Coada la ness(imtire)

Din motive personale m-am aflat astazi, vorba Profetului, “intr-un supermarket din Capitala”. Ca sa cumpar pepeni, cum de ce? Vorbesc serios. Ei, si cum cascam eu ochii de mirare la frumusetea capitalismului de consum, vad doi oameni cu pahare in mana cum paseau, grijuliu si sprintsar, sa nu cumva sa le scape pe jos sau, mai rau, sa nu dea cumva careva peste ei ca de mare porc s-ar fi facut. Mai incolo, pe-o parte, asa cum intri la raion, o coada de cetateni imbracati care mai de care mai traditional, gen cushma fes cojoc de oaie asteptau, cuminti, la mostre. Mostre de ness. Douazeci de oameni cu privirea indiferenta la zarva dimprejur paseau, marunt, pe masura ce se mai livra un paharel. Duduia la dozator era foarte ocupata, o suvita ii cadea rebel, zambetul cred ca era acolo de la Boboteaza incoace, dar mainile ii duduiau din toti pistonii. Cu zahar sau fara zahar? Un pliculet? Doi pliculetzi? Si coada ramanea constanta, unul pleca, altii veneau, ness-ul gratis e cel mai bun.

Ca prin vis mi-au trecut prin fata ochilor toate stand-urile, tonetele, vara in care sor-mea a facut sampling la o firma care comercializa peste afumat. Cred ca si ei tot atunci i-a inghetat zambetul tipic comercial “cu scobitoare”.

Ce-o fi in spatele unui astfel de comportament? Oare acei oameni chiar n-au ness la casele lor? Si daca atat de mult le place ness-ul, de ce nu se opresc in drum la o nessarie, sau cafenea (in termeni mai prozaici) sa isi satisfaca glanda? Care este geschaft-ul? Ramificatiile, am constatat insa, nu pot fi decat sumbre, speculatiile sinistre, concluziile deceptionante privind starea unei natii care cumpara, cumpara, carut peste carut, lucruri numai bune de trecut prin ciur, si prin…

Tine un om la coada, si indeplinesti prima premisa a umilintei. Caci un om care sta la coada se desensitizeaza la frustrare. Nu e acelasi lucru cu programarea porceasca, deci va vine televizorul/masina/patul/nevasta in 5 luni. Programarea porceasca se cheama “amanare a gratularii”. Prin statul la coada, insa, se stabileste un raport inegal, palpabil, interceptabil senzorial, intre cerere si oferta. Vezi bine, domnule cumparator, mai sunt si altii ca tine. Poti oricand se pleci daca nu-ti convine, altu’ti va lua locul. Poti sa cauti in alta parte, iti garantez ca tot la fel vei fi tratat. De cealalta parte, in oglinda, populatia dornicilor nu forteaza alternative ci merge pe-aceeasi punte verificata a suspinelor. E o forma de atasament bolnav, nesigur. Stai, alienat, la coada cu straini care dupa fix cinci secunde incep sa-ti para nesimtiti, care vorbesc tare, care nu s-au barbierit, care put, care nu s-au dus la dentist de la absolvirea facultatii (caci musai toti au absolvit o facultate). Unul e galben, altul e alb, celalalt e rosu si mai ca ai putea sa faci o diferenta intre cele trei licori baute in cursul diminetii, undeva intre pat si baie. Iar tu esti unul dintre ei. Ce spune asta despre tine? Tu nu te poti vedea altfel, n-ai o oglinda dar daca ai avea pun un pariu cu tine ca nu esti deloc diferit. Pe de-o parte e bine, ei ca tine, tu ca ei, toti intr-o aceeasi barca. Pe moment te simti bine, de fapt de aici incepe moartea caprei vecinului. Iluzia macabra este ca o sa murim toti la fel, nu exista decat egalitatea sanselor mizerabile si idiotenia grotesca a unui Rembrandt care ne-a pictat asa, intr-un acces de ironie teribila. Vom muri la coada la viata care nu mai incepe.

Sunt absolut sigur ca si casierul este codas. Si el, cand iese de la servici, merge in alta parte si se pozitioneaza frumusel, la rand, ca “se da ceva”. Cei suficient de varstnici au tatuajul diminetilor comunale asteptand sa vina lapte, carne, branza, oua, “se da la Alimentara”. E o conditionare care s-a petrecut atat de adanc, in constiinta acestui popor, incat indiferent ce, o cacareaza cu ochi in mijlocul strazii, o pana de strut cazuta de pe acoperisul scolii, orice poate crea acel nucleu in jurul caruia sa se formeze o gloata organizata. Si totusi noi nu suntem civici, pe cat de aproape stam, pe cat de bine ne asimilam secretiile sudoripare si aroma ranceda a bunastarii pierdute, pe atat de putine intelegem despre celalalt, despre el ca persoana, ca individ. Identitate de grup, da. Individ in interiorul acestuia, nu. Oi. Dobitoace. Rumegatoare poate. Fiecare isi lasa, la intrare, intr-un locas nevazut, sase straturi de creier si-apoi intra intr-un joc automat in care trecut si prezent se intalnesc, se contopesc, se confunda unul cu celalalt. La distanta unei maini, insa, au aparut toate produsele la PET, si dozator, ale civilizatiei. Nu stii de unde vin. Nu stii cine le-a facut. Nu le-ai muncit nici tu, nici altul. Ala care le-a muncit, ala care le-a transportat iti va vinde tot felul de povesti sinistre despre unde au stat, cum le-a refrigerat, cum i s-a stricat aerul conditionat si de-aia capacelul de Danone e umflat, si cum el le verifica nu doar data expirarii.

Hrana in 2010 vine la capatul unui robinet sau cod PIN. E o lume furajera in care banul, obiectul de tranzitie, e secretagog, si dezirabil. Totul pentru ca, la capatul zilei, sa nu duci o viata mai buna, mai plina, mai cu scop, cu obiect, cu o aspiratie la ascensiune, devenire si transcendenta. Dimpotriva. O viata mai cu ness, si cu imtire, si cu combinatorica celor doua. Intr-un univers al cantarului masluit, si-a ocalei lui Cuza, orice are un pret, dar cele mai bune sunt gratuitatile. Gratuitati la transport. Gratuitati la educatie, la sanatate, la alimentatie, la biserica, la semafor, la muzeu, la cinema, la starea civila si la locul de veci. Daca poti fenta, cumva, circuitul banului in natura se face ca ai castigat, din start, pentru ca nu a trebuit sa dai. Un tain vei da oricum, oricand, oriunde, si creierul tau e setat spre o evaluare de multe ori mizera a corectitudinii de pret. E magia – asa cum o numea Gladwell – a pretului de 0.99. Mai are un pic si costa 1, O unitate, si totusi nu-i inca acolo.

G.