Despre un Don

Nu sunt fan Cervantes. Nici macar adaptarea pentru Hallmark nu m-a induplecat. Imi pare ca omenirea ar fi meritat, poate, un nebun mai frumos, mai prolific decat Don-ul sau cu nume usor de pronuntat, dar greu de citit. Quixote. Sunt acolo doua litere extraterestre pentru limba romana. Q de la paduque? Sau poate X de la Xambal. Da, stiu si eu ca toata lumea fix, si tix, si mix, si prolix, si fitilix. Din fericire pentru initiat Quixote se citeste Chihote. Don Chichote de la Mancia. Asa si l-a imaginat stapana-su in timp ce-i desena favoritii, si pe nu-mai-putin memorabilul Sancho. Doar ca Sancho nu e in memoria eterna pentru ca s-ar fi luptat cu morile de vant. Nu el, doar don-ul (si-acum se umfla glanda de ura proletara). Si Sancho, dupa stiinta mea, nu si-a lasat amprenta asupra istoriei sub forma de epitet. Donquixotism. Un cuvant bun de scrabble. Sau de spanzuratoare. Poate totusi mai bun de spanzuratoare.

Am un paragraf dintr-un eseu de-al lui Bertrand Russell pe care il las insa pentru dupa Paste. Tare mi-e teama ca daca as deschide acum cutia Pandorei m-as trezi, la fiecare drum in aer liber, bombardat cu oua rosii, rosii stricate si-alte delicatesuri. Deci da, ma feresc sa insist prea mult intr-o cruciada a “bunului simt” cu accentul pe cruciada, bineinteles, in vremuri in care, ca dintotdeauna, simtul dragostei de Creator se traduce prin urari de bine pe lumea ailalta cu trecere, de obicei, prin mica stramtoare pelvina. Si-atunci am sa scriu cateva ganduri despre de ce orice initiativa de-a creste constiinta credinciosului de rand mi se pare utopica, mai utopica decat viata de pe Marte. Si de ce, pe de alta parte, suntem datori sa murim sperand in aceasta utopie, una care este contingenta direct la propria noastra stare de bine. Din acest paradox, imi doresc, va reiesi exact acel parfum pe care si l-a imaginat Cervantes in timp ce-o calarea, in absentia, pe Rosinante.

Sa incepem cu prima asertiune, anume ca e imposibil sa desparti omul simplu (a se citi sarac, pauper, sarac financiar, primitiv moral si intelectual) de credinta lui. Premisele acestei imposibilitati sunt usor de inculcat. Contemplarea pauperismului este depresogena. Gri-ul vietii fara speranta, intre gura care moare de foame si gura care cere de foame. Pentru mine, pentru tine, indoiala este un lux. Pentru omul sarac, unde ziua de maine este la timpul conditional-optativ, nu poti decat lupta cu certitudini. Si-atunci vine un strain si spune. Din pamant esti, in pamant vei merge! Cu alte cuvinte prima afirmatie este o reflectare plastica a adevarului, desi oarecum cosmetizata. In paranteza fie spus trebuie ca sorgintea etimologica a unei astfel de gnosis ar fi fost cu totul alta daca eram civilizatii acvatice. Doctrinarul, daca vrea sa vanda un donquixotism, trebuie sa plece de la o reflectare destul de fidela a realitatii. Realitatea, insa, se termina intr-un witzelsucht, un banc, un calambur care pe nesimtite apoi te prinde caci nu e disconfirmabil deci “cu cat il crezi mai putin cu atat il crezi mai mult”. Viata eterna. Rauri de lapte si miere. Maluri inverzite, si satisfacerea tuturor poftelor…spirituale (sau carnale, caci in anumite Raiuri abunda femei virgine). Si, mai mult – lucru de altfel surprins magistral de Toparceanu in Minunile Sfantului Sisoe – exista o memorie, tocita, a trecutului astfel incat sa poti sa faci o diferentiere intre pita uscata de acasa si painica celesta, mult mai alba, mai pufoasa si mai buna.

Ce-ar zice pauperul daca as veni eu, insa, Piaza Dracului inca ne-mentionat in poveste si i-as spune asa: creierul tau are dopamina. Dopamina e combustibilul placerii. Fara dopamina, n-ai stii diferenta dintre lapte si miere, sau dintre mancare si pamant. L-as lua, drept dovada, de mana si l-as duce pe un pavilion de schizofreni unde isi duc zilele vechi neuroleptizati, parasiti de Dumnezeul monoaminelor. Dopamina da placere. O stie si ultimul cocainoman. O stiu si eu, in timp ce-mi beau cafeaua, o stii si tu, in timp ce dai la sapa. Suntem crescuti pe aceasta muche a conditionarii. Si-apoi i-as zice care e diferenta dintre tine care visezi la Viata eterna si-o vaca rumegand in timp ce viseaza la pasuni intinse lucerna? Pentru dopamina din creierul tau, absolut nici una. Putintel inainte sa inceapa actul, in anticiparea recompensei, creierul descarca masiv hormon al placerii. Ce s-a aflat recent, adica acum vreo 3 ani, e ca pana sa vina recompensa dopamina deja s-a epuizat. Raiul promis e doar o versiune caricaturala, nascuta din foame, a prezentului inconjurator. Raiul e creat pe pofta omului pentru ca e o proiectie fantastica a acesteia. Si nici macar nu e un Rai al ascensiunii, sau unul Lucrativ, ci strict limitat la suflet, si placerile acestuia. Si, in mod ciudat, pentru saracul ancorat in carnal, si in foame, si in visceral, tocmai asta reprezinta click-ul de la care incepe indoctrinarea. Preocuparea pentru suflet. Fericiti cei saraci cu duhul – alta fraza discriminatorie; presupune ca exista cel putin un personaj “bogat cu duhul”, daca nu cumva mai multi, si-atunci fara prea multa zabava ai putea sa fii de acord ca e o fraza anti-clasa. Si-al doilea paradox.

Ca sa ajungi in Rai nu trebuie sa fii “bogat cu duhul”. O astfel de bogatie o acumulezi ulterior, prin osmoza, in sanul lui Avram. Ba, mai mult, daca esti bogat cu duhul si n-ai uitat povestea cu sarpele si merele padurete ai sanse bune sa iei trenul in directia cealalta. Intra in scena Iadul, zis si Infern, sau Purgatoriu.

Iadul nu e un “Paradis a l’envers“. Un Rai de-a’ndoarselea. Un Anti-rai asa cum stupesc babele in sani cand vorbesc de Antichrist (stiut printre prieteni si ca Nero, imparatul Romei). Raiul si toate formele ontogenetice ale acestuia sunt un distilat al rautatii cosmice. Si nu, raiul nu e antropomorf caci din start contine o absurditate. Or saracul, sarac cum e el, a incercat macar o data sa bage mana in foc. Si nu i-a mers. Are o versiune aperceptiva, hetero-fenomenologica despre foc. Se cheama “arsh! ma doare!”. Focul mistuie totul. Focul te catapulteaza urgent pe lumea cealalta, purificator or ba. Daca vrei o dovada palpabila cu privire la “din pamant venim, in pamant ne ducem” nu trebuie decat sa-ti dai foc si vei primi cenusa. Exegetul ar petrece aici ceva timp sa clarifice semnificatia initiativa a povestii cu pamantul, anume rolul Focului purificator in aparitia omului, Flacara creatiei si-alte povesti. Saracul insa e sarac in primul rand cu Duhul si nu are un nivel evoluat de abstractizare. Iad egal paine, lapte si miere. Iad egal foc, “arsh, ma doare” si, culmea, sunt mort dar nu mor ba ma mai si doare suficient incat sa urlu la unison cu toate celalalte suflete pacatoase intr-un vacarm la care nu ma pot adapta, pana la sfarsitul Lumii cand o sa coboare Ingerii si apoi Apocalipsa si-apoi o sa fim cu totii reuniti in Rai. Moment la care locatarii netrecuti prin Gheena vor avea multe de impartit cu apostatii mirosind inca a costita afumata despre proprietatile benefice ale flacarii nu-foarte-violet.

Cat de repede ajungi in Iad? Mai repede decat sa il imparti pe silabe. Trebuie sa ajungi usor in Iad, si foarte greu in Rai. Altfel ce farmec ar avea? Saracul cu duhul calca in strachini la fiecare pas. Scuipa, injura, se scarpina la prohab, ragaie, isi bate nevasta, isi suduie copilul, fura de la vecin, dobitoc cum e isi indobitoceste si animalul si, a la limite, il contrazice si pe Russell si versiunea lui burgheza despre “bunatate morala”. Cu cat faci pasii inapoi catre o Comuna Primitiva realizezi, de fapt, ce perversitate geniala are orice sistem religios in a catapulta omul pe Calea cea Dreapta caci mai “jos” pe scala filogeniei intelectuale sta un Univers al ablatiei morale. Aia nu, aia nu, aia nu. Tabula rasa, vax albina. Sarantocul are sanse maxime sa pacatuiasca, deci e prim candidat la o eternitate in focurile Gheenei. Dar, stai, vine repede un menestrel cu o salvare.

Se numeste pocainta.

Pocainta in schimb nu e un gest tocmai gratuit. Pocainta e ca atunci cand te inscrii intr-un partid, nu doar ca te obligi ca de acum inainte respecti punctele cardinale ale binelui moral asa cum figureaza ele in “materialul de aparitie” al Gruparii cu pricina, ci te obligi si ca porti insemnele partidului, si ca faci voluntariat pentru partid atunci cand se pune problema “alegerilor” (la propriu si la figurat) dar, mai mult decat orice, ca vei impartasi Cuvantul, intr-o forma sau alta, altor saraci cu duhul.

Este un veritabil targ Faustian. Nu e un referendum democratic de genul “da, deci in Iad aveti urmatoarele privilegii/ avantaje/ discount-uri, dar uitati, avem si aceasta oferta greu de Refuzat, Rai, 5 stele, pachet complet, all inclusive, cu spa, sauna, si masaj la picioare”. Nu. Rai = bine, Iad = rau. Simplu, ca pentru prosti. Ca pentru saracii cu duhul care cica mostenesc Imparatia Cerurilor.

Don Quixote se lupta cu morile de vant pentru ca nu mai exista giganti pe aceasta lume. Eroarea de judecata face ca, in mintea lui Don Quixote, acesti giganti sa fi “existat candva” si simpla lor forma, in imaginatia lui, sa devina o dovada a posteriori pentru un timp cand gigantul era real. Orice Dumnezeu reflectat apare, aidoma, intr-un creuzet al mintii omului in care nu Intrebarea isca un Creator, ci Intrebarea a fost iscata de un Creator deloc diferit de Vineri al lui Robinson. Restul e doar ce poate naste selectia naturala a unui taifun de idei.

GD