau ghiaurii din laterala pe cai nemancati – deci iuti – sau hraniti bio dupa alte surse – si atacau calea ferata turceasca pe care trecea trenul regimentar. Dupa ce scoteau shinele si le vindeau la fier vechi dispareau in ceatza. In acel moment se trimitea un spam de la cortul lui Stefan catre toate conturile de email ale otomanilor prin care erau instiintati ca au ramas fara hrana. In acel moment aparea blue screen si gata infrangerea. Reset, instalare SO si de la capat, new game. Nu aveau salvari in multiplayer pe vremea aia.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s