Despre sarlatani

Saptamana aceasta mi-am innodat gandurile in analiza a doua teme carora, e foarte posibil, textele mele nu le-au facut cinste precum ar merita: minciuna, si absurdul. Nu sunt un filosof point a la ligne, si-acesta este de fapt primul meu captatio benevolentiae, anume ca vorbele mele raman niste reflectii pe-un portativ al introspectiei. Pe de alta parte imi doresc sa fi stabilit granitele pentru un domeniu de referinta pentru, de fapt, punctul central de atac pe care il vizam si care ar fi fost mult mai dificil de combatut fara sus-mentionatele divagatii. Urmeaza un text despre sarlatanie, scris ce-i drept de un medic allopat.

Inspiratia pleaca dintr-o polemica  dusa de Michael Hawkins pe blog-ul sau impotriva unui “shaman” modern, in US, Andreas Moritz, si care a terminat in deriziu. Andreas Moritz este unul dintre aceia care sustine ca nu exista cancer. Exista “ceva”, dar care e de fapt o boala a spiritului, si care reprezinta la origine un mecanism de supravietuire. Cei doritori pot obtine o explicatie cronologica a galcevii de pe blog-ul lui PZ Myers, Pharyngula. Ce e regretabil e ca in acest demers WordPress a decis sa suspende domeniul lui Hawkins (???) in urma protestelor virulente ale lui Moritz care, bineinteles, se foloseste de prerogativele lui constitutionale si ameninta cu procese peste procese pentru defaimarea numelui, si reputatiei, sale. Si-atunci ne intoarcem la vechea zicala engleza “there are no atheists (agnostics) in a fox-hole“. Iar WordPress nu face vreo diferenta.

Nu am sa disput in cuvintele mele urmatoare dreptul constitutional, si democratic pana la urma, ca oricine sa profereze o credinta despre orice subiect. Respect dreptul tau de-a crede in Yahwe, Allah, Buddha, Amon-Ra, Thor, Ram, Shiva, Ganesh si-asa mai departe. Respect dreptul tau de a nega existenta bolii mintale, a cancerului, a hipertensiunii arteriale sau a diabetului zaharat, daca asta intra in contradictie cu Zeul tau. Acest respect e o functie de relatie interumana, una unde decizia mea voluntara, bazata pe reciprocitate, este de a admite un semn de egalitate implicit chiar si acolo unde nu este. Respectul meu reprezinta  – in sensul discutat de mine privind minciuna – o minciuna convenabila. Nu sunt de acord cu tine, dar iti recunosc abilitatea ta de a “fi” de acord cu tine insuti. Respectul pentru calitatile culturale ale anumitor etnii, pentru ciudateniile de credinta proferate de anumite categorii sociale sunt incluse in psihiatrie la anumite, si numai anumite, diagnostice, unde se recunoaste calitatea acestor procese de a fi “normale” in unele cadrane culturale. Tulburarea de transa disociativa, de exemplu, e nevoie sa iasa din canoanele normei. Daca e in canoane, e transa disociativa, dar nu e “tulburare”. Simplu.

Stabilind asadar ca respect variatatea manifestarilor unei credinte, nu pot sa nu-mi stabilesc un punct arhimedic fata de care sa dezbat sarlatanismul, si pe sarlatani. Asa cum e el, am sa denumesc acest punct a fi fiind rezultanta logicii evidentelor empirice. Evidentele empirice traverseaza, in definitia data de Claude Bernard acum mai bine un secol, stadiul de la eveniment la experiment, iar experimentele capata greutate cand se regasesc, consistent, predictibil,  transversal si longitudinal in populatii. Nu exista cancer fara bolnavul de cancer, nu exista boala canceroasa a sanului, fara ca sa ai un numar de cazuri (“experimente”) care sunt analoge in timp, spatiu, si esantion. Dictonul sugerat medicului anume ca “nu treateaza boli, trateaza bolnavi” trebuie aici demistificat de intelesurile sale pervertite de sarlatani si sarlatanism, in sensul in care actiunile noastre asupra bolnavului tintesc boala sa, una despre care stim, pe care am mai vazut-o, despre care avem o “teorie a mintii” si o reprezentare clara. Nu o luam mereu de la capat cu “clarificarea absurdului”, chiar daca bolile interactioneaza cu bolnavii lor, iar asta confera un grad uneori remarcabil de variabilitate.

Ne bazam cunoasterea bolilor pe un esafodaj al logicii, ratiunii, si intelegerii structurii si functionarii corpului uman. Cunoasterea noastra are o dimensiune epistemologica, dar si limite. La fel si abilitatea noastra de a trata probleme, fie ele intelese, sau neintelese, ale biologiei omului. Boala nu este un pacat, nu este o pedeapsa, nu este blestem, o criza spirituala, desi poate fi perceputa ca toate dintre acestea. Ca psihiatru respect, din nou, dreptul oricarei persoane de a digera nefericirea, si trauma, generate de un diagnostic greu si nu rareori terminal, cum ii este accesibil. Nu am solutii uneori pentru dilemele lor morale, pentru nebunia catre care se indreapta mintile lor, si da, la randu-mi cred ca e loc de abuz bi-directional, cum de exemplu reusim sa “patologizam” nefericirea, sau reactia de doliu dincolo de orice.

Sarlatanul este tocmai acel comensal necrofag care apare in contextul unei conditii dominate de absurditate, de neinteles, si ca solutie aberanta la barajul mintal al individului in a gestiona un doliu iminent. In el se regasesc, la acel moment, proiectiile delirante nu doar ale unui individ, ci ale unui intreg grup social. Da, sarlatanul poate fi un preot, un shaman, un vrajitor, un vindecator, un  bioenergoterapeut, un aplicator de maini, jucator de pase-pase, fitoterapeut etc. Deosebesc aici sarlatanii de practicantii unei medicini experimentale, la randu-i bazata pe ipoteze (si mai putin pe evidente). Un sarlatan stie ca profereaza un neadevar, o absurditate, si apoi stie ca profita pe tema ei. Aceste neadevaruri uneori sunt surprinzatoare prin bogatia lor beletristica, prin pseudo-stiinta pe care o inglobeaza cu titlu de “argument” si nu rareori folosesc aceleasi arme cu ale proferatorului de evidente; sunt minciuni bine fabricate, dar care se constituie intr-un abuz si o agresiune la adresa individului consumator.

Nu intamplator toti acesti vindecatori gasesc solutii fistichii la probleme nerezolvabile in prezent de nimeni pe un calapod consistent, si predictibil. Cancerele (inclusiv leucemiile), infectia cu HIV/ SIDA, hepatita C, diabetul de tip I, schizofrenia sunt doar cateva exemple favorite unde industria parafarmaceutica, naturopatii si toate cohortele de guru (si  unii eminenti membri ai bisericii) isi dau cu parerea, si au inclusiv modele cauzale, prind existenta acestora. Insist asupra cuvantului “cauzal” pentru ca, inevitabil, cand cunosti cauza a ceva presupui ca rezolvarea ei, sau inlaturarea ei, sau preventia ei, duc la disparitia agresorului. E “absurd” (sic!) sa crezi ca un cancer apare din pamant din iarba verde, sau ca HIV-SIDA e doar un virus fata de care nu avem vaccin. La fel, e absurd si frustrant ca medicul tau sa-ti spuna ca fiul/ fratele/ mama ta au schizofrenie. Absurd #1 insa “egal” absurd #2? Evident raspunsul meu e “nu”. Pentru sarlatan insa secventa de convingere, si captare a atentiei, si in cele din urma pervertirea subiectului, se bazeaza chiar pe inegalitatea celor doua absurduri, primul in care avem un cap-compas afectiv, reactiv, fata de problele semenilor nostri oricare ar fi ele (un raspuns nediferentiat) si, apoi, de lipsa unui determinism asupra carora noi sa putem raspunde specific (printr-un raspuns diferentiat). Mos Craciun, Zana Maseluta, Peter Pan, Sfanta Vineri, sunt toate povesti, sarlatanii prin excelenta dar pana la urma benigne prin aceea ca au fost asimilate anumitor culturi care le recunosc ca atare. Sunt “credinte in credinta” (“beliefs in belief”) fata de care discriminam logic, si ipotetico-deductiv, si ne angajam in ele pentru ca au caracter empatogen (genereaza empatie). Acelasi mecanism poate insa fi invocat si sarlatanismului, ultimul devorator de foame empatica, “a gasi intelesul in neintelesuri”. Ricky Gervais, in “The Invention of Lying” este un sarlatan care, intr-o lume utopiana unde toata lumea spune doar adevarul, descopera ca poate minti. Cand mama sa moare, si e terorizata de gandul ca nu stie ce urmeaza, el o “minte” ca urmeaza un loc unde exista familia, prietenii, plaiurile vanatorii si numai fericire. Vorbele lui sunt luate textual, si Ricky se trezeste Profet.

Bolnavul emite acelasi pseudopod si catre medic. Exista asteptari nerealiste, unele careia uneori medicul vulnerabil le cade prada si la randu-i devine, pe buna dreptate, sarlatan. Imi intreb mereu pacientii (gratie lui Scott Miller) ce-ar vrea sa fac daca as avea o bagheta magica. Cititorul ar fi surprins sa afle cate lucruri se pot rezolva prin aceasta tehnica minunata….atata doar, spre deceptia lor, le spun dupa ce exploram o vreme acest subiect impreuna, ca eu n-am o bagheta magica. Aici, deliberat, punct o bariera intre mine si sarlatan. Sarlatanul va insista ca el are acea bagheta magica, si-si asuma mincinos abilitatea de a rezolva o problema nerezolvabila, ba mai mult trage si foloase din asta.

Exista legi impotriva sarlataniei, dar nu se aplica in zonele gri ale stiintei. Societatile tolereaza multi “nebuni” (quacks, in formularea lui PZ MYers) la fel cum tolereaza si polonicele de pe orbita lui Marte, daca le sugerezi cum ca ar putea exista, cu suficienta convingere (Bertrand Russell). Aceasta toleranta e implicita, toti dar absolut toti avem un set de “credinte irationale” uneori de intensitate deliranta, rezistente la ratiune si formand un nucleu dur, magnetic, al psihismului nostru. Ne separa de sarlatan doar “testarea realitatii”, o formula pe care eu o proferez desi ii regasesc marginile zdrentuite, si pana la urma nefericite, la nivel de concept. Si asta pentru ca – vorba lui Dennett – creierele noastre mici n-au fost gandite pentru un Univers atat de mare si divers.

Solutia pe care eu o incurajez nu duce nici la fericire, nici la beatitudine; nu conduce in Nirvana ci mai degraba la o pozitie de viata incarcata de melancolic, si de ireversibil. Poate de aceea e nevoie de spiritualitate, si de sacru, sa coafeze minciuna si absurdul cu o glazura dulce, optimista, apetisanta pentru mintea omului care nu genereaza placere din simpla logica a evidentelor. Sunt constient ca dilemele propriilor noastre limite sunt, in ochii profanului, simple exercitii masturbatorii, unele care lui nu-i schimba cu nimic orizontul vital, sau calitatea vietii. Din aceste coordonate reies premisele sarlatanismului, un alter-ego pe care nu-l putem inlatura. Minciunile lor sunt pur si simplu mai colorate decat “adevarurile” noastre.

G.

Advertisement