Am mustacit adeseori, in ultimii ani, la ramificatiile ridicole pe care le-a luat guvernarea, si administrarea, statului roman. Politica in Romania a plecat in tromba in anii ’90 cu doua tabere, una de idealisti cealalta de nomenclaturisti. Niciodata, cineva, n-a avut sper iluzia ca procesul de selectie va crea entitati de inalta morala. Era mai degraba plauzibil ca din altoiul reciproc al celor doua va reiesi un homo troglodytes. Cu un sistem de semnalizare verbal redus, dar iscusit, si-o siretenie a subterfugiilor demna de apreciat acolo unde, de exemplu, scrupulele filosofului il vor fi impiedicat pe-acesta sa treaca la act, in vreme ce entuziasmul antisocialului il va fi bagat deja in puscarie, politicianul este un filosof antisocial, o schisma in gandirea asociativ-logica a maselor din care reiese un comensalism, “aproape de ei” si totusi un lup in staulul oilor.
Avem multe figuri luminate, care fac furori in randul prostimii. A te scandaliza ca poporul are o preferinta e un prerogativ al oricaruia dintre noi, o racila totusi deloc comoda pentru sanatate. Ei sunt produsul nostru in egala masura in care suntem produsul lor, figuri de reprezentare a caror dificultate e ca duc in spinare toata spoiala identificarii proiective oferita de procesul electoral. La propriu, dar si la figurat, politicianul este defensa noastra in fata unei realitati inabordabile, inefabile, de la care nu putem aborta. “Ca la noi la nima”? este – de exemplu – o particularitate a acestei interpretari, caci in fapt suntem anonimi intr-o mare anonima in care grotescul politic se perpetueaza, languros, de la falia San Andreas la Marele Zid Chinezesc.
Sa fie deci stabilit, pentru urmatoarele, ca salut normalizarea cernoziomului politic romanesc prin aceea ca a permeat dincolo de muncitorime, prin aceea ca rupt turul pantalonului proletar si acum pluteste, la lumina zilei, in zone anterior considerate “virgine” ale societatii civile. Osana!
Ce nu pot pricepe eu, ca om de omenie insa, este prin ce proces ebulient de gandire ajunge statul roman sa considere, ca organism autonom si homeostat, ca ii este de folos sa faca gesturi precum cele de-a numi un fost DJ radio stirb, si rablagit, la comunicare la finante si-apoi, cand acesta e taxat drept citius altius mucius de propriul angajator, un altul sa-i ia locul, cu singura asemanare ca e tot un evergreen cu inceput pronuntat de chelie si gropita in barba. Au disparut toti cei 20 de mii de tineri care, spre deosebire de Andrei sau Danutz, si-au frecat izmenele de bancile facultatii atata amar de ani ca astazi sa umble zabauci prin societate, dezamparati ca nimenea nu-i vrea, someri psihologic si intelectual? Cand ma uit la gavanele goale ale acestei generatii vad semnele banilor celorlalti, ai “fortei de munca”, de s-au dus in acestia, fericiti absolventi ai invatamantului gratuit, si care nu vor intoarce niciodata prinosul muncii lor inapoi la cei ce si-au bagat banul in ei. La fel cum am produs lucerna la export, la fel producem intelect la export. Horde tatare de finantisti, ase-isti, REI-isti, contabili, bla-bla-isti fac suta-de-metri-garduri pe la Olimpiadele Comunicarii ca, intr-o dimineata de iarna, domnul ministru Vladescu, de la finante, sa-si puna la Cabinetul domniei sale ghirlandele preferintelor de la semafor, adica un Gheorghe care face dedicatii de Holograf.
Ce-ar fi ca de maine eu, psihiatru, sa nu mai vad pacienti si sa-l pun, ce stiu eu, pe Cheloo de la Parazitii sa le explice cum e cu boala mintala? Sunt sigur ca ar avea ceva de zis pe tema asta. Sau tu, femeie gravida, sa primesti consimtamant informat de la Mirabela Dauer. Sau la pompe funebre sa te asiste fantoma lui Gica Petrescu.
Toate acestea nu impieteaza, la nivel logic, persoanelor sus-numite. Domniile lor e foarte posibil sa imbratiseze cu larghete posibilitatea unui viitor politic, sau administrativ, in care amintirea romantei trecute va fi coaptat la prezentul permanent. E nevoie – zic mereu – de-un Patzaichin in fiecare Adunare nationala. Pe de alta parte, daca cineva ar veni sa-mi propuna mie, medic, sa vorbesc finante as refuza politicos, sau as sugera un tanar finantist sa intre in ucenicie pe aceasta cale, si sa puna un prim pas pe treapta devenirii ministeriale.
Nu doar ca nu avem cultura pasilor naturali catre implinirea profesionala, dar in indobitocirea noastra milenara am ajuns sa consideram, de cand cu eructatia domnului catindat Antonescu cum ca Tudor Chirila ar fi un mentor personal (nihil sine Dior), ca ajunge sa fi popular pentru mase ca sa castigi un pachet Premium de competenta. Ce prelungire pseudopoda! Ce falus fix in gura cascata a lui Niculae Moromete! Nu-i asa, acum stim la randu-ne ce trebuie sa facem, anume sa exhibam la randu-ne tot histrionismul de care suntem capabili pentru ca, dupa ce ne va sti lumea cale de trei sate, sa supleam lipsa de pregatire profesionala cu aceasta pseudo-competenta care tine loc de orice, pe distante scurte.
Implinesc anul acesta 30 de ani. Am petrecut, din ei, 24 in scoala, si drumu-mi nu mi s-a terminat. Privesc senin in oglinda, nimeni nu-mi poate lua aceasta demnitate, o port in fata omului cu cusma in mana la fel cum o port si la poarta omului cu butoni de argint placati cu diamante. De cand lumea si pamantul, valorile Omului au trecut prin acest act de civilizatie, “de-din-deal-in-vale” si nu invers. Fantasmele mele trecute, visele ca as putea sa am vreun handicap in fata liber-intreprinzatorilor si bisnitzarilor care au parvenit in aceasta tara eminamente orientala le-am lasat trecutului odata iesit inafara ei, cand am putut sa o vad pentru ce este ea de fapt. Romania e o pata mica, afumat cafenie, pe harta lumii. Acolo traiesc unele persoane care imi sunt extrem de dragi, si alte 20 de milioane de potentiali indiferenti. Imi devin diferenti doar prin prisma profesiei mele sau a actelor ubicuitare de bunatate pe care le fac, in virtutea credintei mamei mele ca “bine faci, bine gasesti”, si-a insistentei bunicii mele sa-mi fac “sfanta cruce” inainte sa plec la drum (pe-acelasi principiu, se pare). Practic bunul simt nu ca marca romaneasca, ci ca fapt universal. Si-l practic si aici, si aiurea. Cred ca pot sa traiesc bine separat de miasmele acestor domni cu care, vreau nu vreau, vin in contact mai ales in momentele lor de mare prostie.
Uite, stiu de exemplu ca acestui domn Vladescu eu, contribuabil, ii dau din banii mei. Ii dau pentru ca cetatenia mea romana ma obliga sa o fac. Daca n-ar fi asta, tembel ar fi ala care i-ar da vreodata unui aliterat in tehnologie de secol XX doi lei. Mai ales cand se lanseaza in astfel de acte publice. Aidoma, daca n-as fi legat cetateneste de Romania mi-as feri averea de tot ce inseamna guvernarea actuala. N-as plati taxe, impozite, amenzi, n-as da din uzufructul muncii mele nici un cent unor idioti, unor incapabili, unor matracuce care n-au invatat in scoala decat legea Suptului si formula apei oxigenate, nu mi-as asocia numele, atata cat al am, cu un sistem care neaga, cu tarie, nevoia de sanatate si de educatie a turmei sale.
Este posibil ca Romania sa supravietuiasca bolnava si analfabeta. Din aceasta adversitate s-ar putea sa iesim mai puternici, mai frumosi, mai atractivi sexual. Dar tot gangavi vom fi. Zeii creati de niste creaturi bolnave, meschine, mucezite, dar totusi cu drept de vot in configuratia democratica la care ne uitam cu veneratie, sunt doar umbre trecatoare pe zidul plin de igrasie al istoriei noastre. Nu spera, si nu ai teama, ce e val, ca valul trece. Nu? In sinea-mi, insa, si suspicionez ca la fel se intampla in fiecare dintre analogii mei, cei care pot sa numere pe degetele de la o mana anii in care nu au facut scoala, drive-ul de a participa la acest grotesc carnaval scade proportional. Cel mult, cred, vom construi un gard alb, bine varuit, in jurul Guvernului pe care sa scriem, cu majuscule “carantina, epidemie de prostie proliferativa cronic-debilitanta”.
G.
andreanum & co 