Prajiturica socialista

Michael Moore: Do you have any suggestions for me?
Wall Street Professional: Don’t make any more movies.

Am vazut aseara cel mai recent documentar marca Michael Moore: “Capitalism: A Love Story”. Majoritatea stiti deja de domnul Moore in urma faimoasei sale retorte de-acum 9 ani: “Shame on you, Mister Bush!” (Sa va fie rusine, domnule Bush!). Tot ce se poate ca aici a fost sursa originara de inspiratie pentru povestea cu pixelul albastru si Dinu Patriciu, atata doar ca MM arata un deget catre decizia de a obfusca detalii ale atacurilor de la 11 Septembrie de catre administratie, in vreme ce noi rontsaim tema pocnitului copiilor poporani.

Moore s-a luat, de-a lungul anilor, de o multime de pietre pretioase ale Visului American, incepand cu justitia oarba (And Justice for All), regimul armelor si munitiilor (Bowling for Columbine), conducerea iluminista la opaits (Fahrenheit 9-11), sistemul de sanatate ultra-performant (Sicko) si, iata, acum, minunata organizare a muncii si distributiei bunurilor. Nu am sa fac o disectie amanuntita a filmului, de-asta exista critici literari. Opinez ca are momentele lui, asa cum le-am invatat la lectia cu nuvela lui Vlahuta, si reuseste acolo unde Sicko a esuat lamentabil. Problema pe care o pune, insa, rezoneaza in narile mele cu un parfum intens de amoniac, e putreda precum Danemarca. La ce se rezuma, in fapt?

Anume ca nu exista o omonimie intre capitalism si democratie, personaje de genul Doctor Jekyll/ Mister Hyde (premisa 1), capitalismul e o tulburare adictiva in care de unde ai mai mult vrei mai mult (premisa 2) si, in cele din urma, sistemul obez la propriu si la figurat sucomba si risca a strivi furnicutsa muncitoare, daca aceasta nu se aduna in forme de auto-guvernare komsomolista de tip sindicat (premisa 3).

Moore are dreptate sa observe toate aceste lucruri in apusul de soare al creditelor sub-prime in imobiliare care au prabusit, cu un fasait sinistru, bursa de pe Wall-Street. Aidoma are dreptate sa observe incontestabilul absurd de remuneratie, in care un pilot de avion castiga mai putin decat un muncitor pe banda rulanta la o fabrica de paine. Suna cunoscuta situatia? Putreziciunea, insa, e ceea ce traim noi la randu-ne, strangand infrigurati din basca in timp ce ascultam predica egalitatii sociale. Moore imagineaza o lume, la fel cum multi dintre cei de stanga o fac, a painii si-a pestilor care se inmultesc prin fotosinteza, a Cartei Drepturilor lui FDR in care toata lumea musai sa aiba de lucru, de mancare, si de sanatate. Dusa la extrem, aceasta strategie seamana izbitor cu minima cana de orez implementata intr-o anume cartulie rosie a lui Mao care sigur a adus China la 1.3 miliarde de capete ovale, cu ochi mijiti, si o crestere economica viguroasa pe ruinele Vestului. Proletariatul, oraselele “blue collar” (gulere albastre, versiunea lor de “clasa muncitoare) sunt deplanse a fi tratate inechitabil de rechinul financiar intr-o trimitere romantata la acel loc vulnerabil in fiecare dintre noi: copilaria. Daca tata a fost strungar si mama filatoare, sa nu ti se umfle vana gatului cand vine capitalistul feroce si iti fura banii? Si apoi sa faci ce-a facut Toma Alimos?

Notabil, exista un moment in “Cap. / A Love Story” pe care n-am sa-l divulg, dar ma folosesc de semnificantul sau, care invalideaza intreg filmul. Naivitatea omului de rand, observa Moore, este de a incurajat, tacit, loteria imbogatirii sperand ca intr-o zi se va afla si el printre acei 1% “cei mai bogati ai lumii”. Morcovul inaintea magarului face ca acesta sa urmeze o cale marcata de caznele produsului in plus, si-a manipularii unui chilot mereu carpit, mereu murdar, sa incapa osanza din ce in ce mai mare. Departe de noi sa ducem rationamentul pana la capat, anume sa ne uitam la consumul per capita a tuturor cetatenilor Statelor Unite, asa amarati si cu gulerasul albastru cum sunt dansii, si in fapt si de drept sa ne intoarcem la veritabila problema, cea careia eu ii spun prajiturica socialista.

In cofetariile copilariei noastre se aflau doar un numar limitat de prajituri, cu un numar si mai limitat de calorii. In acelasi timp, lipsa flagranta a publicitatii despre dulciuri prepunea o doza de miracol de fiecare data cand mancam un ecler, sau o savarina. De eugenii nu mai vorbesc, sau de Brifcor, sau de Pepsi. Zilele cand beam un Pepsi la crashma, ca mi-l lua Tata impreuna cu rachiul lui traditional, erau mirifice pentru ca habar n-aveam de “brand-ul” Pepsi. Zeci de ani mai tarziu, in paradisul Wal-Mart-ului canadian, am descoperit cu oroare sticlele de Cola no-face-no-name-no-number, toate rafturile de “soda” formate din orice aroma + sifon la sticla PET, dar si consumatorii compulsivi de pe Dambovita (si inainte, si dupa plecarea-mi) care pentru ca pot isi vor cumpara, musai, toate tampeniile, nediscriminatoriu, doar pentru a-si asigura creierul deprivat de dopamina si predispus la anxietate axiala ca ei “au cu ce”, ca “isi permit”. Si nu e doar mancarea, e totul. Domnul Moore incearca sa vanda o clasa muncitoare crestina, austera ba chiar de inspiratie neo-protestanta, in timp ce publicul sau e de-un epicureeanism desantat. Acum 2 ani, la Boston, ne-am oprit sa cumparam o inghetata. Am cerut – vai noua! – “regular size” (dimensiune normala) ca sa ne trezim cu doua ligheane, la propriu, incondeiate cu topping, frisca, fursecuri, bilute, sprinkles, si-un linguroi generos cu care sa ne hranim burdihanele pentru doar 3.99$. Doar 4 dolari. 12 RON. Americanul de rand, trebuie spus, consuma cel mai mare nivel de calorii per dolar castigat, altfel spus la american 1 dolar are o quota metabologena maxima, la fel cum sansele sunt foarte mari ca ala nu e dolarul lui, si ca de fapt dolarul ala nu exista. Ce exista in schimb e celula lui adipoasa.

Sa revenim cu picioarele pe plaiuri mioritice. Cum o fi la noi? Dupa 50 de ani de asteptat americanii, iaca-ta ca ne-am americanizat. Mancam la KFC si la Mec (sic!). De imbracam la Zara, si-am trecut cu brio prima copilarie a pantalonilor cu turul pana la pamant catre era blugilor cu crapatura la curea, prespalati si-acum cu multe buzunare. Tot romanul de cartier stie ce e aia o “tsoala de marca” pe care si-o afiseaza cu demnitatea unui curcan la varf de faza fertila, la fel de bine cum isi umfla parbrizul cu toate crucile sfintilor Frati Petreusi. Cat de mare sa fie golul din sufletul omului daca e nevoie de toate aceste porcarii? Noi, si nimeni altii, am impins oameni in Parlament care sa ne reprezinte aceasta foame, aceasta lacomie latenta. Noi, si nimeni altii, am invocat asupra-le aceasta calitate de-a deturna fonduri ultuitoare intr-o tara in care, inca, milioane de oameni n-au descoperit hartia igienica dar au telefon mobil.

Pericolul crucial al oricarei comunitati este cand isi depaseste resursele in raport cu consumul, sau cand acest consum devine disproportionat la nevoi. Centrii foameii din creierul nostru sunt suficient de agresivi, si agresogeni, incat sa anihileze orice concept logic, sau umbra morala, vis-a-vis de dorinta de a avea, si-a asigura, o satietate perena. Inevitabil de ei sunt legate si alte circuite, de conditionare comportamentala, de frica, de formare a compasului cognitiv, si de functii executive, tocmai acelea care ne dau voie sa avem discernamant, si viziune asupra viitorului si consecintelor faptelor noastre. “Trai decent” – una dintre formularile paradigmatice din Carta lui Roosevelt, e in fapt un domeniu atat de iluzoriu tocmai pentru ca lasa la mila Domnului homeostazia decentei.

E decent sa ai frigiderul plin, sau economii la banca, sau sa poti sa-ti hranesti familia? E indecent ca eu sa arunc un kilogram de banane doar pentru ca in Vrancea, sa zicem, sunt familii care mor de foame? Ce spune prajiturica socialista? Uite de exemplu Bill Gates a ajuns cel mai bogat om din lume si-apoi a dedicat cea mai buna parte a averii sale scopurilor caritabile in tari africane. Warren Buffett sa-i urmeze, oare? Ce sunt dispusi sa faca miliardarii Romaniei? Sau ai Rusiei?

Acum doua zile am fost, pentru prima (si ultima) oara la un meci de fotbal pe stadion. M-am amestecat in multime. In spatele meu, la doi metri, un copil striga tulburator la oamenii de pe teren. Ce tata il lasase oare din mana? Acolo era locul lui, intr-o joi seara? Si, cu riscul de-a fi crud, si dur, si rau si toate la un loc, si gandindu-ma la Tiger Boom-ul din Irlanda, de ce-a vrea sa aibe acest copil mai multi bani, mult mai multi, eventual sa-i dau banii mei? Ca sa mearga la si mai multe meciuri?

Resursele deriva din moravuri, si le alimenteaza pe acestea. O tara in mizerie nu va fi ajuns asa din cauza acelui 1% care a furat 95% din bani, sa zicem, ci datorita restului de 99% care au generat atare moravuri. Gandeste-te, inainte sa ceri orice, nu doar daca ti se cuvine, ci daca ai nevoie de el. Cu adevarat. Urasc piramida nevoilor lui Maslow, de exemplu. Dar sunt un utilitarian. La ce iti trebuie o masina care consuma 20 de litri la suta pe autostrada? Sau o vila cu 40 de camere pentru familia ta cu 3 membri? Nu zic sa dai 1 leu cersetorului de la semafor, dar cum de mai apoi arunci restul pachetului de biscuiti cainelui comunitar? Esti mai apropiat de-un caine, decat de-un seaman de-al tau? De ce injuri tiganii si le dansezi manelele? De ce proferezi o credinta sontoroaga, dar ignori cu buna stiinta gradientul dintre bine si rau? Si chiar de-ar fi simonia o podoaba capilara, catre ce finalitate construiesti sute, mii, zeci de mii de biserici si Catedrale de Mantuire intr-un oras unde se moare din cele mai perverse motive?

N-ar fi mai bine ca aceia care isi doresc cu spume o catedrala mai bine sa-si faca o Arca, si sa plece cu ea? Biblic, nu?

Mie dati-mi prajiturica socialista, si lasati-mi inegalitatea sociala. M-am saturat de lupi in haine de oaie, si de bolsevism de amvon predicat de catre occidental, sau de catre ministeriabil. Nu vreau binele celor multi, vreau binele adecvat fiecaruia in parte. Vreau lege, corectitudine, si vreau acel drept constitutional care iti asigura doar “urmarirea” fericiri, dar nu ti-o garanteaza. Vreau dreptul meu de-a fi nefericit, de a-mi fi foame, de-a fi esuat, de-a nu fi bun la acel ceva, si de-a invata ceva din asta.

G.

Advertisements

2 thoughts on “Prajiturica socialista

  1. daca tot ai fost la meci, banuiesc pentru a lua pulsul societatii, as recomanda, ca urmator pas, cateva zile intr-o manastire. Iese sigur macar de-un articol.

  2. am reusit sa citesc tot articolul despre filmul lui MM. O intrebare: n-ar fi momentul oare sa trecem la comunism? Daca tot avem jdemii de roboti care fabrica de toate si jdemilioane de obiecte care ne fac viata extrem de usoara – ba chiar ne omoara inainte de vreme de ce bine o ducem – n-ar fi mai bine sa ne apucam de pictura, poezie, bloguri si alte arte? Chiar sunt curios sa vad filmul, am asa o senzatie ca nu capitalismul e infierat proletar de MM ci aberatia prin care o gasca a pus mana pe toti robotii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s