Din umbra ingerului mincinos

Oamenii nu se nasc mincinosi. In fapt majoritatea ar fi surprinsi sa afle cat de mult s-au “chinuit” sa devina mai buni, sau macar suficient de buni intr-un cadru social, la inselaciune. Ne fastacim, ne razgandim, avem scrupule si dezbateri morale din momentul in care am inventat minciuna, si-asta pentru ca inselaciunea se leaga, evolutionar, de agresivitate. A ta, si-a vecinului. Daca nu poti sa treci prin curtea crocodilului turbat, mai bine ocolesti prin vecini. Si gura ta trebuie sa mananca ceva, vorba poetului. Or felul in care anumite specii, nu toate, folosesc “inselaciunea” ca strategie de supravietuire e la fel de divers ca muzica universului, in feluri care respecta un hazard al oportunitatilor. Pe-acolo s-a putut, pe-acolo ne-am dus. Fie ca e vorba de mimetism coloristic, acustic, olfactiv, metamorfopsic, si noi, dar si alte vecine de craca filogenetica, animale si plante, mintim ca sa traim. Nu stiu daca “traim ca sa mintim” in schimb, mimetismul e o provocare in memetica, in ce masura aparitia lui capata proportii atractive pentru ca “el” sa se reproduca cu costul heritabilitatii speciei (si pana la urma spre extinctia ei).

Iacata deci ca in natura minciuna nu se “pedepseste”, ci functioneaza bine integrat si armonios intr-un lant nesfarsit de a-bunatate fiziologica pantheica, in care eu, cameleon, am voie sa ma ascund coloristic in foietaj iar tu, gandac-tunar, ai voie sa imi arzi limba cu acid clorhidric sa-mi treaca pofta sa te mai degust vreodata. Prin comparatie, insa, gestiunea minciunii la om nu e una darwiniana.

Minciunile, de-a lungul timpului, au avut si au caracter plastic, si alloplastic. Raman, tematic, aceleasi, si prin actiunile lor cauta sa influenteze “ceva” din mediu. Acel ceva poate fi la randu-i un obiect cu intentionalitate, care poate, sau nu, sa adopte “pozitia de intentionalitate” a lui Dennett. Putem sa ne mintim cainele ca aruncam mingea, si cainele va alerga dupa mingea imaginara. Putem sa simulam ca mancam cu o lingurita imaginara din borcanul cu magiun si matsa ne va urmari mana, si mai putin borcanul. Putem sa mintim cimpanzeul ca daca atinge niste simboluri pe un ecran in ordine corecta primeste banana, si sa observam cat de repede se frustreaza cimpanzeul, dupa care uita, dupa care se dezintegreaza si se da cu capul de gratii.

Dar cand obiectul adopta pozitia de intentionalitate si, la randu-i, raspunde minciunii cu minciuna ne aflam intr-un “impas mexican“. Sa nu se creada, trebuie sa insist pentru ca-mi dau seama ca ar putea sa fi folosit “minciuna” intr-un fel peiorativ, ca nu-i dau vreo conotatie peiorativa, sau principiala. Minciuna aici, pentru mine, este o “falsa credinta” (false belief…about belief…about belief…). Minciuna pentru mine e o unealta catre beneficii secundare altele decat cele declarate. Esafodajul a fost excelent explorat de Berne in Game Theory (“teoria jocului”), lucru care n-ar fi fost posibil fara ca inainte Freud sa identifice anumite defense analoge. Si unul, si celalalt, au dreptate in masura in care oricare ar fi strategia, ea cauta sa alimenteze drive-urile primare si sa scada angoasa tanatofila, cea in care daca nu mintim, murim, sau cel putin “ne mintim ca murim”. Berne si-a limitat gradele de libertate in formula “jocului” psihologic (cob+gimmick = switch + pay-off) la doi parteneri, fiecare tranzactionand la nivel ulterior din pozitii complementare ale Self-ului functional negativ. Pe romaneste, desi vorbim calm, tu si cu mine, in spatele meu sa zicem ca se ascunde un parinte persecutor iar in tine un copil supra-adaptat. Sau viceversa. In dinamica, insa, si in experienta de zi cu zi, Berne e util doar pe distante scurte, in relatia de cuplu sau cea mono-parentala. Berne devine greu de integrat in fenomenologia de grup, sau de interactiune cu mai multe grade de libertate (inclusiv longitudinal, in timp), la aceia care – uneori numiti plastic antisociali sau psihopati – mint cu “talent” si “mint pe toata lumea”.

Un Munchaussen, de exemplu, un om cu “pseudologie fantastica” nu raspunde simplei dogme berniene a jocului. In acelasi timp, un sindrom Korsakoff cu aceeasi pseudologie anuleaza, la limita criteriului popperian, premisa beneficiului secundar al jocului psihologic cu celalalt intrucat se desfasoara “la perete”, o minciuna in care, pe rand, acelasi individ adopta pozitii incompatibile de intentionalitate. Imaginati-va primul joc Atari, in care o minge alba circula pe un ecran negru intre doua dale care joaca ping-pong. Pe rand manipulezi dalele astfel incat sa tii “mingea in miscare”. Daca mingea trece dincolo de dale, sau daca mingea se opreste, jocul se termina. E un pinball mental quasi necesar, unul care sta ancorat biologic in infrastructura mintii noastre, care e creierul, sistemul nostru nervos central. Berne si altii au intuit uneori natura intra-timica a “procesului” in masura in care inclusiv personajele care joaca un joc psihologic inceteaza, in momentele lor tranzactionale, sa fie in “aici si acum”, sa fie autentice, si sa testeze realitatea comunicarii lor. De fapt jocul psihologic, minciuna, sunt apelative de invocare a unui trecut de apartenenta si fuzionare la obiect, si care se gestioneaza in raportul cu masca de pe fata celuilalt. Folcloric, stim ca oamenii care mint pe altii se mint pe ei insisi. Adevarul e ceva mai departe, si sta in anxietatea de separatie si teama de individuare a individului care creste intr-un mediu perceput ca ostil, si amenintator la supravietuire fara ca mediul sa fie neaparat conformat (asa cum halucinatiile reprezinta o perceptie fara “obiect de perceput”).

Nu cunosc individ care sa nu minta. Si dizabilitatul intelectual, si autistul sever, si schizofrenul, si psihopatul, si depresivul, si toxicomanul, si anancastul, sunt apti de minciuna si inselaciune in diferite grade de rafinare, si de structurare. Nu asta e natura problemei.

Natura problemei consta in faza ulterioara minciunii. Berne a numit-o “switch” in care partenerii acestui cadril isi ridica nivelul de constiinta reciproc cu privire la inselaciune, si-atunci schimba spontan pozitiile pentru a “fugi de realitate”, ceea ce fractureaza comunicarea si, prin neplacerea resimtita, reconfirma scenariul primar de viata (script-ul). Pentru a accepta un astfel de model trebuie insa sa faci o ipoteza suplimentara, anume ca un astfel de mecanism e reproductibil si provocabil si ca b) el e deterministic legat de c) existenta unui scenariu nici mai mult nici mai putin de d) viata. Or lama lui Occam ne avertizeaza ca deja avem trei presupuneri independente care trebuie dovedite in secventa amintita pentru ca minciuna sa poata fi dogmatizata, ca joc psihologic, intr-o astfel de diateza.

Prima constatare e ca individul nu are “viata” a priori, decat a posteriori, una care ii este, si pe care si-o construieste, din momentul in care traieste. A admite scenariul de viata presupune o cutuma pre-determinista, una care cunoscand ce stim acum de genetica, epigenetica, genomica si proteomica nu putem decat sa o respingem. A doua e formularea “povestii”. Intr-adevar minciuna respecta o coerenta superpozabila motivatiei alterne, a gestului voluntar, ancorat in logica, si cu o cognitie operationala. Ea poate fi voluntara sau involuntara. Organizarea self-ului “narativ”, de asemenea, e un fapt recunoscut care intregeste tabloul. Atata doar ca naratiunea de care vorbim nu respecta fazele “epicului”, nu exista o introducere, un cuprins, si-o incheiere care sa fie mai mult decat mari cicluri ale vietii erikssoniene cu propriile urcusuri, si coborasuri, in vai semantice ale psihicului nostru. Nu e “o” poveste, ci multe facsimile, editii de buzunar in “colectia” persoanei respective si care sunt in permanenta re-trimise la tipar pentru corectare, abreviere, impachetare cosmetica de-novo pentru ca orice, daca nu e folosit, e pierdut (“use it or lose it”) sau, alternativ, malformat prin “invatare diabolica” (diabolical learning – Stahl) datorata tocmai deficitului. Teoria deficitului, gasim, are frictiuni teribile cand e pusa in fata scenariului de viata bernian tocmai cu aceasta nuca tare a determinismului.

Si totusi, pana la urma, de ce mintim? Mintim, ca si alte primate, de placere, pentru umor, pentru comunicare, pentru limbaj, pentru avantaje si solutionarea anumitor impasuri comunicationale intre noi sau altii semnificativi noua, pentru biologia raspunsului nostru anxios sau evitarea acesteia, pentru folosul grupului sau in pofida acestuia, mintim natural, mintim fortat, mintim fiziopatologic in masura in care deliberam ca exista “patologic”, un corolar al suferintei individului dar si a celor din jurul lui drept consecinta la faptele acestuia (social vs. antisocial). Mintim pana la nivelul la care prin consens decidem ca minciuna devine adevar, si-apoi tot ce decurge in aval de aceasta risca sa devina o perversiune faptica fara de final, si insasi notiunea de “perversiune” e agreata ca fiind confundabila cu insasi mobilul minciunii. Ne mintim ca de fapt “e bine ce facem”. Functionarea noastra sociala cere minciuna, protectionism fata de adevar, si manipulare a mediului.

In raspuns suspiciozitatea, spranceana ridicata, testarea repetitiva a premiselor pentru a avea un “adevar pe masa” sunt egalmente refuzate social. “N-ai incredere in mine?”. “Crede-ma pe cuvant”. “Iti jur ca nu te mint” e urmat adeseori de un resentiment vis-a-vis de implicatiile reprobabilului, anume ca independent de minciuna mea ar trebui sa am “credit de trecere”. Verificarea e un proces mlastinos al creierului nostru care adeseori traieste mai bine cu minciuna, si cu falsa premisa, decat cu adevarul. Paranoia doare mai tare, depresia doare mai moale. In formularea reactiei la stressor, si la agressor, orice fiinta vie devine paranoiaca; mai ales in grupuri consistente in care exista o constiinta supra-segmentara, inarmarea pentru supravietuire implica o minciuna standard, care transforma zgomotul in tunet, si tunetul in furtuna, si furtuna in invadator si extinctor. Ne tragem aer in piept, si impreuna vom invinge. Dar regresia la o paranoia primitiva e doar ultimul pas in calea schizoidiei si-a dezintegrarii, caci in fapt minciuna, ca si acel mindfullness sau mai bine zis lipsa unui “mindblindness” (orbire a mintii) sunt coagulii esentiali ai psihismului nostru. A nu sti sa minti te descalifica teribil in fata vietii, e vulnerabilitatea ultima, una in care risti foarte bine sa te intorci impotriva ta si sa rupi tot ce e viu in tine.

De cate ori ai sa minti azi? Si pe cine? Cate dintre minciuni vor fi pentru profit, cate pentru evitarea conflictului? Si totusi la sfarsitul zilei toti vom fi fost considerati “oameni cinstiti”, si poate doar prin prisma atractivitatii minciunilor pe care le-am zis, dar si a celor pe care le-am expus in ceilalti. A detecta minciuni in ceilalti cu sensibilitate mare e paranoia. A le nega e depresie. A le cauta in tine e obsesie. A fugi e anxietate. A le imbratisa e delir. Dar la final vom fi retinut pe aceia care si-au trait viata “in cinste”.

Imi pun in fiecare zi necinstea pe masa. Si nu fac penitenta pentru ea. Nu o rationalizez. Nu o supun unui filtru moral procrustean, in care masura e “fix atat” permisibil. Bunatatea mea umana e o masura a indoielii dar si-a minciunii de mine, una in care zambesc, si “stiu ca mint si-altul ma minte, si guvernantul e mincinos, si vanzatorul m-a furat la cantar”, si totusi navighez printre sloiuri cu intelegerea unuia care n-ar prefera altfel.

Mintiti mai bine, mintiti mai des. Mintiti mai mult. Mintiti mai calm. Mintiti cu zambetul pe buze. Mintiti din umbra ingerului mincinos. Mintit pentru primum non-nocere. Mintiti pentru structurarea psihicului vostru, si cooperati in felul in care se organizeaza minciunile voastre. Alternativa unei lumi autentice e uluitoare, catastrofica, apocaliptica, intr-adevar ziua marii judecati si-a “marilor adevaruri”.

Ah, apropos, in tot ce-am scris am spus adevarul.

G.

One thought on “Din umbra ingerului mincinos

  1. marfa de beton asta cu minciuna, bravo doc!
    mai ales faza cu maimutza care uita frustrarea… mi-as dori sa fie un loc unde sa pot citi, centralizat, toate promisiunile facute de alesii nostri din ultimii 20 de ani. La liniuta frate!
    – promis asta – neindeplinit
    – promis asta – neindeplinit
    – promis asta – neindeplinit
    – promis asta – neindeplinit
    ……………………
    pentru ca maimutza de mine uita! Ia sa vedem, nici macar prim-ministrii nu mai mi-i aduc aminte… Boc, Tariceanu, Petre Roman… pe ailalti nu numai ca i-am uitat, ce e mai grav e ca am uitat ca din cauza lor s-a ales praful de Ro si a ajuns Turcia peste noi! 😀 (oare remarca cineva acest duel fin dintre mine si tracto? Mai ceva ca in filmele alea de capa si spada! Unul impunge intr-un articol, celalalt fandeaza in alt articol, unul smulge draperia intr-un comentariu din 2007 si altul rasare cu spada la balcon in 2009 – Errol Flynn-ii blogurilor!) 😀 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s