Pac Man

Computer games don’t affect kids, I mean if Pac Man affected us as kids, we’d all be running around in darkened rooms, munching pills and listening to repetitive music.
– Marcus Brigstocke

Gasesc fascinant exercitiul urmator de gandire: noi, oamenii, posedam minte, ganduri si sentimente. Ce-ar fi daca, de fapt, ar fi invers, adica minti, si ganduri, concepte, care poseda oameni. Suna chiar artistic, cutarica era “subjugat” de-un gand care nu-i dadea pace. Dar ia-ti un minut si incearca sa guvernezi un univers in care omul e doar un vehicul pentru o ereditate mult mai ciudata, una care la randu-i a evoluat, in paralel, cu maimutele antropoide. Intelectul nostru nu e nici pe departe cel mai evoluat, desi ne minte cu convingere ca trebuie ca suntem “cei mai destepti primati” de pe planeta asta, nu neaparat oricare alta. Mintea noastra se pricepe la o multime de trick-uri, stie sa inventeze, sa dezbata realitati aparent contradictorii in acelasi timp si, cel mai interesant, mintea noastra stie sa citeasca mintea altuia si – nu-i asa ca-i minunat – mintea noastra stie in orice moment ca se “are” in minte.

Creierul nostru nu e constient de sine ba chiar, strategic, e un organ nesimtit prin excelenta. Prelungirile sale senzoriale au de-a face cu “lumea” dar nicidecum cu starea sa de buna functionare. Daune uneori ireversibile se petrec pe furis, pe nesimtite, si organul dormiteaza. Mintea, pe de alta parte, capata proportii de verb pentru ca – vorba lui Vikram Lal – “daca locomotiva are un injun, atunci injuneer-ul este mintea acelui injun”. Mintea face, dar mintea si “este” dincolo de cartezianismul initiat de Descartes si apologetii. Nu doar intr-un loc aparte, caci daca ar fi un loc tot cartezianisti ne-am numii, ci neaparat ubicuu, mintea se “pastreaza” in minte la persoana intai, si in acelasi timp la persoanele a II-a, a III-a, si combinatia dintre ele in ordine de inferenta, de “teorie a mintii” care succed varstele noastre cronologice cu unele de dezvoltare. Un an = stiu; Doi ani = “stiu ca stii”, Trei ani = “stiu ca stii ca stie”, Patru ani = “Stiu ca stii ca stie ca stim”, Cinci ani = “stiu ca stii ca stie ca stim ca stiu” si-asa mai departe. Nu e foarte clar de ce, ontogenetic, ne oprim totusi, poate spre binele nostru, la un numar finit de inferente dincolo de care mintea noastra refuza, indaratnic, sa mai garanteze o calitate a procesului.

In schizofrenie, de exemplu, culmea halucinatiei e sa ai “mai multe voci care se cearta intre ele si vorbesc despre tine la persoana a treia”. Si te mai si comanda. In Biblie, acest manual nesfarsit de experiente mistic-religioase cu unduiri epileptice, de narcoza desertica si in cele din urma, poate, primul mare breviar de psihiatrie comunitara aflam ca Iisus la un moment dat scoate 100 de draci dintr-o femeie. Indraznesc sa sugerez ca poate erau vreo 7 – 8 draci, iara restul simple copii repetitive ale acestora. Pur si simplu logistic era imposibil. Lectia totusi e ca mintea poseda aceasta capacitate unica de a se recopia in ea insasi la nivel de reprezentari secundare, in “obiecte” ale noastre, dar si introiectate de la altii, din nou si din nou, diamantin, fara a-si pierde vreun moment coeziunea iar daca si-o pierde se cheama ca e boala psihica. Din acest punct de vedere sanatatea mintala capata o dimensiune cuantica. In urbi et orbi.

Ce cauta PacMan in aceasta poveste?

PacMan este o bulina cu o fanta pe post de gura care umbla printr-un labirint bine determinat aritmetic si “inghite” diverse. Cand a aparut pe piata, in anii ’80, jocul parea o gluma. A capatat proportii legendare insa, si continua sa fie o activitate dintre cele mai acaparente si la 30 de ani de la aparitie, un joc devenit cult, pentru simplul motiv ca exploateaza insasi functia ontogenetica a mintii, pe care o expune ca mecanism in toata splendoarea-i nuda. Anume ca mintea minte si presupune ca acolo unde ai o gura, si altceva, gura prevaleaza asupra obiectului. Acest prim stadiu, de oralitate, este primul pacalici de supravietuire, un “reflex primitiv” de suctiune pentru care cadem, din nou si din nou, oricand de-a lungul vietii ba chiar la senectute daca avem noroc s-ar putea chiar sa recadem catre stadiul cu pricina. Si-apoi intervine iluzia de simetrie si intentionalitatea. Un labirint nu e doar o adunatura de matse si intersectii. E un drum care are o iesire. Cu cat esti mai dezvoltat cu atat poti sa-ti planifici un curs optim pe acel drum catre iesirea imaginata. Sobolanii, de exemplu, au cel mai bun sistem de planificare, de imaginare a drumului afara dintr-un labirint. Intr-un concurs labirintin cu sobolanii mintea omului ar fi batuta la fundul gol, si umilita la careu in fata colegilor. Ce distinge mintea omului insa, in cele din urma, e ca-si creaza un sistem de ipoteza, si fortare a acesteia asupra realitatii, ca exista ceea ce se cheama motiv si cautarea, intuitiva, a acestuia. Socratic am putea spune ca omul tinde, fara sa vrea, inexorabil catre aflarea adevarului precum cartita. Si sapa, si sapa, si e orb in cautarile lui si la un moment dat compulsiv precum un PacMan dar el cauta.

Ce-ar fi daca i-as spune mintii tale ca nu exista adevar? E o inventie, fara minte nu exista adevar, la fel de bine cum procesul de confabulare, halucinatiile si-asa mai departe sunt contigue unei functii de adevar care nu e probabilistica, ci un domeniu fuzzy. Acum, ce-i drept, in anul 2010 inca sunt(em) devreme in a testa ipoteze privind psihicul uman intr-o paradigma fuzzy asa cum si-a imaginat-o Lotfy Zadeh. Ce-i drept folosim tehnologie fuzzy in orice, inclusiv in urmasii heuristici ai lui PacMan, in AI, frigidere, calculatoare, computere pentru masini, design de cladiri, cautarile universului si-asa mai departe. Realitatea e ca traim domenii fuzzy, si nu adevaruri.

Sa ma explic. Adevarul e o functie binara. Aristotel a observat ca, logic, adevarul e adevarat si adevarul nu e minciuna, si ca amandoua in acelasi timp sau tertium “nu se poate” (non datur). Probabilitatea de adevar e o fractie de sansa, in care 1 = 100% = maxim de sanse iar 0 = 0% = minim de sanse de adevar, adica maxim de sanse de minciuna. Asta e alta fabricatie a mintii, acest tertium, anume ca ceva neadevarat automat devine fals. Dar sa nu ne pierdem atentia. Zadeh spune ca adevarul nu e o functie de probabilitate, ci de apartenenta. Adevarul are grade de membership (adeziune ca membru, in original). Si-atunci e posibil sa ai un domeniu discret, unde ramane sa ai un k de interval-ratio nedeterminat inca, la care gradul de adeziune la “adevar” sa poata deveni incremental si dincolo de el “orice” se asimileaza a fi adevar, dar in proximitatea caruia este permis sa fie si adevar, si minciuna, in acelasi timp. Doar ca mintea rade de tine, ca in PacMan, si zice: “stai ca nu-i asa, eu nu pot sa traiesc cu 70% adevar si testare a realitatii”. E o gatuire von Neumann unde musai sa ai binaritate, si dihotomie.

Ce vreau sa spun la capatul acestei divagatii este ca jocurile noastre, de-a lungul timpului, dar nu orice fel de joc ci acele jocuri ale mintii, acele jocuri psihologice, ne-au plasmuit in ceea ce suntem astazi. Indraznesc sa pun marile cicluri de extinctie, conflagratii, cverulenta si sete de sange ale omului incep intr-un conflict asupra caruia au atins Freud si mai mult Jung fara sa aiba o viziune PacMan/ fuzzy asupra gandirii. Culmea e ca la ei nu se potrivea tocmai pentru ca unul urmarea o curba fiziologica empirica a la Claude Bernard (ale carui lectii chiar le-a audiat), iar celalalt, curvilinear, si-a emis paradigma intr-o zona de siguranta a abstractului intelectual; jungianismul e, injurati-ma daca vreti, minunat dar sectant pentru utilizator. Mintile noastre isi spun, unele altora, ca spre deosebire de carcasa n-au moarte, iar acestei functii de membru ii spun “spirit” ba si-l mai si imagineaza ca fiind in anumite feluri, acolo-si-nu-tocmai-acolo. In fapt, si de drept, un corolar al acestei teze este ca, in absenta spiritualitatii mintea decade intr-un BIOS autist, si grosolan legat de forma si mai putin de continut. cand spun BIOS autist, atentie, nu ma refer la tulburarile autiste ci strict la comportamentul autist, si activitatea mintala de tip autist. E o diferenta.

Asadar, ca sa-l multumim pe domnul Brigstocke, suntem influentati de jocurile pe care le jucam, de jocurile pe care le inaintam copiilor nostri in virtutea acestui brainworm caruia ii cadem prada. Iubirea e un brainworm. Dragostea si atasamentul sunt, la randul lor, brainworms, la fel si antropomorfismul acestora si iluzia quasi-religioasa de unicitate a gandirii in timp ce ne traim vietile alergand, obstinat, sa iesim dintr-un labirint al constrangerilor carora le mai si zicem “structura”. Are o personalitate bine structurata. Sau…e putin structurat ca personalitate. Fericiti cei saraci cu duhul? Sic, ca te-am deconspirat! Inteligenta umana e aproximabila, in urma acestui mic eseu, unei infectii germinale incurabile, propria noastra toxoplasmoza (si-am sa vorbesc despre asta in curand), careia inca ramane sa-i descoperim infectiozitatea, si contagiozitatea.

G.