Depresia? Un lux!

Si iata ca saptana se incheie cu un apogeu de gogomanie, bineinteles legat de o stire la randu-i ridicola. Aflu din Gandul ca o tanara din Cluj si-a pus capat zilelor, zic parintii dupa ce-a vazut filmul lui Cameron, Avatar. Ce e izbitor insa e urmatorul paragraf, citat din doamna psiholog Emilia Potenteu:

Depresia e un lux, e pentru cei care au prea mult timp liber, pentru cei care nu vor să se confrunte cu realitatea. Un om ocupat, o femeie care are şi familie şi serviciu, mereu are ceva de făcut şi nu îşi permite să aibă depresie. Filmul Avatar este doar un pretext folosit de cei care refuză să se confrunte cu realitatea, nu o acceptă şi nu vor să îşi asume eşecul. Depresia are şi unele efecte secundare, persoana refuzând să muncească, să aibă activitate. E un motiv invocat pentru a nu face nimic şi pentru a nu-şi asuma nimic”, susţine Emilia Potenteu. Psihologul spune că mai grav este că de multe ori genul acesta de comportament este tolerat de familie şi prieteni, care preferă să îl lase în pace pe suferind, iar acesta îşi accentuează această sensibilitate“.

Cu toata dragostea si admiratia pentru profesia acestei doamne care a dat de lucru, atatea generatii, multor confrati siliti sa repare oalele sparte de alchimistii flower-power, cine a invatat-o pe ea meserie? Singura instanta in care accept sa fiu mai bland e in ipostaza, nerealista de altfel, in care doamna psiholog de fapt a zis bine, dar a fost citata prost de un jurnalist incepator, cu cas la gura, si care a facut o schema Vadim, adica a repetat exact, din memorie.

Sa incepem cu prima asertiune. Adica “depresia este un lux”. Din nefericire pentru depresiv, depresia este o boala, si inca o boala considerata de Organizatia Mondiala a Sanatatii drept fiind foarte serioasa. Mai mult, se considera ca in 2015 depresia, si suicidul, ar putea sa devina prima cauza de mortalitate la adultul tanar; prima cauza de risc pentru maladie cardiovasculara, gen hipertensiune si cardiopatie ischemica, si infarct, la adult in general; nu in ultimul rand, exista o suma de studii care arata o asociere pozitiva intre depresie si diverse forme de cancer. Deci asta da lux!

Cat despre “confruntarea cu realitatea”. Se pare ca doamna psiholog asa isi trateaza pacientii, folosind vechea tehnica shaolin de aplicare a dusului rece intre sprancene. In fapt, cei care tratam depresie in mod obisnuim stim ca toti pacientii nostri pastreaza o buna testare a realitatii; ei stiu pe ce lume se afla, felul lor de-a gandi ramane intact, ce se modifica e raportul de gravitatie in jurul unui nucleu “hipertimic negativ”, acolo unde se afla sentimente de durere, de devalorizare, de inutilitate, de mortalitate, de nihilism, de abandon s.a.m.d. Multe dintre aceste sentimente sunt justificate, pacientii mei au suferit traume psihice incredibile, sau sufera de boli cronice debilitante, nu mai au mult de trait, sau au fost inselati de partener, nu pot sa aiba copii, si-au pierdut locul de munca, s-a atentat asupra vietii lor s.a.m.d. Confruntarea cu realitatea este, in majoritatea cazurilor, primum movens care amorseaza reactia depresiva. Toti cercetatorii in depresie admit, de la Parker, la Zimmerman, la Costa, la Montgomery, ca evolutionar, dar si biologic, depresia este adaptogena, motiv pentru care 99.9999% din oameni vor trai, macar o data in viata un blues, o perioada de tristete cu apatie, anhedonie, tulburari de somn, lipsa de energie, lipsa de pofta de mancare etc.

Iar familiile, in general, traverseaza o curba de invatare uneori foarte lunga in raportul lor la depresia copilului, a sotului/ sotiei, sau a parintelui lor. Motivele rezistentei la diagnosticul de depresiei pleaca tocmai din discurs public precum al acestei doamne psiholog, si a generatiilor de profesionisti in sanatate mintala in Romania care au pus stanta “materialist-dialectica” asupra psihopatologiei; care au mostenit doctrina fascista a omului cu “origine sanatoasa” prin apozitie la care omul bolnav mintal devine un sub-om, o sub-fiinta, nedemna de raport si integrare sociala. In Romania inca, in 2010, e o rusine sa suferi de depresie. E o boala pe care oamenii o ascund, careia ii dau nume care mai de care mai departe de adevar. O boala ignorata, o boala letala, o boala de care sufera parintii, si fratii, si prietenii nostri si pentru care azi, in 2010, exista tratament, si specialisti care sa o trateze. Si nu sunt psihologii precum doamna cu pricina, careia cu mare drag, presupunand ca printr-un absurd va citi aceste randuri, ii promit ca daca ma contacteaza ii fac cadou colectia mea de articole pe boala depresiva majora.

Intrebarea legitima pe care eu as pune-o este daca, prin indolenta, ignoranta, si rezistenta la diagnostic, familiile nu contribuie, nu mitigheaza undeva aparitia evenimentelor de urgenta, anume ideile de suicid si tentativele complete, recte care duc la moartea bolnavului depresiv. Or aici, daca doamna psiholog ar fi citit literatura si si-ar fi facut temele, ar fi stiut cateva fapte care o contrazic profund.

Anume ca majoritatea tentativelor de suicid de mare letalitate, cu final tragic si moartea pacientului, au loc devreme in evolutia naturala a bolii depresive. Mai mult, majoritatea celor cu suicid complet nu aveau istoric de tentative anterioare. Exista un istoric familial de boala mintala care se poate intalni in pana 95% din cazuri; exista istoric de consum de alcool in familie si la subiect. La adolescenti, in particular, tentativele care duc la deces sunt marca impulsivitatii marcate, si evidentele arata ca intervin pe fondul rupturii social-semnificative, fie ca este relatie, fie ca este comunitate, fie ca subsideaza unui abuz de ordin fizic, sau sexual, sau amandoua.

Si-atunci, constient fiind ca reactia mea nu are cum sa contra-balanseze dezinformarea deja constituita a acestui articol de format tabloid, asa cum au fost, si-au sa mai fie sute in presa romaneasca, doresc totusi sa transmit un mesaj intr-o sticla acelora care ajung aici, intamplator sau nu, si vor citi despre depresie.

Nu iti pierde speranta, chiar cand mintea iti spune ca speranta te-a parasit. Nu departe de tine se afla medici care iti vor putea oferi fie ajutor direct, fie te vor putea pune in legatura cu un psihiatru. Daca problema ta este boala depresiva, de la el incepe tratamentul; se continua la psiholog si apoi inapoi in comunitate de unde e posibil ca ti se trag problemele.

Iar daca te gandesti la suicid, eu unul iti validez sentimentele. Sunt sigur ca iti este greu, stiu ca suferi, si stiu ca pentru tine suicidul este o optiune, o solutie la problemele tale. Nu este rolul meu, n-are cum sa fie vreodata, sa devin o bariera in calea dorintei tale de a te omori. Tot ce pot sa fac este sa stau cu tine o vreme si sa vedem daca descoperim si alte optiuni viabile, unele de care sa te poti bucura daca le iei, si care au grija ca tu sa ramai in viata. Stim, si tu si eu, ca daca te sinucizi si – presupunem – problema se rezolva tu nu vei putea observa asta pentru ca vei fi mort. Si-atunci eu sunt in avantaj, tu nu. Doar unul dintre noi va putea aprecia efortul tau. Iar eu imi doresc sa fie altfel. Imi doresc sa iti fim parteneri in lupta ta pentru viata. Vezi, eu stiu asta, depresia ta lupta ca tu sa ramai in viata, si unde doare mai tare doare pentru ca traiesti. Optiunea de a reduce acea durere la tacere prin suicid presupune ca tu, in proces, sa te sacrifici pe tine, insasi persoana pe care vrei sa o vindeci.

Iti spun, in final, ce mai stiu. Stiu de la un domn doctor Miller, din Irlanda, ca doar unul din trei oameni au spus cuiva, in ultima saptamana dinaintea mortii lor prin suicid, de problemele pe care le aveau; mai stiu, insa, ca 7 din 10 au vizitat un medic. Mie asta imi spune doua lucruri, ca majoritatea au vrut sa vorbeasca de problemele lor, si ca n-au avut cu cine. Si nu pot sa nu ma intreb care ar fi fost parcursul lor, daca ar fi vorbit.

Vorbeste.

Si nu cu oricine.

Vorbeste cu un psihiatru de depresia ta, de gandurile tale suicidare. Rupe plasa singuratatii, iti promit ca azi, in Romania, suntem mai demni de increderea ta. Si putem sa venim in sprijinul tau.

G.

Advertisements

39 thoughts on “Depresia? Un lux!

  1. Mutsu,

    N-am mai scris de mult timp si nici nu intentionam sa o mai fac, dar uite ca acest articol al tau m-a facut sa ies un pic din carapacea mea.
    L-ai incheiat foarte frumos, intr-o nota optimista, cu un sfat care daca ar putea fi aplicat ar putea schimba vietile unor oameni.
    Parerea mea este ca din pacate, astazi, in Romania, sunt o multime de “profesionisti” din categoria d-nei Potenteu si extrem de putini profesionisti demni de incredere si care sa poata, asa cum zici, sa vina in sprijinul cuiva in mod real.
    Just my two cents worth …

  2. Salut Andreea, ma bucur sa ne auzim din nou, “la distanta”.

    Ce e azi in Romania e inevitabil. Cu fiecare zi, insa, acest “azi” se transforma intr-o istorie permanenta si pe care, odata trecuta, n-o mai putem influenta. Vom vorbi de sperantele noastre mereu la timpul (pe)trecut. Asta, pentru mine, e inacceptabil.

    G.

  3. Foarte trist si adevarat, cind i-am povestit mamei ca am depresie si iau medicamente (“fyi, daca te intrebi de ce iau capsulele alea alb cu verde”) nu a avut nici o reactie si, citeva luni mai tirziu, cind a venit cumva vorba, zice: “depresie? ce depresie?”. Am renuntat la aceasta tema de discutie, am impresia ca ar trebui sa o “educ”, si efortul cred ca e mai mare decit beneficiile (incerte).

  4. Salut, Dreamer, empatizez cu dificultatile tale. Este regula pe care am ajuns sa o inteleg la toti pacientii mei depresivi, anume greutatea de a impartasi trairile lor cu familia.

    Pe de alta parte, deal-ul meu cu ei este unul foarte dur. Eu imi pun la bataie cunostintele, si expertiza, in a-i ajuta sa isi gestioneze depresia si-apoi sa iasa la mal. Dar odata iesiti la mal, ii incurajez viguros sa transmita acest mesaj mai departe, sa “vulgarizeze” povestea lor, sa dea lumii inapoi din experienta lor pozitiva.

    Sunt multumit, dupa am cititi comentariile, ca insight-ul privind depresia creste, de la an la an. Si daca am contribuit macar cu un graunte, la asta, e un motiv de inspiratie pentru viitor.

    G.

  5. Mutsu,

    Uite mai incerc o data.
    Daca ai timp si poti, poate-mi vei raspunde si mie la intrebarea legata de managementul depresiei la bolnavii cronici.

    Merci.

  6. Depresia la bolnavii cronici… Terminând un comentariu catre mutsunake, vazui comentariu ot andreanum, asa ca uite:

    Din pacate, ponderea aspectului societal al depresiei era si este (azi intr-un alt mod) nepermis de mare si de negativ fata de – si pentru – aspectul pur medical. E drept ca înainte vreme, depresia era vazuta (la nivel propagandistic, ca sa zic asa, si necum de catre medici) ca un capriciu, ca un farafastâc burghezo-mosieresc de mironosita ori de fatalau dezabuzat, trait prea mult în puf. Era – nu-i asa ? – o pata, o insulta adusa revolutionarei minti sanatoase din corpul muncitoresc sanatos. O piedica în devenirea “omului nou”. Reteta era simpla, boala trebuia tratata cu doua palme late dupa ceafa si cu deliciosul îndemn “ia pune ba mâna… ie-te-te la el… ‘re-ai tu sa fii… sa nu-mi vii mie cu chestii d’astea… ma faci de rusine”. Imund. Insalubru. Gretos. Si când mai scotea si folclorul gloatei ignare expresii de genul “aaa, ala e sifilitic la cap…” ostracizarea nu facea decât sa inzeceasca suferinta. Când auzeam asa ceva, zau daca nu-mi venea sa urlu de furie si sa-i casapesc pe toti nemernicii aia “sanatosi la cap”. Ba chiar îmi venea uneori sa le doresc sa treaca si ei prin aceleasi suferinte, sa vada cum e. Pâna si animalele se strîng in jurul celui bolnav… Noroc ca se mai gasea, in rândul apropiatilor celui aflat in suferinta si empatie, si companie, si o mâna intinsa, si o ureche atenta, si un umar si ajutor, si giumbuslucuri, si sinceritate, si elan… deh, tot ce se putea face pentru a readuce zâmbetul pe buze si pofta de viata in suflet.
    Credeam ca schimbarea din opsnoua va aduce o privire mai limpede si o întelegere mai mare… Chiar daca mai persista pe ici, pe colo, sechele ale gândirii de dinainte, vad ca treaba a luat un viraj periculos catre alte extreme. Tot de import, dar de asta data din alte surse si cu urmari altcumva mai grave. In sânul societatii, fireste, ca deocamdata tot asta ma cam zgândare. Mutsunache frate, ziceai ca ce se intâmpla in România e inevitabil. Eu as zice ca treptat-treptat dupa douazeci de ani din ce în ce mai multi incep sa-si dea seama ca ERA DEJA inevitabil sa se ajunga aici. Adica foaia de drum era deja tiparita cu ce si cum trebuia sa se schimbe si dupa ce calapod. Nu mi-am dat seama chiar din zorii revolutiei, ci mult mai târziu. ERA inevitabil, zic eu, dar e reparabil. Teoretic, insa practic…
    Sub eticheta libertatii si a bunastarii materiale si spirituale am importat (mai de bunavoie, mai cu anasâna) ultra-liberalism salbatic, fioros. Am importat interzicerea interdictiilor, faimosul motto al revoltei frantuzesti din mai 1968. Gura-mare astia de francezi se cred exceptia culturala, cel putin a Europei. Si eu credeam ca românii sunt exceptia sufleteasca a lumii întregi. Vad insa ca ne-a contaminat si pe noi ce nu ne doream. In loc sa distrugem doar tabu-uri si prejudecati idioate am distrus împreuna cu ele jaloane, repere si puncte de sprijin de care aveam nevoie. De la totalitarism anarhic am trecut in anarhie totalitara. Ne-am sabordat statul-natiune în numele globalizarii. In numele libertatilor individuale, am importat nu altceva decât individualism feroce, închidere in sine si în virtual. Granita libertatii individuale se cheama regnul animal. Si ce ne unea pâna mai ieri ne dezbina azi. Am aruncat in aer familia, scoala, munca, religia pentru ca omului i s-a dat de înteles ca e propriul lui demiurg. Doar ca omul se regaseste singur, izolat, debusolat. Propriul lui demiurg, dar incapabil sa-si croiasca propriul drum. Placerile simple i-au fost interzise. Ad astra per aspera ? Nuuuuu… omului « descatusat » i s-a dat sa înghita lozinca prosperitatii traiului instinctiv : « totul, imediat si fara efort si din ce în ce mai mult » însa i s-a luat antidotul. Când, confruntat cu esecul, vede ca toate astea au fost doar niste iluzii desarte, pe cine sa se mai sprijine ? De ce sa se mai agate ? Mutsunache, mai scriai intr-un text anterior ca a crescut apetitul omului de rând pentru servicii de sanatate mintala. M-as fi bucurat enorm daca asta ar fi fost numai rezultatul scoaterii depresiei (si nu numai a ei, dar despre depresie vorbeam aici) de sub apasatorul stigmat al rusinii. Si m-as bucura enorm daca psihiatrul ar fi cu adevarat principalul actor pe scena sanatatii mintale. Cu psihologul ca secund, daca-mi îngadui (însa cu mici mici mici rezerve). Constat insa ca apetitul asta în chestiune creste in sânul unui apetit vorace în zilele noastre pentru psiho-de-toate. Nu tara (zic eu) ne vrea prosti, dependenti, asistati, singuri, influentabili, individualisti, egoisti, cu mintea de plastilina, dezagregati de ceilalti cu care împreuna formam o societate si curatati de « valorile » prafuite care – zice-se – ne tineau orbi, înlantuiti si neputinciosi. Mai degraba « ne-au » facut sa intram si noi « în rândul lumii ». Uite-te : peste tot se storc lacrimi în direct, se cauta senzational pâna si-n galeata de gunoi… Totul e « socant ». Ai incercat sa numeri de câte ori vezi într-o zi prin ziare ori auzi la radio sau la televizor cuvântul « socant » ? Cutare n-a reusit sa-si lege sireturile, sau sa-si deschida prohabul în timp util. E socat ! Repede, fuga la psiho-ceva, acolo !!! Daca nu e trimisa repede de canalul de televiziune « o echipa de sprijin pshihologic ». Se surpa un mal, vine viitura si ia cotetul. Sau se raneste cineva, eu stiu… ramâne un tren blocat zece ore, se-nchide o scoala ca a stranutat un plod si e suspect de gripa porcina. Teroare, panica, toata lumea e socata !!! Repede-repede, trimiteti echipa de sprijin psihologic… Ai vazut cum ajung astia la fata locului, mai repede decât SMURD-ul, pompierii sau politia ? Nu se poate sa nu fie prezenti, altfel e crima de non-asistenta fata de persoanele în dificultate ! Orice reportaj (cica) senzational trebuie sa contina si partea de psiho-drama, altfel nu se poate ! De unde vine moda si pericolul ? Vad ca vremurile pe care le traim fragilizeaza serios sanatatea mintala (sau hai sa zic echilibrul launtric) al individului. Asta e aspectul societal de care vorbeam. Si revin la o ideee fixa de-a mea care este lipsa de echilibru, de cumpatare.
    Cu psihiatrii colaborez de minune, dar nu pot sa sufar sa vad cum se-nmultesc « ca iepurii dupa ploaie » daca-mi permiti entorsa de stil, tot soiul de psiho-cucu-analisti-terapeuti de duzina, consilieri conjugali (carora nici nu le trebe fo diploma ca sa-si atârne placa de bronz pe perete) si alti « coach »-i, la mare moda si cautare. Le stii si tu metodele… Coach-i pentru te miri ce… ce naiba, ma, nu mai sunt oamenii capabili de nimic daca nu li se tine mâna ?
    Ce vreau sa spun ? Societetea s-a dezagregat, a devenit individualista, iar individul a devenit dependent de tot soiul de idiotenii amatoriste presupuse a-i mentine mentalul si moralul. Se cearta omul cu nevasta, hop la pshioterapeuti si la consilieri conjugali, pe divan cu sau fara randevu, open eight till late, duminica si sarbatori legale. Oamenii se-ntreaba : nu stii un terapeut bun ? Ca si cum ar cauta un frizer bun, sau un mecanic auto bun. Se joaca ala micu’ cu chibriturile, a pus piedica altuia la gradinita, hop la analisti si la mai stiu eu ce psiho-samani. Se ajunge, zau, la situatii pe cât de caricaturale, pe atât de periculoase. Daca pâna si javra de companie si-o duc la psihanalist !
    Despre supraconsumul de medicamente, ce sa mai spun ? Iar lipsa de cumpatare. Când trebuie, nu zic nu. Dar de aici si pâna la o pilula pentru te miri ce… Ai vazut Fahrenheit 451, filmul lui Truffaut dupa romanul lui Bradbury ? O pilula rosie, una aurie, una verde…
    In ceea ce priveste aspectul medical al depresiei, iti spuneam ca ma articulez perfect cu voi, psihiatrii. Eu sunt nefrolog si sunt confruntat cu depresia, cu disperarea si gândul de suicid zilnic, intelegi de ce. Diagnosticul, boala cronica în sine, a pacientului sau a aproapelui, dializa, constrângerile, complicatiile si toate celelalte patologii anexe si conexe… asteptarea unui transplant, esecul lui, moartea… Pe majoritatea bietilor oameni eu în vad in amonte însa de fiecare data când e nevoie si la momentul oportun îi adresez voua, psihiatrilor. Bineînteles ca îmi revine si mie sarcina de a face ce pot, de a dialoga, de a întelege, de a ajuta, si stii si tu la fel de bine ca mine cât de mult valoreaza cuvintele si ce greu pot sa atârne. Eu ma fac bariera in calea gândurilor negre. Nu fizic, fireste ci cu ce ma pricep sa le spun sau sa le prescriu sau unde ma pricep sa-i îndrum, adica la psihiatru. Si pâna la bariera suicidului, incerc sa ma fac macaz in fata tristetii lor.
    Din pacate, sarcina e îngreunata tocmai de societate, si adesea de cei apropiati, de marginalizare, abandon, egoism… Boala aduce asadar nu de putine ori si somaj, si divort, si abandon, si azil… Bravos societate, halal sa-ti fie !

  7. Mais Alexandru, vous etes nefrologue? 🙂 Incantat sa va stim confrate.

    Psihopatologia “de dializa” e un subiect fascinant pentru mine. Iti lansez o bulina, te rog fa-mi un hatar. Scrie-mi un text despre ce vezi tu la pacientii tai cronic pe dializa. Vorbeste-mi romaneste despre managementul situatiilor terminale; cred ca exista mai multi nefrologi care stiu psihiatrie decat viceversa :))

    Andreea,

    Am sa scriu despre asta cat de curand, promit.

    G.

  8. Eh oui, cher confrère… Multam de comentariu. Ti-am prins bulina din zbor, da-mi ceva ragaz sa-ti fac pe plac… Am sa revin, promit.

  9. “Depresia este revolta impotriva unei vieti proaste! Este strigatul fiintei din adanc, eu nu vreau sa traiesc aceasta mascarada! Sunt oameni care vin si spun, vreau sa ma sinucid pentru ca nu vreau sa traiesc aceasta viata. Nu mai pot sa o traiesc si nu vreau! Si eu ii spun, ai dreptate. Aceasta viata nu merita traita! Dar ii spun si o taina: nu-i asta viata. Sub aceasta viata bicisnica, exista o viata adevarata.” Maica Siluana.

  10. Sandule, e mai complicat. Mutsunake stie mai bine, si fara sa-i uzurpez meseria, tu faci referinta la depresia reactionala (sau reactive, in engleza). Exista si stari depresive fara cauza aparenta (ca sa zic asa).
    Eu tare as introduce un termen nou (adica nou pentru mine – cine stie, poate psihiatrii se gândesc deja la asa ceva). I-as spune depresie ambientala, cu voia lui mutsunake. Si nu ma refer aici la caracterul “contagios” al depresiei. Ca fenomen de societate sau comunitate cu trimitere la anumite transe de vârsta. Poate-i dam o definitie.

  11. @Alexandru,

    Dispozitia depresiva poate fi un fenomen foarte pervaziv social, si exista deja taxoni care sunt suficient de generosi incat sa descrie plastic formele pe care le poate lua comunitar. Unul dintre preferatii cu care raman este acela al “anomiei” de care vorbeste Durkheim, in continuare iremplassabil in nomina psihiatrica.

    Dar cifra octanica, si forma psihopatologica pe care o poate lua boala depresiva depasesc de departe marginile dispozitiei depresive. De aici si confuzia. De aici si reactia unora impotriva patologizarii tristetii ca fenomen prevalent, uneori, intr-o comunitate data la un moment din timp.

    Nu visez la o lume plina de expansivi, elati, lord-of-the-boards-shiny-happy-people. Iubesc depresia, melancolia, tusele de negru, plansul la inmormantari si in general tot ce inseamna completarea spectrului emotional normal la om. Escapismul in fata emotiilor negre (“dark emotions”, Lester, Greenspan etc.) e in sine un fenomen inclus ca taxon in psihiatria moderna, si marca unei personalitati particulare, psihopatoide. A fi om, fie ca esti stoic, or ba, presupune acest grad de durere, si disconfort la durere.

    Ziua in care vom separa boala depresiva pentru ceea ce este, un cosmos remarcabil, ancorat biologic, al carui domeniu de referinta include si tratamentul de electie, vindecarea bolii sau managementul ei corect, va fi ziua in care sper ca ne vom reclama in fata lumii, si-a istoriei, dreptul de a simti tristete…sanatoasa.

    G.

  12. De buna seama. Sunt întru totul de acord cu tine, si cum nu sunt un nesimtitor metafizic (vorba scriitorului), ma plac si ma complac si eu in placute tristeti din când în când… Insa voiam sa-i aduc oleaca în discutie pe adolescenti (si cu precadere pe aia din vestul destructivist ultra-liberalist si post-modern). Astia – “emo” sau nu – care se preumbla cu etichete “no future” pe ei si care se dau si se vor depresivi si demotivati – asa ca fel de a fi si moda, fara ca la baza sa fie neaparat si fara sa aiba cauze sau motive. Si sfârsesc prin a fi, în adunatura, cercul lor restrîns, in ambianta lor. De astia (ca exemplu) voiam sa discut. Ca nu prea stiu sa-i cadrez si sa-i încadrez. Ce zici ?
    Si pâna sa-ncropesc eu ceva cu ce vad prin nefrologie – plus restul, poate cauti cartea lui Dominique Cupa (o psiholoaga pe care chiar o stiu bine) care a înfiintat chiar o unitate de psiho-nefrologie. Si a scris despre asta. Mai vorbim.

  13. bre, ziceati ca lasam neologismele… ca poate incep de zic si io cu infasuratoarea cimpului electric rotativ, transformata laplace, noduri de circuit si integrale pe contur. 🙂

  14. si de ce nu ne explica nimeni care e faza cu atacurile energetice la adresa dlui fost presedinte al tarii, MGeoana?? Si cu movu’, desigur.
    Din punct de vedere medical, desigur 😀

  15. @ trakto: Nu lovi sub centura cu Laplace. Io am închis definitiv manualu de aritmetica odata cu trepta a doua si integralele nu stiu decât ca se deseneaza ca niste serpisori. Parca. Cât despre înfasuratoarea câmpului electric pentru mine înseamna izolir bandu ala negru, ca daca firele nu e bine infasurate ma corenteaza sau iese cu scurt-circuit. Cu noduri sau fara.

  16. 2-2 si victorie dupa penalty-uri. Urma sa fiu a treia generatie consecutiva de mari ingineri devorati de pasiune, ca bunicu’, Dumnezeu sa-l ierte, si ca tata. Am pereti întregi acasa umpluti cu manuale si alte carti ingineresti, cu termodinamici, electronici, electrotehnici, turbine, motoare, tot ce-ti pohteste sufletelu’. Se-ndoaie rafturile. Vorb-aia: “lasa, tovarase, ca mai citim si noi !”. Bunicu’ nu’s ce brevetase la un motor rotativ, tata e vârf de lance-n termodinamici… Deh. In astea ma scaldam de mic, pâna mi-am luat primul L.P al lui Holograf (când il aveau solist pe Cotabita), si-am dat peste bucata aia (Secolul XXI): “Ma simt obosit de atâtea masini, de ulei si motoaaaa-reee, De mult îmi doresc un petec de cer, îmi doresc o raza de soa-a-ree. Chemati mee-di-cuuuul ! N-am nevoie de mee-dici”. Si mi-am zis ca e nevoie. D-aia am bifurcat.

  17. spectatorii intra pe teren: HUOOOOO!!! Bekali, pleaca, vinde, mori!!!

    @alexandru: pai de aia te-ai facut tu nefro-nu-stiu-cum ca e pe principiul carburatorului, aspiri, lasi gumele din benzina in sita si dai rateuri mai departe 😀

    sa nu-mi spui ca ai SI tu Dacia 1300 sau orice alta masina CU CARBURATOR?!! Si daca faci colectie de pietre din rinichi sa stii ca mie imi place sa le fotografiez.

  18. @Sandu : Ie-te Dacie, vacs. Nu-am Dacie ma, am un Ford Capri mk1 din 1971. Mi-am facut hatârul anu’ trecut, ca vroiam unul de când eram plod. Am luat unul cu motor mai mic, de 1300, ca altfel consuma prea mult. Ce-ai tu cu carburatorul, ce, e ghei ? E o piesa dasteapta si frumoasa. Si mai are si soc automat. Si nu e Carfil, e Solex. Daca-ti zic ca Fordu’ are si platine în loc de aprindere electronica, ma ocari ? Daca aveam bani de un Ford Capri mk1 de raliu (2600RS, ia uita-te la el), luam. Era si cu injectie (Kügelfischer), dar de unde 20000 de euroi ?
    Afla anti-carburatorule îndârjit ca am si o masina turbo-dizal-cu-rampa-comuna-ne-gipan-si-ne-4×4. Te-am linistit ? Da’ ca sa-ti împlînt neste banderillas pe la greaban, mi-as lua un Renault 12 TS (nu TL), varianta aia mai misto (cu turometru, jante mai hoate) care era la noi Dacia 1301 (pentru nomenclaturisti). De sanchi.

    Nu eu scot pietrele din rinichi, ci urologul. Ba cu bisturiul, ba cu sonda cu cosulet si gherute, ba cu ureteroscopul, ba cu altele, ba le explodeaza cu ultrasunete. Eu încerc sa vad de ce a facut omul litiaza (analize, teste, jonglerii cu acizi, bicarbonati, calciu, fosfat de amoniu etâcâ), asta ca sa-l tratez de cauza de litiaza si sa evit sa mai faca, sa evit sa ajunga la urolog.
    Colectie de pietre nu face chirurgul, ca nici nu-l intereseaza, ba tre’ sa tip la el sa-mi pastreze calculii sa-i trimit la analiza, ca altfel îi arunca la cos. Asa ca ajunge laboratoru’ sa faca colectie. Stiu un biochimist, are câteva zeci de mii….

  19. doctore, io am un prieten care se lauda ca a spart chiuveta cind i-a iesit piatra de la rinichi.

    auzi, da’ cind le explodeaza pietrele cu ultrasunete nu sar ca schijele de-i face ridichiul prastie? da’ cu infrasunete a incercat cineva? sau cu infrarosii? cu laser nu se pot topi?

    in ultima vreme am auzit multa lume ca se plinge de dureri de hipnoza. unde e localizata glanda asta, in sold (hip) sau in fosa nazista?

    cam de vreo luna ma trezesc cu un huruit in urechea stinga. curios e ca daca ma intorc pe partea ailalta se muta in urechea dreapta. o fi grav?

    urinalele cu infrarosii sint daunatoare la testicule? sa le evit?

  20. Cu treaba cu zgomotu’n ureche tre’sa stiu mai intâi daca e-n urechea în contact cu perna. Daca da, nu e grav. Perna e de vina. E ceva înauntru. Daca e la urechea libera – atunci e de e la vecini. Vorba noastra, a doctorilor: las’ ca-ti trece.

    Hipnoza e situata lânga diastola. Vezi scheciul lui Toma Caragiu. Luati, serviti, sunt cu amigdale… si cocoanele-astea, care-si vâra capul în tot soiul de vase capilare…

    Vespasienele cu infrarosii daca sunt labelizate CE, poti sa le folosesti cu încredere. Cu ochii-nchisi. Poti sa i le recomanzi amicului tau, daca n-are decât chiuveta sa-si goleasca besica udului (à propos, unde-si spala vasele ?). Cum e cu infrarosii, ajuta si la analiza pietrei. Cu spectrofotometrie.

    Schije sar ca-n filme, dar nu-i nimic, ca omul are doi rinichi. Cu infrarosii se analizeaza pietrele, dar nu se crapa.

  21. asta vroiam sa-i spun si io, sa nu mai adoarma cu urechea pe hdd-ul extern, de acolo e huruitu’ 😀

    ar mai fi o ipoteza: cand te culci pe o ureche, la propriu, creierele se basculeaza si el cu toate gandurile lui din cap, visele, dragostea, nazuintele si implinirile sau neimplinirile sale respectiv ale tale. Toate astea preseaza nervu’ auditiv al urechii de pe perna – ganduri care te apasa, de aici vine vorba. In acest fel, nervul incepe sa functioneze cu intermitenta, ca furtunu’ din gradina pe care pui talpa piciorului. De aici e huruitu’. Parerea mea.

  22. Aaaa, ce-i aicea nene? Ati atentionat niscai licori contra creierului limpede? Inteleg, e frig afara, exista probleme in tara si peste hotare, dar sa beti singuri… zau, n-as fi crezut o clipa.
    Tracto, ce oameni sunt aia din antuaju tau de fac pishu la chiuveta, mey? Pai e frumos asa?
    Sandule, astralule si lunarule, tu esti poet, mah. Ai o plasticitate aparte in exprimare, mi s-a dar nervul optic cu axonii-n sus de ce sinapsa cu podeaua facui in timpul decaderii de pe scaun.
    Alex: am vazut si eu prima parte din stapinul inelelor si mi te imaginez ca pe magicianul ala bun, intelept, rabdator si intelegator, am uitat cum il cheama, da nu e Saruman, alalalt, ala care apare primu.
    Ziceti ma voi ca n-am dreptate!

  23. pai n-ai, ca nu mai e in anturaju’ meu, asta se intimpla in facultate. acum individul a ajuns mare pe la academie, catavencu parca-i zice academiei. da’ ajunge cit am dat din casa.

  24. @ andreea: Nu, n-a pus nime’ de-o bauta pe furis în absenta talica. Noi nu stiam ca tu practicai sporturi de alunecare în Austria. Dar ca niste gentlemani desavârsiti asteptam cuminti, cu berea-n frigider, sampania-n frapiere, vinul alb si el la rece, ala rosu deja-n carafa. O mai fi alunecat câte o picatura pe gâtlej ca deh, se usuca. Personalmente nu execut betii singure de inspiratie nordica. Alea crâncene si deprima(n)te. Licorile tulburatoare de encefal de care pomenesti se ataca si se rad în grup, ca d-aia sunt cei mai buni dizolvanti de constrângeri sociale si adjuvanti de discutat lucruri pe care nu le-ntelegem si de priceput lucruri de care nu vorbim. Cu chef.
    Mersi pentru portretul-robot, je suis touché. Mdah, nu-s chiar asa negru-n ceru’ gurii, îndur si eu cât pot, iar întelepciunea înc-o mai caut cu mandat de perchezitie. Dau fuga la cinema sa vad si eu lordul inelelor, sa aflu cu cine seman. Vroiai sa spui Gandalf ?

  25. deci corect, Gandalf este pe persoana fizica care este; pacat ca te-ai dus sa faci clatite in loc sa vezi filmu’ pana la capat, apare in el o dihanie asa, mare de tot, sub forma de ochi si – mutzunake stie el sa explice mai bine – avea un soi de inel care cand il bagai pe deget deveneai beton de puternic si-ti lua mintile din cap, nu mai stiai de mama si de tata, prieteni-frati-surori, la ghena cu ei! Puterea soro, puterea absoluta care corupe absolut! De unu’ singur nu rezistai. De aia au facut o fratie – mai multi adica; si care o lua razna, ailalti tabarau pe el cu pumni si picioare in gura si-l aliniau iar pe traiectorie. Crunt! Pana la coada le-o trag ecologistii la americani, se supara niste copaci vorbitori imensi si le baga toata industrializarea in pardon cur si personaju’ principal se insoara cu o elfa, asta e un fel de zana de la noi, o fatuca alba cu urechile lungi frumoasaaaaaaa vai mama mea! Si care era nemuritoare da’ prefera sa devina muritoare ca sa stea cu omu’ asta sa-i gateasca, spalat-calcat, copii etc. Am plans. Superb film!

  26. Adica avantaj eu, nu ? Beton armat, Sandule, stai la deapta-mi si rasai, hatmane ! Sterge-ti lacramile si fii barbata ! Iti dau pe mezina da nevasta, ie elfa da rasa carpatina, cu urechile scurte si parul lung necanit. Plus promotie la pampersi moca pe viata ca esti credincios si prezent la vremuri urgisite. Saruta dreapta si pazeste-mparatia ca de unu’ singur nu razbesc. Nimiceste vrajmasii amerloci, ecologieni si si caii lor troieni intrupati în stejari cu grai si te fac partas pe buna dreptate. Moldova nu-i a mea, e jumate a ta.

  27. In urma articolului , aparut in cotidianul dumneavoastra, in data de 15 sau 16 ianuarie a.c.( cred ca exlusiv in editia on-line), sub semnatura E.H., subliniez urmatoarele:
    Inainte de toate, precizez ca reactionez atat de tarziu deoarece, fiind plecata din tara, nu am fost in nici un fel informata de acest eveniment complet neasteptat. La intoarcerea in Romania am fost neplacut surprinsa sa aflu de isteria (pe buna dreptate) creata de site-ul cotidianului “Gandul”, atat in randul cititorilor, cat si in randul colegilor mei de breasla si mai ales in boardul de conducere al Colegiului Psihologilor din Romania.
    Articolul mentionat contine o suma de erori grave, de la inceput pana la sfarsit. In primul rand, numele meu este prezentat sub titulatura “specialist-consultant al ziarului “Gandul” – lucru complet neadevarat, eu neavand nici un fel de colaborare cu ziarul Dvs. De asemenea, articolul contine erori care-mi pericliteaza atat imaginea profesionala, cat si cea umana, dupa cum urmeaza:

    – Sensul creionat subiectului principal al articolului, respectiv patologia depresiei, este pejorativ, ingrat si neconform cu nimic din ceea ce reprezinta aceasta grava tulburare, fapt care imi poate stirbi insusi dreptul de libera practica. In urma numeroaselor sesizari primite de forurile noastre superioare, respectiv Colegiul Psihologilor din Romania, presedintele Comisiei de Psihoterapie, Domnul Daniel David, si-a exprimat, printr-o scrisoare deschisa, trimisa inclusiv redactiei Dvs, indignarea fata de aberatiile pe care semnatara articolului, ce se intituleaza simplu – E.H.-, le-a expus ca fiind propriile-mi afirmatii.
    – Mai mult decat atat, gravele erori au fost prezentate ca si citate dintr-un presupus interviu oferit de mine. Mentionez ca un interviu acordat cotidianului “Gandul” nu a existat, ci totul s-a rezumat la o discutie telefonica neoficiala, undeva la inceputul lunii ianuarie, prin care am fost rugata de o persoana din redactia Dvs, al carui nume nu mi-l amintesc, sa-mi spun parerea despre o sinucidere, ipotetic indusa de fenomenul “Avatar”, parere ce ar fi ajutat-o in redactarea articolului pe care il avea de facut. Frecvent primesc astfel de rugaminti, cel mai adesea in urma refuzului invitatiilor de a participa a diferite emisiuni tv ( “job” de care m-am lasat de ceva vreme), de la producatori care doresc cateva informatii de specialitate pentru a-si structura interviul sau emisiunea, dar niciodata nu m-am confruntat cu o astfel de denaturare a propriilor afirmatii. Intotdeauna ajutorul a fost apreciat. Pe de alta parte, de-a lungul timpului am dat interviuri in diferite publicatii, de cate ori am fost solicitata, dar am fost mereu in cunostinta de cauza si mi s-a oferit dreptul de a vedea forma finala a articolului, nu pentru a cenzura opinia respectivului redactor, ci pentru ca, fiind vorba despre un domeniu delicat, folosirea termenilor potriviti nu este numai indicata, ci absolut necesara.
    – Intreaga mea presupusa “consultatie de specialitate” din acest articol este inserata cu grave erori, neconforme cu realitatea, incepand cu afirmatia ca “depresia este un lux” , confuzie care, probabil, s-a nascut dintr-o metafora folosita, intr-adevar, de mine in aceea discutie telefonica, ca depresia isi permite”luxul” de a se dezvolta, de a-si gasi teren fertil, atat intr-o poveste frumoasa cum este “Avatar-ul”, cat si in Stirile de la ora 5, de exemplu. I-am mai vorbit domnisoarei respective si despre beneficiile secundare pe care le dezvolta la nivel inconstient o tulburare psihica, pe care dumneaei le-a inteles sau le-a tradus sub titulatura de “efecte secundare”. Subliniindu-i ca nu am vizionat inca filmul si ca nu am cunostinta de stirea sinuciderii studentei despre care mi-a vorbit, am afirmat doar ca nu cred ca filmul in sine se face vinovat de declansarea depresiei, ci cu siguranta exista acolo o predispozitie sau chiar o dispozitie depresiva. In general, oamenii resimt acut nevoia de a gasi o explicatie, o motivatie, un vinovat pentru a-si putea explica lucrurile, dar mai ales pentru a le accepta. In toata patologia psihiatrica fiecare bolnav detine o explicatie si o cauza a declansarii bolii, chiar daca inca nici medicii nu o detin. Poate ca legatura intre film si suicid, facuta probabil de mama tinerei, are o astfel de explicatie. Cat despre “gravitatea sustinerii din parte familiei a depresivului” – altfel conditie sine-qua-non in vindecarea acestei tulburari – nu as putea nici macar intui de unde “s-a produs” confuzia.

    Lista erorilor poate continua fara ca eu sa pot oferi macar presupuneri ale formei hibride ale acestor neadevaruri… Cert este ca ma dezic total de toata “opinia de specialitate” a acestui articol care, repet, imi aduce grave prejudicii. Mult mai grave decat, probabil, a anticipat domnisoara in cauza. De asemenea, este de prisos sa subliniez ca sunt in total dezacord cu ideea indusa de articol, ca depresia ar fi un simplu moft, un apanaj al oamenilor fara ocupatie, o consecinta a puturoseniei sau a lenei, un lux pentru alesi sau orice altceva se mai poate intelege din aceste elucubratii.
    In consecinta, va rog respectuos sa-mi oferiti dreptul la replica in publicatia Dvs pentru a incerca sa repar ceva din raul produs.
    In speranta unei bune colaborari, va multumesc anticipat!

    Cu stima,

    Emilia Potenteu”

  28. Emilia,

    Inteleg reactia ta si ai dreptate, iti aduce grave prejudicii. Independent, linia generala a articolului meu ramane aceeasi, eu am citat sursa corect 🙂 Regret aventura ta editorialista, si empatizez ca profesionist. Varianta “nerealista” de care vorbesc presupune un fals grosolan in luarea unei declaratii verbatim, caz in care te incurajez sa-i ataci in instanta. Altfel, un mea culpa e tardiv. Si da, de obicei cerem draft-uri finale inainte de a ne da un acord de tipar.

    G.

  29. ete scartz! Depresia e un lux. Ala care vine deshelat de la sapa, ars de soare si, per ansamblu, behaind de munca, cade lat acasa si nu mai are timp sa se depreseze la cap si sa-si lase pletane emo sub basca. Si daca mai trece si pe la birt inainte, nu se lipeste nici mama depresiei neam de neamu’ lui si al urmasilor-urmasilor lui in vecii-vecilor.

  30. Draga Redactie,
    Vreau ca sa intreb daca e diferenta intre depresie ca si boala si depresurizare ca si gluma facuta de mecanicul sef.
    Semnat: Serghei Casi Kursk

  31. Va astept pe toti cei care ati avut stari depresive, anxietate, atacuri de panica si altele asemenea sa va impartasiti experientele si trairile pe forumul http://www.depresie.org

    Mentionez ca pe acest forum nu se vinde si nu se castiga nimic material (nici carti/cd-uri sau medicamente minune, NIMIC)

    Discutand si impartasind, te ajuti pe tine si ii ajuti si pe altii.

    (sper a nu se considera reclama)

  32. iar eu va invit pe forumul antidepresie.org unde se vand yachturi, blonde nude, brunete ude si bautura cat cuprinde! Mentionez ca aici totul se vinde si se cumpara. Discutand, dar mai ales band si mancand, te ajuti pe tine si ii ajuti si pe altii.
    (sper a nu se considera reclama)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s