Micile si marile momente absurde ale vietii

Oricare am trait cel putin o secunda, in vietile noastre, lipsita de orice inteles, culoare afectiva sau incarcatura semantica. Pur si simplu, vom spune, “n-am inteles ce se intampla”….cu mine, cu cel de langa mine, cu realitatea, cu mersul lucrurilor, cu trecerea timpului, cu culoarea cerului sau a asfaltului, cu mirosul cafelei sau al cauciucului ars. Momental a aparut un baraj in gandire (Sperrung, ger.), nu doar o simpla nehotarare, un colocviu al marelui juriu in care se dezbate problema “oare chiar trebuie sa stie ce se petrece cu el”? Atunci cand zic baraj nu exista nici juriu, nici minte. Exista, ce-i drept, un “ceva” numit absurd.

Acest absurd e o cacofonie an-estetica (deci nu doar inestetica sau grotesca), de-o infamie infricosatoare si care uneori isca zambete incredule dar alteori provoaca reactii de supravietuire viscerale. Confruntat cu absurdul omul nu are arme nici macar rationale, sau irationale, caci orice construct sta pe macaraua miscatoare a materiei negre care se afla “dincolo” de gaura iepurelui prin care cade Alice in Tara Minunilor. In peregrinarile noastre logice chiar folosim aceasta granita imuabila; reducem “la absurd” o problema tocmai pentru a monta, impotriva-i, o argumentatie.

Sa presupunem prin absurd ca….nu stiu, hai sa ne imaginam impreuna, sa presupunem ca in creierul pisicilor se afla intr-adevar niste roti dintate care se invart cu o anumita cadenta si daca, taci, seara, si asculti atent mieunatul matselor de pe gard vei putea sa auzi “tic-tac-ul” mintii lor si chiar sa-l intelegi. Prin apozitie, sa presupunem prin absurd ca doua linii paralele se intalnesc la infinit. Sic, ca nu se poate, mintea mea nu poate merge pana la infinit, ma duce cel mult pana la Facaieni dupa care trebuie sa ia rata. Mintea mea poate insa, prin imaginatie, sa modeleze un creier de pisica sub forma de roti dintate.

Toleranta la absurd e (si) o chestiune de antrenament. In fapt oricine, nu doar omul, dar si toate celalalte vietuitoare isi construiesc un mecanism de cooperare cu ne-cooperantul, de dialectizare cu anacliticul, si nu doar prin luarea pozitiei de intentionalitate dar si prin folosirea falsei credinte de care vorbeam ieri (“teoria mintii”), si reducerea la cea mai putin flagranta (sau gogonata?) minciuna acceptabila, una in care intelesul si neintelesul se contopesc, se aseamana, si devin una.

Relational absurdul nu exista, desi e o inventie post-factum. Intre oameni, intre oameni si animale, sau viceversa, exista un set finit de grade de libertate ale interactiunii a caror combinatorica e intr-adevar imensa, greu de cuprins cu privirea, dar explicabila. Si totusi “jocul” absurdului ramane unul in care

“nu inteleg de ce…” “oricat mi-as chinui mintiile nu pot sa pricep motivele pentru care…” “vai, dar e absurd, cum de-a putut sa faca asa ceva?…”

Acestea sunt artefacte ale unei minti lenese sau blocate in proces, sau concentrata fix in acel moment pe cu totul altceva deci neatenta, subiectiva si calata pe-o proiectie personala asupra realitatii din care nu vrea sa iasa pe baza evidentelor. Nicidecum nu sunt exemple de absurd.

Cum poate sa “n-o iubeasca X pe Y, cat timp sunt a, b, c, d, e, f, g si h?”  e, in continuare, o invitatie la pasivitate si in cele din urma plastografierea realitatii. Ei, uite ca poate sa n-o iubeasca, si chiar n-o iubeste.

Riscand, de asemenea, o controversa, nu consider stress-ul disociativ, post-traumatic, ca o simpla reactie fiziologica la stimuli absurzi, imposibil de integrat (Pierre Janet), ci doar o posibilitate arhaica a oricarui organism de-a-si inchide mintea, deliberat dar autonom, catre procese costisitoare metabolic, pentru o perioada, cat dureaza furtuna, timp in care n-ai nevoie de teorema lui Pitagora, sau preferinte pentru feng-shui-ul camerei, ca sa supravietuiesti. Ai nevoie de sange, de oxigen, de glucoza, si-astea la centrii vitali din cap, la inima, si la muschi. Restul e poezie.

Concluzia aristotelica pe de alta parte, anume ca realitatea e un domeniu al sincronicitatii in care nu poti avea doua adevaruri opuse, in acelasi timp, e de fapt nuca tare in dezbaterea absurdului. Omul nu poate fi si aici, in incapere, si la Hala Traian. E absurd. Nu e o simpla minciuna, ca cea cu Mos Craciun, cu ingerii si cu invierea Mortilor (scuze, transubstantierea e unul dintre subiectele mele de artsag), e pur si simplu dincolo de orice bun simt. Pe de lata parte, avem a) nedeterminare si b) hazard in fizica cuantica, deci cel putin teoretic un om ar putea fi si-aici, in incapere, si la Hala Train, chiar daca mintea mea imi spune ca asa ceva e absurd nu doar ca perceptie senzoriala, dar si aperceptiv, acolo unde, vorba unui vecin de-al meu, “am si eu parerea mea”.

Intra in scena omul de stiinta. Intelectualul. Ftizicul ganditor la Hamangia. Rostul lui pe aceasta lume? Costisitor. N-are muschi sa sape, n-are nervi sa tipe, n-are o viziune foarte pragmatica din mansarda lui neaerisita unde cocleste explicatii pentru Big-Bang-uri. Sau Big-Ben-uri, pentru auditoriu nu e o diferenta foarte clara in anumite cercuri. Imparat, si proletar, intelectual si muncitor coexista impreuna intr-o termitiera careia i s-a oferit un nou grad de libertate numit democratie. Puterea poporului. Intre popor, poporanism, popularism, populism, si proletariat exista o ingemanare inaparenta. Democratia de stanga, socialism. Republica Socialista. Romania. Au existat dintotdeauna in RSR, inca dinainte ca RSR sa devina, precum Skynet, “constienta de sine”, elemente ale obidei fata de intelectualul ftizic. Chiar si acum, in timp ce scriu asta, presimt inclusiv in mine un sentiment de jena in fata judecatoriului cu mana prafuita la camp; am crescut in admiratia timida fata de aceia care “fauresc cu mainile lor” diverse. Strungari, tinichigii, mecanici, tamplari, agricultori, CAP-isti, “muncitori cu sapa”. Muncitor calificat era dincolo de simpla obtinere a unei abilitati de-a da la pila intr-o anumita directie, era un echivalent al diplomei mele de bacalaureat. Eu cu fizica, el cu smirghelul. Eu cu literatura, el cu filetul de antimoniu. Si eram egali. Aceasta egalitate era insa de domeniul absurdului. Ce spuneam despre om si cum nu poate sa existe in doua locuri in acelasi timp?

Inegalitatea sociala exista. Inegalitatea umana exista. Inegalitatea de sanse, la randu-i, exista. Premisele lor sunt uneori dureroase, caci ontogenetic ai putea avea un tip de ordine, dar social el nu va fi decat rareori respectat. Intra in scena puterea.

Puterea e un act de agresiune exercitat asupra mediului inconjurator. O constrangere, un cenzor, si chiar si-atunci cand “e folosita catre bine” acest “bine” din propozitie e strict circumstantial. Butada eterna a “cunoasterii care confera putere” (knowledge is power) e o minciuna sinistra, o proasta interpretare a teoriei lui Darwin in care cumulul de cunostinte ofera un avantaj net evolutionar. Intr-adevar, pana la un punct un creier mai mare te ajuta sa mananci mai bine, sa traiesti mai bine, si sa iti perpetuezi genele mai usor. Pe de alta parte, cunoasterea in sine e supusa acelorasi canoane, deci in sine e neutra, si detasata de supravietuire. Ne lovim, inevitabil, de-un prag absurdissim al momentelor de “ar fi trebuit sa stie mai bine”. Povestile acelora care “stiu”, si totusi se comporta aberant, sunt nenumarate in natura. Si asta pentru ca, si ma intorc la om, una dintre placerile primordiale ale acestuia ramane sa conjunge verbul “a putea” la vocativ. Putere, cunoastere, si mai apoi abuz al acestora. Caci contemplarea deliberata a non-sensului, si-a anti-sensului, si-a tot ceea ce inseamna rau-simt, si rea-vointa, si angajare pe o cale a anihilarii aproapelui, sunt pur evocative ale puterii pe care ti-o confera absurdul, ilogicul, in care tu ramai un “stapan al mustelor”.

Depasirea unui astfel de impas mexican, ca si cel al minciunii, necesita abrogarea gandirii dihotomice. Refuzul de-a trai intr-o lume guvernata de “sau…sau” ci mai degraba “si…si”, fara ignorarea premisei ca un om nu poate fi in doua locuri, fie el pe orizontala sau pe verticala. Nu poti respecta medicul doar cu vorba, sau profesorul doar cu caciula in mana. A-i respecta cum se cuvine, insa, nu presupune umilirea sau desconsiderarea muncitorului, a antiteticului “ne-educat”, a “ignorantului”. Ignoranta nu e o scuza, e mantra noastra, dar stringenta ei apare doar intr-o curte de judecata. Noi aici analizam doar o problema. O comunitate are nevoie de polaritate pentru ca, in dinamica, sa-si scada entropia, gradul de haos, si sa prospere. E nevoie de vladica, si de opinca, dar mai mult decat orice e nevoie de permeabilitate sociala. O buna permeabilitate sociala, in cele din urma, nu trebuie intampinata de absurdul ca cel pe care il traim noi, in zilele noastre, in care becalul si vanghelul continua sa reprezinte ocaua saracului, si orizontul lor de asteptare. Nu cred in “origini sanatoase”, cred in “practici sanatoase”.

G.

Advertisements

One thought on “Micile si marile momente absurde ale vietii

  1. dupa parerea mea, cunoasterea nu e un cumul de cunostinte disparate, multe si sortate in sertarase diferite si lasate acolo, in praful mintii. E mai mult decit atit: e posibilitatea de a citi, a intelege si, mult mai important, a asimila si putea folosi cele aflate, integrate in discursul si faptele tale.
    Eu am cunoscut oameni care citeau enorm, erau enciclopedii ambulante, in stare sa-ti citeze pagini din anumiti autori. Daca insa deschideai o discutie despre citatul respectiv, se blocau, nu-si pusesera niciodata problema de cenaiba trebuie citite anumite carti si ce se intimpla cu citatele alea odata memorate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s