Serbarile zambezii

De unde sa incep, zau ca am trileme…flacara purpurie, flamura rosie sau cravata mauve? Se pare ca apetenta pentru estetica si fengshui la inceput de 2010 capteaza atentia tuturor, precum parfumul dat din belsug printre moapse. Asta, sau gandirea catastrofica la care ader, si aderam, cu zambetul pe buze, caci pe de o parte exista o serie de evidente ca traim vremuri de-un rarissim absurd, dar pe de alta parte suntem atat de fascinati de ele incat, fara o grija anume de-a fi decuplati de la aparate, riscam sa murim de curiozitate ce s-o mai intampla de-a-ndoarselea in vecini. Intre timp zapada creste, zapada scade, vine factura, trece factura, noi ramanem tot de-a dura.

Primul dintre adevaruri, unul verificabil intr-o curte de judecata, este ca anumiti leaderi de opinie/ conducatori/ “granzi” (cum ii numeste o cunostinta de-a mea care s-a luptat un numar de ani cu morile de vant) sunt de-o rara incompetenta, dar au un bun instinct de supravietuire. Si-atunci cand mintea ti-e limpede, ca n-ai tampit-o cu ani intregi de studii, stii ce ai de facut, si nicidecum nu te preocupa scrupule filosofo-religioase, ca n-ai nici-ka-ka, nici-ka-ka. Aritmetica simpla e una in care pe-o coloana aduni, pe cealalta scazi, daca da cu plus bine, daca nu nu-i bine. Avem bani de aia, n-avem bani de aia. Intre gropile din asfalt si necesarul de medicamente, pentru mintea odihnita, nu-i nici o diferenta, la fel cum economia inseamna trafic de nasturi si cico si racoritoare peste granite, de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga.

Ma feresc la a particulariza acest rant care, sunt sigur, nu surprinde pe nimeni. N-aveti ochi? N-aveti urechi? N-aveti televizor acasa? Apropos, cunosc oameni care in disperarea de a gasi o oaza de liniste si-au vandut ecranele. Petrec timp, acum, in imblanzenia eterna a Internetului, ca doar aici nu exista CNA, sau alta autoritate indrituitoare, putem sa le zicem cum gandim, si sa le gandim cum le zicem. Aici toata lumea are loc, aici se gaseste de fapt democratia in idei, si fapta, completata de injectarea solipsistica (adica transpunerea gandurilor in cuvant pe calapodul propriei personalitati) intr-un spatiu virtual unde colcaim cu totii, caldut, in supa primordiala a Adevarului cu “a” mare. Putem sa comentam, sa carcotim, sa dam cu parul, sa ne spunem parerea, sa ne facem ascultati de-o turma de zeloti mai mica sau mai mare, oameni de toate convingerile si cu toate posibilitatile, mai mici sau mai mari, de-a-si altera vietile de Pac-Man astfel incat sa o ia si pe alte scurtaturi, nu doar pe cea a prostiei si imbecilitatii.

Corolarul suprem al prostiei este atacul la persoana. Rafinat, ce-i drept, elocvent nu arareori, caci rafinarea nu este un prerogativ al intelectualului ci doar distilatul final al celui care incearca, incearca, incearca, pana-i reuseste perfect, atacul la persoana in grupurile noastre de interese reflecta doua lucruri:

a) ca ni se rupe de fapt de persoana de langa noi, si ca de fapt nu consideram a priori oamenii de langa noi buni, sau bine intentionati, sau potentiali binefacatori; asta s-ar chema identificare proiectiva, cu siguranta nici despre noi nu credem neaparat ca suntem buni, sau facatori de bine, desi asta scuipam celorlalti cand ne plangem ca viata e grea si noua nu ne da nimeni un capat de ata.

b) esuam lamentabil la a aprofunda informatii care sa tina schelele stabilimentului nostru logic in fata unui confruntator extern, fie el critic, laudativ sau detractor deopotriva. Lauda-l pe om, si-o sa se umfle in Penes Curcanul. Critica-l, si-o sa te improaste cu noroi, cine esti tu sa dai cu piatra ca doar si el e bun crestin. Arde-te-ar focul! – na, acum iti mai vine sa critici? Iar infamia, defaimarea, blasfemia si insulta publica nu sunt altceva decat un spectacol scatologic (adica, pentru public, de rahat) unde pozitia de expertiza e cea a profesorului sifilitic. Stim ca infamia, defaimarea, blasfemia si insulta publica sunt rele cand le practica celalalt. Ciclic, si randomizat, apar mici cerculete de sfintenie pe fruntile inalt-boltite ale oamenilor publici care-si recicleaza astfel imaginile interioare de sfinti unei congregatii de curve. Adica noi. Se defileaza cu diverse portiuni biciznice ale moralitatii noastre la vedere, se arunca baligile intelectului de-o parte si de alta a gardului caci, oriunde cade, baliga ingrasa “dulce-i ca mierea glontul patriei”.

Oricine si-a pastrat, cat de cat, uzul ratiunii, priveste cu neincredre la aceasta adunatura de nebuni “deloc” frumosi in Romania, oameni care fara sa fi ajuns neaparat pe culmile disperarii au reacti disperate, stereotipe, de o rara rautate uneori si de-o crasa inconstienta alteori, carpind o barca pe care nimanui nu i-a fost dat sa o carpeasca de unul singur vreodata. Caci nu suntem nici unul dintre noi, ca indivizi, salvatorii potentiali ai acestei natii. Si-atunci pana unde te poate duce debandada carpitului daca tu n-ai cultura colaborarii, si-a urcatului pe dealul excelentei pe spinarea fiecarui contributor, in loc sa astepti sa-si sparga capetele desteptii ca tu, prostovanul jivin, sa iesi la suprafata?

Sunt lucruri care inca nu sunt posibile in Romania. N-au fost, nu sunt, si n-or sa fie o perioada de timp, poate niciodata. Si nu pentru ca la noi polul Nord de fapt indica spre Est, sau Vest, sau spre buricul Pamantului. Nu, la noi in Romania sunt lucruri imposibile pentru ca luptam din greu sa le mentinem imposibile. Ne refuzam o viata mai buna pentru ca totusi suntem confortabili in aceasta nemernicie seculara in care multi dintre noi ne-am nascut, si-am crescut, si e greu sa renunti la ea in favoarea a “ceva” care, abuziv or ba, e totusi departe de puterea ta de a (te) proiecta in viitor. Unde se opreste devenirea noastra?

Devenirea noastra se opreste la un ciclu universitar, sau altul. Schimbam putine slujbe, putine orase, nu mergem neaparat in cautarea fericirii prin mijloace antreprenoriale ci prin furtisag, si scurtaturi, si siluirea comunitatii. Ne murdarim mainile, si-atunci cum am putea vreodata sa le tinem la vedere? Credem in biserica si Dumnezeu suficient incat sa-i transformam si pe ei in surse de culpabilitate, prinse in acelasi conflict freudian originar. Romania, se pare, e musai sa-l sprijine pe Freud ca formare dizarmonica, si trebuie spus, aici si acum, ca Romania e o tara dizarmonica in care oamenii care ar trebui sa fie garantii sanatatii mintale, si-ai linistii daca nu prosperitatii, acestui popor, sunt niste psihopati sinistri, oameni care vorbesc “buna Evanghelie” de pe un amvon de interese personale, si aranjamente de culise. E ceva dincolo de-o simpla inabilitate de a percepe motoarele unui popor, e o contra-abilitate, o smegma intelectuala din care acei putini care perpetueaza totusi niste buni practici ies, periodic, pentru a da onorul nulitatilor cu tresa, jubilanti ca au tresa si galoane.

Si-atunci, a fost si ramane o intrebare pentru subsemnatul, merita sa dai ceva acestei tari?

Iar subsemnatul, imperturbabil, raspunde: da.

Nu ma intrebati de ce.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s